Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Kiril după marea pavecerniţă în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare

Predica Preafericitului Patriarh Kiril după marea pavecerniţă în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare
Versiune pentru tipar
27 februarie 2012 21:00

La 27 februarie 2012, în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat marea pavecerniţă cu citirea Canonului  cel Mare al sfântului Andrei Criteanul  în catedrala Hristos Mântuitorul. După terminarea slujbei religioase Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Noi am păşit pe tărâmul Postului cel Mare. Este un timp deosebit al anului care este însoţit de abţinere în alimente. Oamenii îmbisericiţi frecventează mai des biserica. Mulţi postesc astăzi din diferite motive, nu întotdeauna înţelegând semnificaţia şi importanţa postului. După mila lui Dumnezeu în ziua de azi apare tot mai multă literatură care permite oamenilor să ia cunoştinţă de tradiţia postului, provenienţa lui, evoluţia disciplinei postului timp de două mii de ani ai istoriei Bisericii şi chiar să pătrundă în noţiunea de post. Despre ultima aş vrea să vorbesc câteva cuvinte astăzi, în prima zi a Postului cel Mare.

Astăzi majoritatea oamenilor asociază postul cu limitarea în alimente de provenienţă animală, îndeplinind minuţios prescripţiile postului, limitându-se în administrarea alimentelor, întristându-se pentru cea mai mică încălcare şi considerând că semnificaţia postului constă în urmarea acestei discipline stricte. Într-adevăr, abţinerea de la mâncare este o condiţie obligatorie pentru realizarea acelui scop pe care fiecare persoană trebuie să şi-l pună, intrând în Postul cel Mare. Însă acest scop nu este atât limitarea în alimente, cât soluţionarea unei sarcini cu mult mai complexe. Scopul postului constă în faptul ca să ajungi la schimbări în interiorul tău. Iar a face acest lucru este extrem de greu.

Persoanele, în special cele în etate, s-au obişnuit să trăiască aşa, precum au trăit mai înainte. Acest mod obişnuit de viaţă este apărat de multă lume, fiindcă el oferă sentimentul de confort, siguranţă, stabilitate. Dacă e să propui acestor oameni să-şi schimbe viaţa, mulţi nu vor înţelege pentru ce e nevoie aceasta. În aceasta şi constă dificultatea perceperii a ceea ce este post, a perceperii acelui scop care se află în faţa postitorului. Dacă în om nu se efectuează schimbări către mai bine, atunci el devine mai rău. Permanenţa pe care deseori o apărăm şi pe care o considerăm comodă pentru sine, obişnuită, în realitate este un regres. Dacă în sufletul omului nu are loc ceva ce îl înalţă, atunci omul coboară nivelul vieţii duhovniceşti. Scopul postului constă în faptul ca să întrerupem hibernarea noastră interioară, o anumită liniştire, să punem în faţa noastră scopuri foarte concrete, ale căror realizare este atât de necesară în timpul postului.

Cum putem realiza aceasta? Doar nouă nu ne place să recunoaştem nici măcar în faţa la noi înşine slăbiciunile, viciile, nedreptatea, păcatele proprii, mai ales dacă sunt legate de conflicte cu alţi oameni. Pentru a ne trezi pe noi înşine, pentru a vedea tabloul real al vieţii interioare proprii este nevoie de curaj, de forţă, de agerime, doar e nevoie a găsi întrebări potrivite pe care le adresezi sieşi, întrebări care te vor lipsi de linişte, te vor scoate din starea obişnuită, te vor face să te gândeşti altfel despre viaţa proprie şi să priveşti la ea din alt punct de vedere. De cele mai dese ori oamenii nu reuşesc să treacă această încercare, fiindcă analiza raţională a vieţii personale interioare, ca regulă, nu se soldează cu succes.

Dar dacă această analiză a vieţii personale interioare de unit cu rugăciunea, dacă e să rogi pe Dumnezeu să-ţi întărească gândul, să-ţi fortifice voinţa, să-ţi acuitizeze senzaţiile, atunci multe le poţi realiza. În acest caz înţelegerea propriei vieţi interioare se va solda cu succes. Noi vom găsi aceste puncte nevralgice dureroase în viaţa noastră interioară. Vom putea să le atingem, fie chiar provocând durere, însă durerea acesta este tămăduitoare. Însuşi Dumnezeu ne va duce pe această cale – calea unei lucrări asidue asupra propriei persoane, calea care fără îndoială înalţă sufletul, ajutându-ne să facem nişte paşi deloc simpli, dar totodată atât de esenţiali pe calea urcuşului duhovnicesc.

Ce are a face atunci înfrânarea la mâncărurile de dulce? Această înfrânare are o importanţă enormă. Cu toţii cunoaştem dictonul „minte sănătoasă în corp sănătos”. Acest dicton reflectă înţelegerea, încetăţenită în cultura umană a faptului că cele duhovniceşti cu cele materiale sunt strâns legate în personalitatea omului. Aceasta este adevărat. Sufletul şi trupul nu sunt autonome unul faţă de altul. Înţelegerea sufletului ca ceva care este independent de trup a fost caracteristică oamenilor în depărtatul Evul Mediu, când multe erau neînţelese, inclusiv în domeniul medicinii şi al biologiei. Oamenii nu înţelegeau cum apar sentimentele de mânie, iritare sau, din contra, starea de linişte. Însă omul contemporan cunoaşte că toate aceste manifestări ale firii umane sunt generate, inclusiv, şi de unele procese naturale din corpul uman. Cele trupeşti şi cele duhovniceşti se îmbină într-un tot unitar şi aşa continuă până la moarte. Doar atunci când omul moare, energia lui interioară, acumulată pe parcursul vieţii, continuă să trăiască în afara corpului. Aceasta aminteşte de lumina unei stele îndepărtate, care se află la o distanţă de mii de ani, lumină, care luminează şi lumina ei ajunge la Pământ. Nu se cunoaşte dacă există la momentul dat această stea, însă lumina există. Ea ajunge la observatorul de pe Pământ  şi anume această lumină poartă în sine toată informaţia despre acea stea care, se prea poate, nu mai există.

Tot aşa şi sufletul omului. În timpul morţii el depăşeşte atracţia naturii fizice şi pleacă în veşnicie. Atât timp cât omul este în viaţă, cele duhovniceşti şi cele trupeşti sunt legate între ele şi de aceea starea fizică a corpului uman nu este deloc indiferentă faţă de viaţa duhovnicească. Experienţa milenară a vieţii duhovniceşti, care îşi trage obârşia de la începutul istoriei omenirii, mărturiseşte despre faptul că abţinerea la mâncare acuitizează mintea şi sentimentele umane, mobilizează voinţa.

Nu este întâmplător că unii oameni sau chiar popoare întregi ţineau post când trebuia să soluţioneze anumite sarcini decisive, inclusiv cele militare. Poate că unul din exemplele cele mai vii este exemplul armatei populare a lui Minin şi Pojarski. Înainte de a începe asaltul lui Kitai-gorod, iar apoi al Kremlinului, ostaşii voluntari posteau trei zile şi trei nopţi. S-ar părea că trebuie  de mâncat mai mult, doar pentru acţiunile militare era nevoie de puteri fizice. Iar oamenii nu mâncau nimic şi în aceste condiţii se genera o energie duhovnicească de o putere enormă.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în timpul postului. Înfrânarea în mâncare ne ajută să acuitizăm sentimentele şi capacitatea raţională, mintală, pentru a vedea neajunsurile propriei vieţi. Rugăciunea, însoţită de post, ajută omului să se înţeleagă pe sine însuşi – iar aceasta, se prea poate, este lucrul cel mai greu. Şi dacă în timpul postului noi începem să ne înţelegem pe sine mai bine, să vedem locurile noastre vulnerabile, păcatele noastre, dacă ne distanţăm de la modul obişnuit de a gândi şi a proceda, care nu ne oferă o analiză independentă a propriei vieţi, atunci şi survine acea stare deosebită, pe care Biserica o numeşte pocăinţă, „metanoia”.

Mulţi din voi cunosc bine că în traducere din greacă  acest cuvânt semnifică „pocăinţă”, iar în sens direct semnifică „schimbare”. Pocăinţa şi schimbarea sunt în esenţă sinonime. În aceasta constă scopul postului. Iar toate celelalte sunt mijloace care contribuie la survenirea schimbării în suflet, la faptul ca postul să dea posibilitate fiecăruia care se pogoară în această stihie de rugăciune, înfrânare şi gândire să facă măcar un pas în întâmpinarea lui Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu, Care a stabilit postul şi Singur a postit  patruzeci de zile şi nopţi, să trecem spre mântuire acest tărâm măreţ. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie