Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Interviul Preafericitului Patriarh Kiril, acordat Primului canal de televiziune al Ucrainei

Interviul Preafericitului Patriarh Kiril, acordat Primului canal de televiziune al Ucrainei
Versiune pentru tipar
14 aprilie 2012 16:45

În ajunul sărbătorii Luminatei Învieri a lui Hristos Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a acordat un interviu Primului canal de televiziune al Ucrainei.

- Preasfinţia Voastră! Care sunt provocările cele mai importante, după părerea Dumneavoastră, care stau în faţa Bisericii Ortodoxe Ruse şi a poporului Rusiei istorice?

- Eu cred că în faţa Bisericii, cât n-ar părea de straniu pentru foarte mulţi oameni, în permanenţă stau unele şi aceleaşi provocări. Forma în care aceste provocări sunt adresate Bisericii, se schimbă. Încordarea, care însoţeşte aceste provocări, la fel se schimbă. Dar în esenţă este una şi aceeaşi: Biserica este chemată să lupte cu păcatul, dar nu cu oamenii păcătoşi. Biserica are menirea să cheme oamenii păcătoşi spre pocăinţă şi spre plinătatea vieţii întru Hristos. Dar în acelaşi timp ea este obligată să demaşte păcatul şi nu este nimic nou în aceasta: două mii de ani Biserica face una şi aceeaşi şi se ciocneşte de foarte mari greutăţi.

Pentru ca această frază generală, această declaraţie generală a o face actuală pentru telespectatorii noştri, aş vrea să vorbesc despre faptul, ce încordare incredibilă însoţeşte această misiune a Bisericii. Problema  constă în faptul că pe parcursul a mii de ani în societăţile omeneşti a existat într-o măsură mai mare sau mai mică un consens moral. El se sprijinea pe un codice moral, pe un cod de legi, fixate încă în cele 10 porunci ale lui Dumnezeu. Şi aceasta părea un adevăr absolut. Nimeni nu punea la îndoială că în aceste legi, în codicele moral al umanităţii se conţin adevăruri absolute de ordin moral.

Actualmente noi trăim într-o epocă aşa numită a postmodernismului, când oamenii insistă nu doar la posibilitatea şi dreptul, dar şi la necesitatea a refuza de la ceea ce este adevăr obiectiv şi ceea ce este, referitor la tema moralităţii, valoarea morală, generală pentru toţi. Câte capete, atâtea păreri; câte capete, atâtea şi adevăruri. Păcatul care încă ieri era condamnat, astăzi este ridicat nu doar la nivel de filozofie a omului contemporan, nu doar în practicare, dar chiar în lege. Într-un şir de ţări, după cum ştim, manifestările păcătoase ale patimii omeneşti sunt legalizate prin legislaţie.

Anume pentru a se împotrivi acestei distrugeri a consensului moral în societate, Biserica trebuie să vorbească astăzi foarte tare şi foarte convingător. Şi pe măsură cum Biserica capătă tot mai multă putere, ea se ciocneşte de o enormă opoziţie organizată a celor care apără dreptul omului la păcat.  Biserica nu cere de la om să renunţe la libertatea lui. Fiecare este în drept să aleagă ceea  ce el consideră necesar a alege. Însă Biserica nu va înceta să indice la faptul că o alegere este în folosul binelui, iar altă alegere este în folosul răului.

Unii oponenţi ne propun să vorbim cu voce coborâtă; ne propun să ocupăm segmentul nostru în societate, undeva la periferia vieţii sociale. Religia, cică, este ceva personal. Voi acolo ocupaţi-vă de lucrul vostru particular, slujiţi, propovăduiţi, dar nu ieşiţi în spaţiul social, nu vorbiţi tare, nu demascaţi păcatul. Atunci veţi trăi liniştit şi nimeni nu o să vă atace. Dar de ce nu o să vă atace? Pentru că nimeni nu o să aibă nevoie de voi.

Pe măsură ce vocea Bisericii devine tot mai puternică şi mai puternică, tot mai mult şi mai mult creşte opoziţia la această voce. Iar contextul este acelaşi – lupta binelui cu răul, lupta Bisericii cu păcatul. Iată unii confraţi ai noştri în Occident, care reprezintă diverse confesiuni şi biserici creştine, au refuzat la această luptă deschisă cu păcatul. Unii propun să fie utilizată pentru demascarea păcatului o limbă de protocol, încât nimeni nu poate înţelege până la urmă: grupul sau comunitatea anumită iese împotriva păcatului sau pentru păcat? Această limbă de protocol, de altfel, deseori şterge limita noţiunilor, însăşi sensurile. Iar unii creştini în genere au ocupat o poziţie foarte confortabilă – să meargă în direcţia curentului; şi se străduie să îndreptăţească teologic ceea ce este păcat şi chiar să includă unele practici ale păcatului în viaţa lor interioară.

Tema aceasta, după cum am spus, rămâne în centrul atenţiei. În jurul acestei teme se încordează atmosfera în societate şi noi primim lovituri foarte puternice. Însă Biserica este chemată să primească aceste lovituri cu smerenie, cu nădejde în voia lui Dumnezeu să realizeze acea slujire, la care este chemată.

- Nu este un secret că numărul oamenilor care se consideră pe sine credincioşi astăzi este mai mare, decât aş persoanelor, care sunt astăzi îmbisericiţi şi care sunt enoriaşii unei anumite Biserici. De ce are loc aceasta?

- Referitor la noi, adică la spaţiul postsovietic, una din pricini este, desigur, moştenirea ateistă. Doar trei-patru generaţii de oameni erau educate în spirtul ateismului – spre fericire, nu foarte reuşit.
Să luăm, de exemplu, Ucraina. Îmi aduc aminte, cum în timpurile când eram rector la Academia teologică din Leningrad, înmatriculam băieţi din Ucraina de Vest, din Ucraina de Est. Veneau acei tineri, iar eu mă uitam la ei şi mă gândeam: cât este de minunat că poporul a păstrat credinţa şi că în familii cresc astfel de fii, care sunt gata să slujească Bisericii. Acelaşi lucru se referă şi la Rusia, şi la Bielorus, şi la alte părţi componente ale spaţiului Rusiei Sfinte. Însă, cu toate acestea, propaganda ateistă era puternică şi nu putem ignora urmările ei.

Ei, apoi s-au început vremuri grele, când ţările noastre s-au cufundat în lupta politică, în diferite feluri de experimente de ordin politic, economic şi social. În acelaşi timp educaţia religioasă a fost lăsată în afara atenţiei societăţii. Este suficient să spunem, că în Rusia mai mult de zece ani a durat discuţia despre necesitatea predării Bazelor culturii ortodoxe în şcoli. Iar când în sfârşit  decizia a fost luată, ce valuri de proteste liberale au trecut în presă şi în alte mijloace de informare în masă! Pe parcursul a zece, cincisprezece sau douăzeci de ani după descompunerea Uniunii Sovietice la scară de naţiune, la scară de viaţă socială a statelor noastre în această direcţie practic că nu s-a făcut nimic, deşi Biserica, desigur, îşi făcea lucrul său.

Şi, în sfârşit, cel mai important. Astăzi Biserica se bucură de libertate în Ucraina, Rusia, Bielorus, în alte ţări. Ni se spune: aţi căpătat libertate, aţi deschis biserici, aţi deschis mănăstiri. Ce cupole de aur minunate aveţi! De parcă demonstraţi puterea voastră exterioară. Dar de ce un procent atât de mare de ortodocşi nu frecventează serviciile divine în biserici? Dar de ce nu se micşorează rata divorţurilor? Dar de ce nu se micşorează nivelul criminalităţii? Şi din toate acestea se trage următoarea concluzie: fie că Biserica nu se ocupă de aceasta, fie nu este capabilă să influenţeze cumva starea de lucruri.

Eu am un alt răspuns. Astăzi asupra conştiinţei de masă influenţează în primul rând informarea în masă. Dar haideţi să întrebăm: ce procent în acest torent al informării în masă ocupă mărturia Bisericii despre valorile umane şi despre ceea ce am vorbit adineaori – despre bine şi rău, despre păcat şi adevărul lui Dumnezeu? Şi ce procent ocupă informaţia care în mod implicit, intern intră în contradicţie cu modul de viaţă creştin, cu morala creştină?

Să luăm drept exemplu emisiunile de divertisment, filmele – este doar un torent informaţional enorm, care influenţează asupra conştiinţei omului şi în acest torent doar o mică părticică îi revine mărturiei creştine.

Am să vă spun ceva ce vorbesc, probabil, pentru prima dată în mod public. Când noi în Rusia am reuşit să obţinem predarea Bazelor culturii ortodoxe în şcoli, când am reuşit să obţinem ca în armată să vină preoţi, când am reuşit să fie adoptată legea cu privire la returnarea imobilului bisericesc, în primul rând a bisericilor, un liberal destul de vestit în Rusia într-o discuţie privată mi-a spus următoarele: „Ei iată, ceva aţi obţinut, dar oare vă gândiţi în mod serios că sunteţi în stare să influenţaţi asupra gândirii societăţii şi a dispoziţiei oamenilor? Doar ceea ce aducem noi societăţii, este orientat asupra ei  prin intermediul tuturor mijloacelor de informare în masă. Ceea ce ne contrapuneţi nouă este atât de slab, încât sunteţi condamnaţi la înfrângere”.

Eu i-am răspuns acelui om că el are absolută dreptate. Dacă Biserica s-ar bizui doar pe puterile omeneşti, ea demult nu ar mai fi existat şi, desigur, nu ar fi obţinut biruinţa pentru minţile şi inimile oamenilor. Eu i-am răspuns simplu:” Dumneavoastră  nu aţi luat în considerare un singur lucru – Biserica este în mâinile lui Dumnezeu şi Dumnezeu acţionează prin Biserică”. Puterea Dumnezeiască ne dă posibilitate să ne opunem tuturor acestor torente informaţionale.

Iar ceea ce se referă la sondajele sociologice, într-adevăr, în pofida faptului că mai bine de 80 % din populaţia ţării noastre este botezată în Ortodoxie, actualmente mult mai puţin decât 80 % frecventează bisericile. Avem de lucru în acest domeniu. Şi totuşi toţi aceşti oameni sunt baza noastră: şi acei care merg la biserică, şi acei care nu merg; acei care vin la biserică o dată pe an, la Paşte sau de două ori, la Paşte şi la Crăciun, sau poate doar câteva ori pe an – sunt cu toţii oameni ortodocşi, sunt enoriaşii  noştri. Şi de aceea rugăciunea mea este pentru faptul ca Domnul să ne dea puteri să putem aduce cuvântul Lui până la fiecare inimă omenească şi să schimbăm aceste date statistice nu prea favorabile.

- Dumneavoastră ştiţi că astăzi în relaţiile inerstatale dintre Federaţia Rusă şi Ucraina au survenit, să zicem aşa, anumite dificultăţi, care cer o depăşire cât mai grabnică atât în domeniul economic, cât şi în cel politic. Ce trebuie să aducem la cunoştinţa popoarelor Ucrainei şi Rusiei, ca ele în timpurile complicate să nu piardă una pe alta, să nu se piardă această legătură duhovnicească, legătura culturală?

- La fiecare liturghie eu mă rog pentru Rusia, Ucraina, Bielorus, mă rog pentru oamenii de stat pentru faptul că în pofida dificultăţilor şi problemelor care apar în domeniul pragmatic, (iar ele pot apărea şi între prieteni, parteneri, fiindcă interesele economice deseori nu coincid; uneori este dorinţa a căpăta unele beneficii economice în dialogul purtat unul cu celălalt), deci eu mă rog ca acest adstrat situat de asupra fundamentului duhovnicesc, format în tradiţia ortodoxă măreaţă, pe care au crescut popoarele noastre, s-a format cultura noastră, s-a format chipul omului, cetăţeanul Sfintei Rusii – ca acest adstrat să nu distrugă niciodată acest fundament.

Eu cred că aceasta este imposibil. Însă anumite crăpături mici pot pătrunde şi în fundament. Iar dacă în aceste crăpături de mai turnat apă, iar apoi de supus fundamentul unor îngheţuri puternice, atunci crăpăturile pot distruge fundamentul. De aceea trebuie să conştientizăm următoarele: noi cu toţii am crescut, ne-am format duhovniceşte şi cultural ca popor al Sfintei Rusii, reieşind din tradiţia generală. Acesta şi este fundamentul nostru duhovnicesc, cultural şi moral.

Dar în primul rând acest lucru trebuie să-l conştientizeze politicienii. Construind relaţiile reciproce, relaţiile interstatale, ei nu trebuie să facă nimic, pentru ca să apară crăpături în fundament. Iar poporul, în  pofida problemelor care apar în adstrat, niciodată nu trebuie să refuze la acest fundament comun. Iată atunci, eu cred, după mila lui Dumnezeu, politica va fi nu doar pragmatică, dar şi frăţească, deschisă una pentru alta. Deocamdată poporul trebuie să se roage şi să facă totul ce depinde de el pentru a păstra unitatea duhovnicească a popoarelor noastre.

- În ultimii ani la sărbătorile care sunt pe larg sărbătorite de întreg poporul – Crăciunul, Paştele, Acoperământul Maicii Domnului – s-a adăugat sărbătorirea bisericească şi populară în cinstea Zilei Botezului Rusiei, care actualmente şi la nivel oficial este  marcat atât în Ucraina, cât şi în Rusia. Cât este de important pentru societatea noastră să marcheze aceste date, care în mod nemijlocit se referă la istoria noastră şi la sistemul de valori? Cât este de important astăzi să pomenim evenimentele Botezului de către cneazul Vladimir?

- Aş vrea să vorbesc puţin despre înţelegerea faptului ce este sărbătoare în accepţia bisericească şi creştină. Cuvântul „sărbătoare” prin analogie cu alte cuvinte cu aceeaşi rădăcină în tradiţia rusă semnifica „mutarea minţii” (nu este vorba de pierderea minţii, deşi, spre regret, obiceiurile noastre de a marca unele sărbători uneori sunt însoţite de pierderea minţii şi a memoriei şi de problemele care reies din aceasta – şi familiale, şi sociale). Însă mutarea minţii semnifică sustragerea minţii de la cele cotidiene, este concentrarea minţii asupra a ceea ce este deasupra cotidianului. Iată şi sărbătoarea bisericească, orice fel de sărbătoare, care este însoţită de veselie şi tradiţii populare, este chemată să ridice mintea omenească asupra cotidianului, să-i dea posibilitate să se concentreze asupra conţinutului sărbătorii. Aşa şi sărbătoarea Botezului Rusiei ne dă posibilitatea nouă – ucrainenilor, ruşilor, bieloruşilor, tuturor celor care fac parte din spaţiul Sfintei Rusii, să ne gândim la moştenirea noastră comună, să ne concentrăm asupra înţelegerii faptului, ce a constituit Botezul kievean pentru întreg poporul Rusiei.

Cred că şi în exterior aceste sărbători trebuie să fie amenajate în mod corespunzător, doar sărbătorile bisericeşti întotdeauna erau serbate pe picior larg şi erau susţinute de stat. Astăzi practica ne vorbeşte că nu toate sărbătorile sunt susţinute de stat. Dar să dea Dumnezeu ca, cel puţin, acele care sunt zilele de odihnă, să fie însoţite nu doar de veselie, dar şi de rugăciune şi, cel mai important, de ridicarea minţii asupra cotidianului.

- Preasfinţia Voastră, cât de adecvat, după opinia Dumneavoastră, societatea noastră percepe evenimentele care au loc în Orientul Apropiat şi în Africa de Sud? La ce pot duce aceste evenimente şi de ce trebuie să ne ferim?

- În mod diferit oamenii percep, deoarece se bizuie pe diferite surse  informaţionale şi pe o diferită interpretare a faptelor. Unora li se pare că are loc o catastrofă, distrugerea unei ordini stabilite; alţii consideră că este biruinţa forţelor democratice. Dar eu aş vrea să fac abstracţie de analiza politică şi  cu atât mai mult de aprecieri. Pe mine mai mult mă nelinişteşte următoarele. În urma schimbărilor care au loc în ţările Orientului Apropiat, la putere vin oamenii, care aparţin la partea fundamentală a islamului, iar aceasta trage după sine nişte urmări foarte periculoase pentru minoritatea creştină.

Noi ştim că în unele ţări, unde biruie astfel de forţe, încep prigonirile asupra creştinilor, pentru că chemările de a plasa şaria la baza legislaţiei duc la faptul că creştinii, care nu sunt gata să fie judecaţi după legile şaria, dintr-o dată devin minoritate prigonită.

Dar aceasta este doar un aspect al problemei, însă mai este şi un altul – distrugerea fizică a creştinilor, incendierea bisericilor, uciderea oamenilor.

Ceea ce a fost înainte în Orientul Apropiat, indiferent de atitudinea noastră faţă de regimurile de atunci, acele regimuri susţineau pacea interconfesională.

Eu recent am vizitat Siria. Şi am văzut cât de bine ineracţionează, vieţuiesc alături creştinii şi musulmanii. Şi dacă schimbarea situaţiei politice va duce la faptul că forţele radicale, fundamentaliste ale islamului vor lua puterea, noi vom pierde Orientul Apropiat creştin. Deja acum noi observăm un mare exod al populaţiei creştine din ţările Orientului Apropiat.

Dacă e să luăm în considerare totul ce s-a petrecut după Războiul al doilea Mondial, când au apărut conflicte dintre comunităţile arabă şi israeliteană, putem constata, luând în considerare ultimul eveniment, că Orientul Apropiat ameninţă a se transforma într-o comunitate monoreligioasă, în majoritatea ei musulmană, iar în Israel, desigur, vor locui iudeii. Dar ce se va întâmpla cu creştinii? Putem oare pierde în genere orice prezenţă creştină în leagănul creştinismului? Aceasta mă îngrijorează foarte mult. Eu de multe ori am vorbit în mod public şi sunt bucuros că am posibilitatea să-mi împărtăşesc gândurile şi observaţiile mele cu telespectatorii noştri.

- În ajun de Învierea Luminoasă a lui Hristos ce aţi  dori să spuneţi poporului Ucrainei?

- Aş vrea să vă doresc unitate – unitate în viaţa poporului, unitate în Biserică, unitate în viaţa statului.

Este evident că societatea în Ucraina este foarte divizată, polarizată. De fapt, această polarizare internă se referă şi la scindarea în Biserică. Dar există minunatele cuvinte în Sfânta Scriptură: dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui (vezi Mc. 3:24).

Pentru Ucraina eu consider a fi extrem de important şi foarte actual restabilirea unităţii şi, în primul rând, a unităţii în societate. Cum de făcut aceasta? Eu, probabil, nu voi da nici un sfat concret. Dar aş vrea în ajunul Paştelui să doresc poporului ucrainean, societăţii ucrainene să găsească puteri, curaj, înţelepciune pentru depăşirea divizărilor. Şi, bineînţeles, aş vrea să doresc Bisericii Ortodoxe să-şi restabilească unitatea, fiindcă restabilirea unităţii Bisericii va acţiona, fără îndoială, şi asupra situaţiei sociale în ţară.

Aş vrea să doresc fiecărei familii pace sufletească, linişte, fericire familială, prosperitate, sănătate sufletească şi trupească. Şi tuturor aş vrea să adresez salutul Pascal – Hristos a Înviat!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană