Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Preafericitului Patriarh Kiril în cadrul audierilor soborniceşti ale Soborului mondial al poporului rus ”Patriarhul Ermoghen, clerul rus şi Biserica în slujba Patriei”

Discursul Preafericitului Patriarh Kiril în cadrul audierilor soborniceşti ale Soborului mondial al poporului rus ”Patriarhul Ermoghen, clerul rus şi Biserica în slujba Patriei”
Versiune pentru tipar
3 mai 2012 13:33

La 3 mai 2012 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a condus audierile soborniceşti ale Soborului mondial al poporului rus ”Patriarhul Ghermoghen, clerul rus şi Biserica în slujba Patriei”. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către participanţi cu un discurs, consacrat importanţei jertfei aduse de Patriarhul-mucenic pentru vremurile noastre.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, dragi participanţi!

Aş vrea să menţionez cu satisfacţie desfăşurarea adunării soborniceşti în sala catedralei Hristos Mântuitorul, care este consacrată aniversării a 400 de ani de la sfârşitul mucenicesc al Patriarhului Ermoghen, adunare care ne va da posibilitate să ne amintim de paginile eroice ale trecutului şi să ne gândim la prezent.

Dacă e să vorbim despre Vremurile Tulburi, atunci erau timpuri de rătăcire a minţilor în primul rând, a divizării poporului, a slăbirii conducerii; când în faţa fiecăruia era alegerea dintre eroism sau trădare. Dar totodată acest timp ne-a arătat adevăraţii nevoitori creştini şi eroii necunoscuţi ai rezistenţei ruse: aidoma ferecaţilor în fiare Patriarhii Iov şi Ermoghen; aidoma chelarului Avraamie (Paliţân) de la lavra „Sfânta Treime” a sfântului Serghie, care a suportat un asediu de multe luni şi a arhiepiscopului de Smolensk Serghie; a episcopului de Tveri Teoctist, chinuit de intervenţi, a episcopului de Kolomna Iosif care a suferit torturi. Cine din compatrioţi, chiar din rândurile intelectualităţii, cu excepţia istoricilor-specialişti, cunoaşte astăzi aceste nume şi îşi aminteşte de aceşti eroi, măcar în acest an al istoriei? Este vina noastră, că numele oamenilor, care au slujit cauzei salvării Patriei, practic sunt şterse din memoria poporului.

Începutul secolului al XVII-lea a devenit un hotar dramatic nu doar pentru Rusia, dar pentru întreaga lume ortodoxă. La acea vreme poporul nostru, poporul Rusiei nordice, a rămas unicul popor ortodox, care şi-a păstrat suveranitatea de stat. Nici sudul Rusiei, nici vestul Rusiei, nici Orientul Apropiat, nici Europa de Est, unde locuiau popoarele ortodoxe, nu aveau suveranitate. Unicul popor suveran a fost poporul nostru. Şi anume în acest moment critic pentru soarta Ortodoxiei, pentru soarta Ortodoxiei în Rusia încep Vremurile Tulburi.

A fost cu adevărat o încercare istorică, doar Tulburarea nu era doar o criză politică, nu doar o ciocnire a elitelor, nu doar o luptă banală pentru putere. A fost o ameninţare îngrozitoare la însăşi existenţa statului, la însăşi existenţa suveranităţii, independenţei poporului nostru, la însăşi existenţa autenticităţii noastre naţionale. Sub presiunea străină era introdus, cum am spune astăzi, un mecanism de dirijare externă, în rezultatul căreia Rusia trebuia să devină o provincie a altui stat. Încă mai îngrozitoare era ameninţarea pierderii identităţii duhovniceşti, latinizarea Rusiei, refuzul la credinţa ortodoxă, care, bineînţeles, ar semnifica sfârşitul existenţei naţionale independente duhovniceşti şi culturale.

Şi, în sfârşit, îndeosebi de zguduitor a fost acel fapt că ameninţarea de moarte a viitorului Rusiei se apropia nu doar din exterior, dar şi din interior. În anul 1612 intervenţii erau deja în Kremlin, ei au ocupat inima ţării, însă numai în sens geografic şi politic. Este mult mai grav să conştientizăm că ocupanţii erau aproape de acapararea inimii ţării noastre în sens duhovnicesc, ideologic: au fost aproape de faptul de a subordona minţile şi sufletele elitei boierilor. Acea elită care, deziluzionându-se în puterea propriului popor şi în misiunea istorică a Rusiei, a fost gata să invite la domnie pe reprezentanţii dinastiilor străine, care erau de altă credinţă, care negau tradiţiile duhovniceşti ale poporului şi ale ţării noastre.

În acest moment critic, când aristocraţia capitalei părea că a suferit înfrângere în sens politic şi ideologic, când Moscova, după spusele istoricilor, a devenit „loc de intrigi şi răzvrătiri”, soarta Rusiei a determinat-o poporul ei. Nicolai Ivanovici Kostomarov scria: „Când cei puternici ai pământului Rusiei au aplecat capul în faţa forţelor din afară, au căzut cu duhul şi s-au smerit, mulţimea poporului, însufleţită în numele credinţei care era în pericol, nu s-a supus sorţii”. În provincia slăbită şi chinuită de Vremurile Tulburi, apare o mişcare puternică, care a cuprins aproape toate oraşele mari ale ţării, care a unit rândurile poporului multinaţional. Armata populară şi-a încheiat acţiunile, după cum ştim, prin izgonirea intervenţilor, prin depăşirea Vremurilor Tulburi, prin alegerea unei noi dinastii. Biruinţa mişcării naţional-eliberatoare a anului 1612 a pus fundamentul pentru trei veacuri de dezvoltare stabilă a ţării.

Contemporanii noştri rareori se gândesc la următoarele: ce fel de putere a permis Rusiei, care era dezorientată, decapitată, care a pierdut mecanismele obişnuite, ca să se autoorganizeze şi să reînvie din nefiinţă? Aici este greu de supraestimat rolul credinţei ortodoxe şi a Bisericii Ruse.

Să ne aducem aminte: Când oraşele se predau în mâinile ocupanţilor, când armata dispersată suferea înfrângeri şi se retrăgea, când fluctuanţii alergau între Moscova, statul major al polonezilor şi cel al autoproclamaţilor conducători ai ţării, cine atunci a devenit simbolul tăriei de neclintit? Monahii din lavra sfântului Serghie! Suportând un asediu de şaisprezece luni, arătând un eroism jertfelnic, călugării din sfântul lăcaş al lui Serghie, care au luptat umăr la umăr cu ostaşii din armata regulată şi cei din armata populară, i-au convins pe cei fluctuanţi că biruinţa ruşilor este inevitabilă.

Trebuie să subliniem că apărarea cu succes a lavrei sfântului Serghie, care a ţinut piept forţelor inamicului, ce depăşea de multe ori numărul călugărilor din mănăstire, se explică nu printr-o artă marţială deosebită a apărătorilor mănăstirii şi nu prin talentul conducătorului lor – cneazul Grigorii Dolgorukii. Sursa principală a curajului lor a fost conştientizarea  faptului că ei apără o mare sfinţenie, pentru care urmează să se lupte şi să moară. Lavra, care se află sub ocrotirea cerească a preacuviosului Serghie, le amintea ostaşilor ruşi despre timpurile de glorie ale biruinţei de pe câmpul Kulikovo. Conform cuvintelor cronicarului, „sfântul Serghie a încurajat chiar şi pe neştiutori; fără armură şi coifuri, fără cunoştinţe în arta războiului, ei mergeau împotriva ostaşilor experimentaţi, în armură, şi îi biruiau”.

După respingerea atacului vrăjmaşilor, lavra sfântului Serghie prin trudele stareţului ei, ale arhimandritului Dionisie, s-a transformat în cel mai mare centru de ajutorare a răniţilor şi bolnavilor, într-un fel de spital militar principal şi centrul medical al acelor vremuri. Cercetătorii consideră, că pe parcursul anului 1611 pentru lecuire în mănăstirea sfântului Serghie se găseau mai bine de 10 000 de oameni – este o cifră enormă pentru timpurile celea! După opinia istoricului din secolul al XIX-lea Mihail Osipovici Koialovici, lavra a devenit „adăpostul cel mai apropiat, unde ruşii îşi salvau denumirea de creştin. În acest lăcaş trăia credinţa de nezdruncinat în viitorul Moscovei, a Rusiei, în capacitatea lor de a trăi”.

Credinţa ortodoxă nu doar a insuflat curaj în inima oamenilor şi nu doar a contribuit la tămăduirea rănilor lor. Senzaţia de unitate duhovnicească a influenţat la adunarea puterilor divizate ale zemstvei, la renaşterea statalităţii. În condiţiile când conducerea ţării era dezorientată şi în ochii populaţiei şi-a pierdut legitimitatea, Biserica Ortodoxă a devenit factorul de integrare a societăţii ruse.

Anume Biserica în persoana Primilor ei Ierarhi nu a recunoscut legitimitatea impostorilor şi a pretendenţilor străini la tronul Rusiei. Anume Biserica, prin scrisorile patriarhului Ermoghen, a chemat poporul la lupta de eliberare naţională. Noi ştim că slujirea Patriarhului Ermoghen după adormirea lui a preluat-o mănăstirea sfântului Serghie „Sfânta Treime”, de asemenea răspândind chemări către poporul rus. Printre dezbinări şi tulburarea minţilor, clerul ortodox îi convingea pe cei nehotărâţi, îi îndrepta pe indecişi, împăca neînţelegerile în lagărul patrioţilor. Astfel, de exemplu, coordonarea acţiunii armatei populare a lui Minin şi Pojarski cu acţiunile armatei de cazaci a lui Trubeţkoi s-a putut înfăptui datorită autorităţii înalte a lui Avraamie (Paliţân), pe care îl respectau şi cazacii, şi oamenii zemstvei. În momentul luptei hotărâtoare cu ghetmanul Hodkevici, cazacii au aderat la drujinele lui Pojarski cu strigătele „Serghiev! Serghiev!”(adică pomenind binecuvântarea lavrei sfântului Serghie), şi această unitate a hotărât finalul luptei în folosul ruşilor.

În epoca prăbuşirii tuturor autorităţilor, când omul simplu nu putea face o alegere din mulţimea pretendenţilor şi impostorilor, înaintaţi de partidele învrăjbite, anume Biserica rămânea puterea unică nezdruncinată. Cuvântul clerului ortodox ajuta la găsirea adevărului şi rolul hotărâtor îl juca poziţia Primului Ierarh.

Înainte de a vorbi despre jertfa Patriarhului Ermoghen, trebuie să ne aducem aminte despre predecesorul său, sfântul ierarh Iov, primul Patriarh al Patriei noastre. Anume el a  prevenit poporul despre ameninţarea Vremurilor Tulburi în cazul izgonirii ţarului şi al urcării pe tron a unui escroc. El primul l-a numit pe Pseudodimitrie impostor şi i-a predat pe conducătorii răsturnării de guvern anatemei. În zilele când compatrioţii neştiutori au fost parcă orbiţi şi hipnotizaţi de figura lui Pseudodimitrie, Patriarhul Iov a rămas credincios unicului ţar legitim la acea vreme – Feodor Godunov. Înţelegând pericolul care plana de asupra Rusiei, Patriarhul Iov nu s-a temut nici de prigoană, nici de moarte. După răsturnarea puterii el a fost cu de-a sila lipsit de catedra Patriarhală, închis în mănăstirea Stariţki, a suferit torturi şi lipsuri, a pierdut văzul, dar nu s-a lepădat de cuvintele sale. Sacrificiul sfântului ierarh Iov în curând s-a soldat cu victorie – răsturnarea lui Pseudodimitrie şi a complicilor lui.

În curând sarcina slujirii Patriarhale din mâinile slăbitului în temniţă Iov a primit-o sfântul ierarh Ermoghen. După cum scrie Nicolai Mihailovici Karamzin, „Ermoghen, fără a fi sedus de mila impostorului, neînfricat în prigonirile pentru sârguinţa lui în Ortodoxie, părea a fi eroul Bisericii şi a fost unanim, de comun acord, numit Patriarh”.

În perioada grea a istoriei Ermoghen a devenit un viu păstrător al rânduirii de stat ruse, putând a se ridica de asupra luptei dintre partide. Această calitate a apărut la el încă în anii domniei lui Vasilie Şuiski. Şuiski nu a fost un om de stat puternic, el deseori avea insuccese de ordin militar şi politic. Poporul nu îl iubea pe acest ţar. Însă primul ierarh Ermoghen l-a susţinut consecvent, deseori mergând împotriva opiniei publice, pentru că un ţar legitim era pe vremea aceea unicul stâlp în depăşirea dezorientării elitei boiereşti.

Patriarhul a văzut că ţara este  zguduită de detaşamentele de răzvrătitori ale lui Pseudodimitrie al doilea şi de bandele  legionarilor străini. Deja se apropia furtuna unei intervenţii deschise a armatei poloneze în interiorul Rusiei. În aceste condiţii Ermoghen cu toată puterea autorităţii sale de prim ierarh s-a ridicat în apărarea puterii existente, deşi era conştient de neajunsurile ei. El înţelegea că răscoalele şi intervenţia pot duce la nenorociri şi mai mari.

Când în februarie 1609 s-a ridicat o răscoală împotriva lui Şuiski în însăşi Moscova, participanţii la răscoală au încercat să atragă de partea lor pe Ermoghen. Pe când acela, cu riscul vieţii, îi îndupleca pe răsculaţi. Iată cum descrie acest eveniment Serghei Mihailovici Soloviov: ”Patriarhul a început să vorbească: „Crucea a sărutat-o întreaga ţară, jurându-i credinţă, i-a urat să dorească binele, iar la rău să nu se gândească; iar voi aţi uitat sărutarea crucii, cu puţini oameni v-aţi răsculat împotriva ţarului, vreţi fără de vină să-l scoateţi din domnie”.

Însă, convingând poporul să nu facă răscoală, sfântul ierarh nu vedea în moscoviţii care erau în opoziţie nişte duşmani. El înţelegea că oamenii au motive pentru proteste şi în faţa pericolului eminent năzuia la unitatea naţională. După nereuşita răscoalei din anul 1609 patriarhul a trimis în Tuşino scrisori către cei ce au fugit şi i-a chemat „să lase obidele, să-şi amintească de Patrie şi credinţa ortodoxă”. Patriarhul a promis iertare deplină celor pocăiţi şi mulţi au răspuns la chemarea lui. După cum vedem, sfântul ierarh Ermoghen ocupa o poziţie destul de echilibrată, la baza căreia era ideea unirii tuturor compatrioţilor. El înţelegea că ţara este epuizată, distrusă, scindată şi că, la urma urmei, există momente politice, când trebuie să alegi dintre un rău mic şi un rău mare.

Un astfel de moment a survenit în anul 1610, când Vasilii Şuiski totuşi a fost răsturnat de pe tron, iar  apoi o parte din elita rusă l-a chemat la domnie pe prinţul Vladislav. Sfântul ierarh Ermoghen înţelegea că nu va putea împiedica acest lucru. Atunci el a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să minimalizeze urmările trădării. La insistenţa lui în gramota privind condiţiile chemării la domnie a fost inclusă cerinţa despre botezul obligatoriu al lui Vladislav în credinţa ortodoxă. El a insistat de asemenea şi asupra faptului ca Vladislav să ia de soţie pe una din boieroaicele de la Moscova.

Era fără îndoială un compromis. Însă Patriarhul Ermoghen vedea clar acea linie, după care nici un fel de compromisuri nu sunt posibile. El a făcut tot posibilul ca să nu admită distrugerea autenticităţii duhovniceşti, naţionale şi culturale a poporului nostru, care ar fi fost inevitabilă în condiţiile unei conduceri străine de altă credinţă. Împăratul polonez Sigismund, însă, considera că Rusia deja este la picioarele lui şi nu este nici un sens de mai discutat ceva. După bătălia de lângă Kluşino, câştigată de armata poloneză, el cerea supunere necondiţionată a Rusiei. Şi atunci sfântul ierarh Ermoghen a dat de înţeles că după această linie nu mai este loc de compromisuri – este doar rezistenţă.

Iarna anului 1610/11 Primul ierarh a fost însufleţitorul rezistenţei ce începea în întreaga Rusie împotriva ocupanţilor şi trădătorilor. Conform cuvintelor lui Soloviov, „principala forţă a acestei răscoale, primul om în statul fără puterea de stat se afla la Moscova; era Patriarhul, la a cărui singură mişcare a mânii se ridica şi se aduna toată ţara. Saltâkov a venit la el cu boierii şi a spus: ”Tu ai scris ca ostaşii să vină spre Moscova; acum scrie-le să se întoarcă înapoi”. „Le voi scrie, răspundea Ermoghen, dacă tu, trădătorule, împreună cu oamenii lituaneni vei ieşi afară din Moscova; dar dacă veţi rămâne, atunci vă binecuvântez pe toţi să muriţi pentru credinţa ortodoxă, eu văd batjocorirea ei, văd distrugerea sfintelor biserici, aud în Kremlin cântări latineşti şi nu pot suporta aceasta”.

Mesajul Patriarhului a trezit în rândul poporului rus dorinţa de a se ridica pentru apărarea credinţei şi a Patriei. De Moscova s-a apropiat o nouă armată populară. În toiul acestor evenimente Ermoghen a fost aruncat de către ocupanţi în temniţă, unde a primit moarte de mucenic. Jertfa sfântului ierarh a devenit acea lumânare, de la care s-a aprins flacăra mişcării de eliberare naţională. A doua armată populară, care şi-a început calea cu o rugăciune de pocăinţă, a eliberat Moscova şi a pus început eliberării Rusiei.

Despre importanţa activităţii Patriarhului Ermoghen pentru începerea luptei vorbesc elocvent documentele din acel timp. „Iar la noi preasfinţitul patriarh cu adevărat, ca un păstor, sufletul şi-l pune pentru credinţa creştină şi lui toţi creştinii ortodocşi îi urmează”, - scriau în acea iarnă patrioţii moscoviţi, expediind răvaşe în toate oraşele Rusiei. Credinţa că sfântul ierarh Ermoghen vorbeşte nu de la sine, dar face voia lui Dumnezeu, fără îndoială, îi inspira pe ruşi.

Într-o ţară aproape în genunchi nu întotdeauna se pot găsi puteri pentru ca să înceapă lupta pentru libertate, în special după un şir de nereuşite. Este dificil să iei asupra ta responsabilitatea duhovnicească (şi, în ultima instanţă, şi politică) în condiţiile, când pe tapet  sunt puse prea multe, când acţiunile împotriva ocupanţilor se pot transforma într-o distrugere totală a resurselor militare şi politice ale ţării, în moartea a însăşi poporul.

În iarna anului 1610-1611 sfântul ierarh Ghermoghen a luat asupra sa această responsabilitate. Stareţul singuratic şi neputincios trupeşte, aruncat în temniţă, a demonstrat puterea duhului. El a redat poporului rus speranţa şi i-a tămăduit pe străbunii noştri de frică şi scindare, create de Perioada Tulbure.

„Când s-au rupt suporturile politice ale ordinii sociale, mai rămâneau legăturile naţionale şi religioase: anume ele au şi salvat societatea”, - mărturiseşte Vasilii Osipivici Kliucevski. Să atragem atenţia la cuvântul „religioase” în acest citat. Perioada tulbure s-a terminat atunci, când poporul rus a părăsit neînţelegerile şi şi-a amintit de ceea ce îi uneşte – credinţa strămoşilor, sfintele relicte; simbolurile naţionale, care au fost profanate de cei străini.

Astăzi noi trebuie să conştientizăm că jertfa Patriarhului Ghermoghen nu este doar o moştenire a timpurilor demult trecute, dar şi un testament important, lăsat urmaşilor. Învăţămintele vremurilor tulburi şi depăşirea lor sunt actuale în zilele noastre, atunci când Rusia este supusă tentaţiilor similare şi acceptă anumite provocări.

Din nou vedem acţiuni duşmănoase, orientate spre distrugerea valorilor noastre duhovniceşti, spre slăbirea statalităţii. Din nou observăm agitaţie în minţi, refuzul a unei părţi din societate la propria demnitate naţională, căutarea „salvatorilor” din afara Rusiei.

Ca şi mai înainte, a se contrapune la toate acestea o poate face doar unitatea în societatea rusă, din care nu putem să excludem şi conducerea. Unitatea trebuie să se bazeze pe principiile credinţei faţă de tradiţiile noastre duhovniceşti şi morale. Prin urmare, Bisericii Ruse i se atribuie o deosebită responsabilitate. Biserica nu există aparte de popor, doar Ortodoxia este sufletul Rusiei, iar desprinderea trupului şi a sufletului în lumea noastră materială, semnifică moartea.

Anume o astfel de divizare încercau să înfăptuiască slugile ocupanţilor, care au venit la Patriarhul Ghermoghen cu cuvintele: ”De ce te amesteci în treburile lumeşti, iar cauza ta este a privi la Biserică”. Toate acestea chiar tentau: a şedea în surdină şi a nu ridica vocea, a nu da aprecieri evenimentelor ce se desfăşoară, a evita după posibilitate lipsurile şi victimele. Însă în epoca Patriarhului Ermoghen cei care au inspirat Tulburarea nu şi-au realizat scopurile. Biserica Rusă şi-a realizat scopul său, a chemat şi a atras către mântuire poporul, Patria.

Acest învăţământ este pentru noi şi pentru multe alte generaţii de oameni ortodocşi, care vor veni după noi. Actualmente, ca şi acum 400 de ani în urmă, din nou ni se cere, ca „să nu ne amestecăm în treburile lumeşti”. Ni se spune: nu vă băgaţi în societate cu credinţa voastră, cu etica voastră, cu a voastră cultură. Ni se propune să ne închidem în noi, cică preîntâmpinându-ne să nu ne „laicizăm”. Suntem preveniţi că dacă nu vom închide gura, ne va fi mai rău, că în acest caz bisericile noastre vor fi profanate, iar icoanele – batjocorite.

Ce fel de răspuns trebuie să dăm? Pilda Patriarhului Ermoghen ne lasă o singură alegere posibilă. Această alegere – este acţiunea civilă, pe care nu trebuie să o ocolim şi să ne temem de ea. Nu trebuie să ne fie nici frică, nici îndoială în această cale. Căci apărarea propriilor enoriaşi şi făurirea vieţii populare pe principii creştine este datoria perenă a Bisericii noastre în toate timpurile. Şi în zilele de pace, şi în zilele alegerii istorice hotărâtoare Biserica Ortodoxă Rusă întotdeauna a fost şi va fi  împreună cu poporul său.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: ucraineană, rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Mesajul de felicitare al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat lui V.A. Zelensky cu prilejul alegerii în funcția de Președinte al Ucrainei

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Stefan (Privalov), epsicop de Klin

Mesajul de felicitare cu prilejul Paștelor al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat șefilor bisericilor eterodoxe

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la ședința Consiliului Suprem Bisericesc din 17 aprilie 2019

Mesajul de felicitare al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat președintelui Consiliului Federației V.I. Matvienko cu prilejul jubileului din ziua nașterii

Mesajul de felicitare al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat rectorului Universității de stat din Moscova „M.V. Lomonosov” V.A. Sadovnichy cu prilejul aniversării a 80 de ani din ziua nașterii

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat mitropolitului de Volokolamsk Ilarion cu prilejul aniversării a 10 ani de aflare în funcția de președinte al Departamentului pentru relațiile externe bisericești

Mesajul de felicitare al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat lui C-J. C. Tokaev cu prilejul accederii în funcția de Președinte al Republicii Kazahstan

Cuvântul Sanctității Sașe Patriarhul Chiril la ședința Consiliului Suprem Bisericec din 20 martie 2019

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la prezentarea noilor volume ale „Enciclopediei ortodoxe”