Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версия
Patriarhia

Interviul Pascal al Preafericitului Patriarh Chiril, acordat postului de televiziune „Inter” (Ucraina)

Interviul Pascal al Preafericitului Patriarh Chiril, acordat postului de televiziune „Inter” (Ucraina)
Versiune pentru tipar
6 mai 2013 14:45

În interviul cu ocazia Paştelui, acordat postului ucrainean de televiziune „Inter”, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril răspunde la întrebările jurnalistului Serghei Dorofeev.

- Bună ziua. Noi ne găsim în mănăstirea „Sfântul Daniil”, la reşedinţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril. Sanctitatea Sa a fost de acord să dea un interviu postului de televiziune „Inter”. Bună ziua, Sanctitatea Voastră. Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat!

- Toţi ortodocşii ştiu că Paştele este cea mai mare sărbătoare din calendarul bisericesc, însă nu toţi cunosc, cum de întâmpinat corect această sărbătoare şi cum cu ajutorul ei şi a Postului cel Mare, care îi precede, se poate de schimbat propria persoană.

- Este foarte bine că v-aţi amintit de Postul cel Mare în legătură cu sărbătoarea Paştelui, deoarece una e legată de cealaltă. Nu întâmplător tradiţia bisericească presupune ca înainte de sărbătoarea Paştelui să existe un post îndelungat. Scopul postului constă în faptul ca omul să se schimbe. Pentru aceasta se presupun anumite mijloace: abţinerea în mâncare, în anumită mâncare, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune. Această schimbare este foarte importantă.

Fiecare cunoaşte că nu se va putea schimba în mod radical, chiar în timpul postului. Schimbarea radicală se efectuează pe parcursul întregii noastre vieţi. Însă în timpul postului se produce ceea ce este cel mai important: omul, care îşi concentrează atenţia asupra vieţii sale interioare, începe măcar puţin să se clarifice cu ceea ce are în suflet. Şi dacă în urma acestei autoanalize se iau sub control anumite slăbiciuni, păcate, ispite, deja este o mare biruinţă. Iar Paştele încoronează această muncă spirituală. Când auzim minunatele cuvinte „Hristos a Înviat! – Adevărat a Înviat!”, inimile noastre se umplu de bucurie. Această bucurie nu este urmarea unei acţiuni emoţionale exterioare asupra omului, cum este, de exemplu, veselia în sala de concerte sau pe vreun teren de animaţie. Aici emoţiile sunt cu totul de altă natură, deoarece bucuria vine de la inimă, din profunzimea conştiinţei şi mărturiseşte despre faptul că în acest moment harul lui Dumnezeu se uneşte de om.

Iată ce trebuie să avem în vedere: cât am lucra de serios asupra noastră, cât de sever am fi judecaţi de propria conştiinţă, cât de mult ne-am încorda propriile puteri, postind, înfrânându-ne în alimente, în distracţii, în ispite, noi niciodată nu am putea birui în sine slăbiciunile şi păcatele, dacă nu ar fi ajutorul lui Dumnezeu. Şi în ziua Sfintelor Paşte noi triumfăm, deoarece prin Învierea lui Hristos acest ajutor ne este nouă nu doar făgăduit – el ne este asigurat! Domnul pentru a acorda ajutor păcătosului, a suferit, s-a adus pe Sine în jertfă şi a înviat. Prin biruinţa lui Hristos asupra păcatului, asupra diavolului, noi obţinem posibilitatea a ne sprijini pe ajutorul lui Dumnezeu. Noi ne mântuim nu prin eforturile noastre, dar prin ceea ce apostolul Pavel a numit har. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni (Ef. 2:8-9). De aceea sărbătoarea Paştelui este sărbătoarea marii biruinţe a lui Hristos asupra păcatului. Iar împreună cu biruinţa Lui – şi chezăşia biruinţei noastre asupra păcatelor proprii în viaţa personală, familială, socială, în viaţa întregului neam omenesc.

- Cu toate acestea, cunoscutul filosof Berdeaev a spus, iar oamenii îmbisericiţi deseori îşi aduc aminte de cuvintele, că Dumnezeu are mai puţină putere decât un poliţist, decât un soldat sau un bancher. Şi când vedem un număr atât de mare al conflictelor, al războaielor şi al contradicţiilor, oamenii, neavând smerenia cuvenită, pun întrebarea: Oare Dumnezeu conduce astăzi lumea?

- E o întrebare şi o trimitere la Berdeaev foarte bună. Totul depinde din ce punct de vedere priviţi la voi înşivă, la lume şi la Dumnezeu. Dacă priviţi la ceea ce se întâmplă în fiecare zi din punct de vedere utilitar, atunci un poliţist, în special acela, care opreşte automobilele noastre pe drum, are parcă mai multă putere decât Dumnezeu. Iată el a ridicat, dumneavoastră v-aţi oprit şi trebuie să plătiţi amendă sau veţi avea neplăceri. Doar o astfel de manifestare radicală, aievea, a puterii în relaţiile noastre cu Dumnezeu nu are loc. Pentru a înţelege că Dumnezeu este stăpânul istoriei, că El este creatorul lumii, trebuie să ne amintim unele epizoade foarte importante din Biblie. Iată creşte păcatul, sunt rupte toate sistemele morale ale valorilor – dar ce dă Dumnezeu? El spală toată civilizaţia prin valul potopului mondial. Actualmente savanţii discută dacă această catastrofă a fost globală sau locală, dar, în orice caz, această catastrofă a acoperit toată lumea civilizată, comunitatea de oameni.

Dar noi ştim şi despre alte cazne ale Domnului, când El intervine în istorie în mod local - de pildă Sodoma şi Gomora. Focul şi pucioasa ard acel păcat, care acum, în aşa numitele ţări creştine, este legalizat, uitând de faptul că s-a terminat îngăduinţa păcatului. Dumnezeu distruge Sodoma şi Gomora, intervine în istorie.

Actualmente Biblia nu se mai scrie. Domnul nu dă nimănui puterea duhului, ca să exprime gândurile Lui, cuvintele Lui, voinţa Lui. Însă dacă Biblia s-ar fi scris pe parcursul întregii istorii, ar fi existat atunci o mulţime de mărturii despre faptul, cum Dumnezeu intervine în istoria omenească ca să oprească păcatul şi să susţină cuvioşia. Şi la urma urmei, Dumnezeu întotdeauna obţinea ultima biruinţă.

A fost  un caz, când preoţii intrau în discuţie deschisă cu oamenii necredincioşi. Şi iată că unul dintre slujitorii bisericii, arhimandritul Mihail, a spus un lucru minunat, adresându-se ateiştilor: „Da, voi biruiţi, obţineţi victorie. Însă ceea ce se va produce în finalul istoriei - aceea va fi ultima biruinţă a lui Dumnezeu”.

Noi, creştinii, trăim anume în contextul istoriei Sfinte, ceea este foarte important. Noi nu privim cu ochii filistinului, care evaluează cine are mai multă putere – poliţistul sau Dumnezeu. Noi simţim cu inima, pe baza experienţei noastre religioase, prezenţa reală a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în istorie. Şi ceea ce e cel mai important o spunem în legătură cu Paştele: creştinul nu poate fi neoptimist, deoarece biruinţa este a lui Hristos! El deja a săvârşit-o pe Cruce şi în Învierea Sa. Iar mai apoi oamenilor li se oferă timp până la a doua venire a Domnului, ca să se pocăiască, să revină la normal, astfel ca să-şi mobilizeze puterile, ca să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă biruinţa cea de pe urmă – este întotdeauna  a lui Hristos, întotdeauna a lui Dumnezeu, altfel istoria îşi pierde sensul său.

- Vreau să vă întreb despre sentimentul responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, adică despre sentimentul, care determină în multe ordinea de zi în fiecăruia dintre noi. Sfătuiţi-ne, cum să cultivăm în noi sentimentul acesta şi, cel mai important, cum să-l păstrăm?

- În primul rând, trebuie să înţelegem ce semnifică să fim creştini, de aici totul se trage.

- Dar ce semnifică să fii creştin în secolul al XXI-lea?

- Eu aş începe, totuşi, din nou cu istoria. A fost Testamentul Vechi. Dumnezeu a încheiat acest testament cu Avraam. Şi Dumnezeu i-a spus: pentru credinţa şi fidelitatea ta tu vei căpăta multe bunuri materiale, vei fi bogat şi, cel mai important, se vor înmulţi urmaşii tăi, însă tu trebuie să fii credincios Mie.

Avraam, după cum se ştie, şi-a păstrat această credinţă, chiar trecând prin ispite, prin care l-a trecut Domnul cu cerinţa de a-şi aduce în jertfă pe unicul fiu. Acesta este Testamentul Vechi – ca răspuns pentru credinţă şi fidelitate poporul capătă putere.

Ce se întâmplă în creştinism? În Testamentul Vechi, pentru a păstra legea, au apărut un număr enorm de diferite regulii, sute de indicaţii. Eu cândva am întrebat pe un iudeu foarte ortodoxal: ”Câte indicaţii aveţi, care se pot îndeplini, pentru a vă putea mântui?” El mi-a răspuns: „Foarte multe, nimeni nu ştie, poate doar nişte rabini foarte înţelepţi”.

Hristos ne-a uşurat soluţionarea acestei sarcini. El a redus numărul acesta enorm de reguli la douăzeci: zece le-a lăsat din Testamentul Vechi – sunt poruncile lui Moise, şi nouă porunci ale fericirii. Însă aceste reguli se referă la ceea ce este cel mai important – ele se referă la lumea interioară a omului.

Dacă e să vorbim despre Noul Testament – „Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Lc. 22:20) întru iertarea păcatelor – este ceea ce a spus Domnul în timpul Cinei cele de Taină. El a pecetluit acest testament prin sângele Său. Participând la acest testament (iar creştinismul este participant la testament, la acordul cu Dumnezeu; când ne botezăm, când intrăm în Biserică, noi intrăm în acest acord cu Dumnezeu), noi făgăduim să îndeplinim legea Lui pentru ca să căpătăm nu un număr mai mare de populaţie sau bunuri materiale, dar pentru a căpăta viaţa veşnică.

Puterea Testamentului creştin constă în faptul că el a înnoit, a luminat esenţa adevărată a Testamentului Vechi şi a introdus pe oameni în relaţii noi cu Dumnezeu, iar prin aceasta a determinat şi responsabilitatea omului. Responsabilitatea noastră constă în faptul ca să rămânem fideli Testamentului lui Dumnezeu, Noului Testament.

- Aş vrea să concretizez referitor la responsabilitate: în toate timpurile Biserica transmitea gândul că nu omul este unitatea de măsură a binelui şi a răului, dar regulamentul moral, transmis prin credinţă şi cultură. Dar chiar şi luând în considerare această constantă, însuşi omul se schimbă, se schimbă şi timpul. Dar cum se schimbă Biserica cu timpul?

- Iată, sarcina Bisericii constă în a păstra acest testament dintre Dumnezeu şi om, Noul Testament. De aceea Biserica presupune realizarea anumitei funcţii conservatoare, de păstrare. Noi trebuie să păstrăm valorile, care în acest testament Dumnezeu le-a transmis oamenilor. De aceea totul ce se referă la schimbările în viaţa Bisericii, are referinţă doar la partea exterioară a vieţii bisericeşti. De exemplu, ceea ce se determină prin cultura oamenilor – muzica, textele. Dacă e să vorbim de servicii divine, aspectul exterior ritualic se schimbă nu doar în timp, ceea ce e uşor de urmărit, studiind liturgica istorică (adică evoluţia serviciului divin), dar se schimbă şi în funcţie de popor: veniţi în Grecia – acolo sunt alte ritualuri, decât în Rusia etc.

Însă, pe lângă toate acestea, Biserica, desigur, este chemată să actualizeze acel mesaj, pe care ea l-a recepţionat de la Însuşi Hristos prin sfinţii apostoli. Iar aceasta semnifică schimbarea limbii, a categoriei gândirii. Eu vorbesc cu voi aşa, cum nu ar fi vorbit un ierarh în secolul al XVIII-lea sau chiar în secolul al XIX-lea, ar fi fost alte cuvinte. De aceea actualizarea mesajului Bisericii – este un factor cultural în permanentă schimbare al vieţii bisericeşti. Este foarte important a ţine minte că în Biserică nu pot exista reforme, schimbări artificiale. Uneori pe noi ne îmboldesc persoane mondene puţin îmbisericite către faptul ca să schimbăm anumite lucruri, precum eu sunt uneori împins la faptul de a comenta anumite evenimente politice, cu privire la  cele ce se întâmplă în lume, în ţară.

- Pentru Dumneavoastră  este o alegere complicată – a comenta sau nu?

- Pentru mine nu există vreo problemă în a comenta. Însă eu comentez doar aceea ce are o atitudine nemijlocită faţă de misiunea Bisericii. Iar misiunea Bisericii este mântuirea oamenilor. Biserica este chemată a proteja valorile Evangheliei, a le transmite din generaţie în generaţie, a le actualiza, iar prin urmare, în corespundere cu aceasta, a-şi schimba limba, a schimba categoriile gândirii, a schimba formele serviciului divin, dar nu în mod artificial, ci în legătură cu dezvoltarea generală a culturii. Acest aspect al vieţii bisericeşti este supus schimbărilor, dar totul ce se referă la funcţia de protecţie, nu se poate preta schimbărilor.

- Vreau acum, Sanctitatea Voastră, să vă pun o întrebare, care, după opinia mea, e foarte actuală. Această corespundere a Bisericii zilei de azi, cu păstrarea valorilor conservatoare, deseori incorect este înţeleasă de societate şi chiar întâmpină explicaţia unei clericalizări forţate. Cum s-ar putea de consolidat oamenii, chiar şi pe cei, care sunt supuşi dispoziţiilor agnostice?

- De fapt, Biserica este chemată să-i consolideze pe toţi. Noi nu avem duşmani. Nici agnosticii, nici ateiştii nu sunt duşmanii noştri. Dumneavoastră, probabil, aţi atras atenţia asupra faptului că Biserica nu luptă cu ateiştii. Ea niciodată nu este împotriva persoanelor concrete, niciodată nu ofensează persoanele din cauza convingerilor lor antireligioase, deoarece sarcina Bisericii este nu a lupta cu oamenii, dar a face totul pentru mântuirea oamenilor.

Recent, adresându-mă la un auditoriu, unde erau prezenţi preoţii noştri, la una din adunări am vorbit despre faptul că sunt împotriva participării preoţilor la disputele, organizate la posturile de televiziune. De ce? Nu pentru că nu avem ce spune, dar deoarece însăşi genul presupune un conflict. Disputele la televizor sunt un duel, precum şi sunt numite în mod direct – duelul la prezentatorul cutare. Oamenii se ciocnesc şi sarcina constă în faptul ca să biruie pe adversar. Pentru aceasta se utilizează totul – de la coardele vocale şi gesturi până la argumente intelectuale. Ultimele, de altfel, sunt foarte slabe. Dar cel mai mult este influenţa emoţională.

- Care ajunge, uneori până la făţărnicie.

- Bineînţeles. Influenţa emoţională se exercită nu doar asupra adversarului, ea acţionează şi asupra auditoriului. Şi determină rating-urile – cine a biruit în vorbire. Apoi fac calculele: unul cu 20, cu 30, cu 40 % adună mai multe simpatii, decât celălalt. Imaginaţi-vă că aşa biruie preotul în duel. Dar ce se petrece în sufletul omului, care a fost biruit? Pentru totdeauna îl respinge de la Biserică şi de la credinţă, îl transformă în duşman, îl face de râsul lumii. Şi-a demonstrat puterea, superioritatea intelectuală – dacă aceasta a avut loc – însă a pierdut  sufletului omului. De aceea sarcina Bisericii constă nu în lupta cu oamenii, dar în acordarea ajutorului oamenilor. Este dominanta principală a slujirii noastre. Se răspândeşte o astfel de abordare, după cum am spus, asupra tuturor: asupra credincioşilor şi necredincioşilor, asupra celor de dreapta şi a celor de stânga, asupra democraţilor şi comuniştilor – asupra tuturor.

- Eu vreau să vă pun o întrebare, în care vectorul porneşte de la oameni, care acum vă ascultă şi încearcă să înţeleagă, să-şi formeze opinia. Ca să construim o societate nouă, trebuie să începem construirea de la noi înşine. Cum să biruim criza instituţiei‚ familiei, adică, cu alte cuvinte – criza dragostei? Ce poate şi trebuie să facă Biserica, fără a căpăta ca replică o învinuire de dictat bisericesc sau amestec în viaţa particulară?

- Vorba e că tot nu poţi evita aceste învinuiri. Dacă preotul spune persoanelor care încalcă fidelitatea conjugală, care duc o viaţă dublă sau triplă, că aceasta este rău, că nu se poate de trăit aşa, atunci el, fără să vrea, devine o persoană intransigentă pentru acela care duce o astfel de viaţă şi nu vrea să o schimbe. Într-un anume sens propovăduirea Bisericii poartă întotdeauna în sine un conflict. Parcă Domnul nu a spus: „Am adus sabie”? (vezi Mt. 10:34). Cuvântul lui Dumnezei pe nimeni nu îl lasă indiferent, dacă persoana doreşte în mod serios să perceapă mesajul. Întotdeauna conflict! De ce? Fiindcă cuvântul lui  Dumnezeu duce în sine adevăr, iar noi nu trăim conform adevărului. Iată aşa apare mitul clericalizării, a amestecului Bisericii – de ce ei ne învaţă pe noi? Însă Biserica nu vă învaţă, dar propovăduieşte; nimeni nu este impus, dar preoţii spun ceea ce sunt obligaţi să spună datorită vocaţiei lor.

- Atunci spuneţi, cum să recunoască acţiunea acestei săbii, după cum aţi spus, în special oamenii neîmbisericiţi sau cei care fac primii paşi în întâmpinarea Bisericii, în întâmpinarea credinţei. Pe de o parte, ei pot înţelege că este un dictat şi un regulament bisericesc, căruia nu că nu vor să se supună şi să se subordoneze, ci nu sunt gata deocamdată, iar pe de altă parte – sunt  nişte „şine” care le oferă şansa să se corijeze singuri. Cum să recunoaştem?

- Există în teologie un compartiment – condiţiile cunoaşterii lui Dumnezeu. Adică omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu doar atunci, când sunt respectate anumite condiţii. Trebuie să vă spun, este un compartiment întrucâtva artificial, în viaţă totul este mult mai complicat. Dar ceva din acest compartiment am să vă aduc ca pildă. Există un text minunat în Sfânta Scriptură: „Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului” (Înţelepc. 1:4). Adică, dacă omul vieţuieşte în păcat, dacă acesta a devenit firea lui, nici un fel de cuvânt al lui Dumnezeu nu va intra în sufletul său. Dacă nu va fi o acţiune deosebită a Domnului asupra acestui om – prin suferinţă, prin nenorocire, când în jur totul se schimbă, tot sistemul de valori se răstoarnă, dacă el trăieşte o viaţă simplă confortabilă, în sufletul lui nu va intra înţelepciunea, deoarece ea nu se poate îmbina cu personalitatea care trăieşte în legea păcatului. De aceea întotdeauna există un protest din partea unui număr anumit de persoane. Dar iată ce e important să spunem. De protestat – protestează, dar există un fenomen uimitor în fiecare dintre noi, prin nimic explicabil. Nici un materialism nu îl poate explica, toate explicaţiile materialiste sună caraghios...

- Ce-i asta?

- Conştiinţa! Marxiştii explicau astfel: conştiinţa este urmarea influenţei mediului. Cică, burghezul are o conştiinţă, proletarul are o altă conştiinţă. Dar noi cunoaştem, că nu este aşa. Mustrări de conştiinţă o are şi bancherul, şi businessmanul, şi muncitorul de rând – în America, şi în Rusia, şi în Germania, şi în Africa. Este un fenomen universal, o noţiune universală. Kant a respins toate demonstraţiile scolastice ale existenţei lui Dumnezeu, dar s-a oprit la aceasta, spunând că dovada morală, prezenţa principiului moral, care se cunoaşte prin glasul conştiinţei, este cel mai puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Aşa şi este şi asta nu poţi contraargumenta.

Atunci când sub influenţa cuvântului lui Dumnezeu, care taie aidoma săbiei, în om începe să vorbească conştiinţa, acesta şi este actul convertirii. El a dus o viaţă cu totul alta, nu s-a gândit la nimic. Şi dintr-o dată un cuvânt, spus sau citit, sau chiar ceva văzut la ecran, îl schimbă pe om – conştiinţa începe să vorbească! Din acest moment el intră pe calea căutării sensurilor, care îl pot aduce într-adevăr la mântuire, la acceptarea a ceea, despre ce am vorbit – a Noului Testament.

- Dacă citim replicile credincioşilor în reţelele de socializare, se formează impresia, că noi credem într-o mulţime de dumnezei şi fiecare îl are pe Dumnezeul său. Pentru cineva Dumnezeu este un judecător sever şi doar aşa, iar pentru cineva este atotiertătorul Ga-Noţri  din cartea lui Bulgkov. Şi dacă destinele noastre se deosebesc de imaginaţia cu privire la ceea ce poate şi ce trebuie să facă Dumnezeu în viaţa noastră (precum ne spunem sieşi: „Dumnezeu trebuie să ne ajute!”), dacă aceste închipuiri nu coincid, în credinţa noastră apar crăpături. Cum să nu pierdem credinţa în acest context? Deoarece mulţi până acum percep Biserica ca pe o lădiţă de malahit: iată, Doamne, ţie o lumânare, dar ce voi avea în schimb?

- Este foarte adevărat. Aş spune că în primul rând trebuie să pornim de la ceea ce Însuşi Dumnezeu a spus despre Sine. Dumnezeu a spus, că El este Dragoste (vezi: In. 4:8). Dacă cineva consideră că El este un Judecător sever, are de asemenea dreptate. Apare întrebarea: cum de îmbinat Dragostea şi Judecătorul cel drept, dar sever? Exemplul este foarte simplu. Doar părinţii adevăraţi buni îşi iubesc copiii, însă aceasta nu semnifică, că ei permit totul. Iar uneori trebuie, se prea poate, de pedepsit pentru a opri copilul de la  vreun pas periculos.

Dumnezeu procedează la fel cu noi. El, desigur, ne iubeşte pe noi. Dacă nu ar fi fost aşa, demult pucioasa ar fi curs nu doar pe Sodoma şi Gomora. El ne iubeşte, El ne oferă în permanenţă o şansă. El ne susţine, când ne adresăm către El cu rugăciune. Dar El ne şi opreşte – uneori prin  gând, pe care îl primim, inclusiv în timpul rugăciunii, iar alteori prin scârbiri. Scârbirile sunt doar şcoala vieţii. Luaţi ca pildă toată creaţia lui Dostoevski. Prin suferinţe omul creşte, se înalţă. Sfinţii părinţi spuneau: „Dacă omul nu este bolnav, de la el Dumnezeu s-a depărtat”. Boala aici se înţelege în sensul larg al cuvântului. Dacă la om este totul  bine, nu s-a depărtat de tine Dumnezeu? Nu te-a lăsat El pe tine la cheremul tău? Nu te-ai prefăcut tu într-o frunză de toamnă, ruptă de copac, care este dusă de vânt, crezând că este liberă şi prosperă, dar într-adevăr este doar o jucărie în mâinile stihiei?

Prin urmare, este vorba că Domnul se amestecă în viaţa noastră şi corectează zborul nostru, dar nu încalcă libertatea noastră. El ştie totul, El ştie cu ce se va termina acest zbor, nu Dumnezeu îl conduce pentru a întoarcă la dreapta sau la stânga. Ideea destul de complicată a îmbinării proniei lui Dumnezeu cu libertatea omului se explică anume prin faptul că Dumnezeu, desigur, are putere să influenţeze şi  ştie, cu ce se va termina toată istoria omenirii, dar în cadrul acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu, în cadrul acestei pronii, în fiecare moment noi suntem liberi să alegem una sau alta.

- Ajutaţi-ne să găsim punctul de tangenţă a noţiunii „libertate”, despre care aţi vorbit că „omul zboară”, şi „responsabilitate”.

- Sunt două noţiuni–cheie, care niciodată nu trebuie să fie utilizate independent una de alta, altminteri se produce divizarea interioară, dar dacă e să vorbim în limbajul înţeles pentru oameni – schizofrenia, dedublarea personalităţii.

La responsabilitate pe noi ne cheamă legea, circumstanţele exterioare. Iar pe de altă parte – există libertatea omului. Dacă noi, fiind liberi, considerăm că putem proceda aşa cum dorim, în afară de cazurile, când suntem limitaţi de lege, atunci noi trăim o viaţă interioară dedublată. Pe de o parte, suntem liberi, iar pe de altă parte – suntem împovăraţi de responsabilitate; noi nu dorim să executăm ceea, ce deseori cer de la noi circumstanţele şi oamenii.

Omul capătă plinătatea vieţii atunci, când aceste două noţiuni intră în viaţa lui reală. Libertatea fără responsabilitate – a devenit chiar o expresie utilizată des – se transformă în permisivitate totală. Persoana, care trăieşte după legea propriului instinct, după cum vrea, devine periculoasă din punct de vedere social. Nici o lege nu poate regla relaţiile dintre oameni, dacă ei nu o doresc singuri. Noi ştim bine. Omul este liber. El poate trăi într-un fel sau altul, dar dacă el scoate de pe sine orice responsabilitate, el se transformă într-o persoană scindată în interior, care nu e capabilă să aibă armonie interioară, deoarece aceste două puteri, orientate în sens diferit, vor distruge personalitatea umană.

Aşa se întâmplă azi în societatea contemporană. Priviţi – libertatea se pune pe locul întâi, omul este autonom, el singur poate determina ce este bine şi ce este rău, el este responsabil doar în faţa sa. Dar care e urmarea? Ca rezultat - creşterea conflictelor de ordin personal, familial, distrugerea instituţiei familiei, conflicte sociale colosale, care se multiplică în fiecare an. Nu este la scara unei anumite ţări – este la scara planetei. Pierderea responsabilităţii – este pierderea de către om a capacităţii de a-şi folosi libertatea cu folos. Iată de ce vorbim că libertatea şi responsabilitatea sunt două noţiuni, care nu pot fi izolate categoric, altminteri viaţa va merge pe standard dublu.

- Sanctitatea Voastră, în acest an se sărbătoreşte aniversarea a 1025 de ani de la Creştinarea Rusiei. De ce această dată este importantă pentru Biserică şi ce aşteptaţi de la solemnităţile jubiliare?

- Precum evenimentul botezului este foarte important pentru om – este începutul vieţii cu Hristos, începutul Noului Testament – tot aşa şi pentru noi toţi un astfel de început al Noului Testament este Botezul şi cristelniţa Kieveană. Este foarte important din punct de vedere mistic, duhovnicesc. De la această zi s-a început numerotarea istoriei noastre sfinţite, a istoriei relaţiilor noastre cu Dumnezeu.

Pe lângă acestea, Botezul a fost un factor civilizaţional extrem de important. Creştinarea a deschis perspective enorme pentru creşterea culturală a popoarelor noastre, pentru crearea comunităţii civilizaţionale a slavilor de răsărit. De aceea, consider, că această sărbătoare, pe lângă semnificaţia bisericească, duhovnicească, care pentru mine este principală şi decisivă, are o semnificaţie mare culturală şi socială.

Concomitent, aceasta ne oferă posibilitate să ne gândim la istoria noastră, la calea noastră istorică, la rădăcinile noastre comune, care cresc din acest eveniment minunat şi, se prea poate, în sensul bun al cuvântului, să influenţăm duhovniceşte asupra gândurilor contemporanilor noştri.

- Din păcate, ne-a rămas puţin timp. Eu vă rog să vă adresaţi acum către credincioşii ortodocşi ai Ucrainei.

- Aş vrea să salut cordial pe toţi ucrainenii, care sărbătoresc ziua Sfintelor Paşte, să vă doresc, dragii mei fraţi şi surori, pace sufletească, bucurie în inimă, bunăstare familială pentru cei care au familii. Iar pentru cei care sunteţi singuratici - linişte în suflet, capacitatea de a vă da în mâinile lui Dumnezeu, niciodată să nu pierdeţi speranţa şi niciodată să nu cârtiţi împotriva lui Dumnezeu

Fie ca prin puterea Mântuitorului Cel Înviat să se înnoiască puterile noastre sufleteşti şi credinţa noastră. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi.

- Vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră. Hristos a Înviat!

- Adevărat a Înviat! Permiteţi-mi să doresc ajutorul lui Dumnezeu Dumneavoastră şi postului de televiziune „Inter” în activitatea voastră.

Patriarchia.ru

Versiunea: rusă, ucraineană

Materiale la temă

Interviul Sanctității Sale Patriarhul Chiril oferit ediției românești Q Magazine [Patriarhul : Interviuri]

Interviul Sanctității Sale Patriarhul Chiril dedicat rezultatelor vizitei la Eparhia de Tașkent și Uzbekistan [Patriarhul : Interviuri]

Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril a sosit în Uzbekistan

Răspunsurile Sanctității Sale Patriarhul Chiril la întrebările gazetei „La Stampa” [Patriarhul : Interviuri]

La Kiev a avut loc cea de-a V-a Conferință din toată Ucraina a șefilor departamentelor eparhiale pentru problemele familiei ale Bisericii Ortodoxe din Ucraina

Mitropolitul de Volokolamsk Ilarion: Dacă copilul dă dovadă de aptitudini ele trebuie dezvoltate [Interviuri]

La mănăstirea stavropighială „Sfântul Daniel” a avut loc lansarea cărții ieromonahului Simeon (Mazaev) „Filosofia bărbătească. A fi cu adevărat bărbat”

Problemele vieții familiale a preoțimii au fost discutate la o conferință păstorească de la Moscova

La mănăstirea Sfinților Pătimitori ai Familiei Țariste de la Ganina Yama a avut loc Festivalul Pascal de creație a invalizilor „De la inimă la inimă”

La Moscova a avut loc Art-Festivalul mijloacelor de informare în masă „MediaPasha”

Preafericitul mitropolit Onufrii a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie la mănăstirea Bănceni și a vizitat internatul de copii din satul Molnița

În Duminica Tomei la Moscova va avea loc Art Festivalul mijloacelor de informare în masă „MediaPasha”

Mitropolitul Kievului Vladimir a luat parte la solemnitățile din Eparhia de Dnepropetrovsk dedicate aniversării a 1025 de ani de la Creștinarea Rusiei

Întâistătătorul Bisericii Alexandriei i-a mulțumit Sanctității Sale Patriarhului Chiril pentru ospitalitatea din timpul solemnităților cu prilejul aniversării a 1025 de ani de la Creștinarea Rusiei

Întâistătătorul Bisericii Ierusalimului i-a mulțumit Sanctității Sale Patriarhului Chiril pentru ospitalitatea din timpul solemnităților cu prilejul aniversării a 1025 de ani de la Creștinarea Rusiei

La Minsk s-a deschis expoziția „Imaginea lui Hristos în iconografia țărilor Europei de Est” dedicată aniversării a 1025 de ani de la Creștinarea Rusiei