Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după sfinţirea metocului restaurat al Pustiei din Oprina în Petersburg

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după sfinţirea metocului restaurat al Pustiei din Oprina în Petersburg
Versiune pentru tipar
15 septembrie 2013 17:59

La 15 septembrie 2013 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat cinul sfinţirii mari a bisericii restaurate „Adormirea Maicii Domnului” a metocului în Sanct-Petersburg a Pustiei stavropighiale de călugări din Optina şi Dumnezeiasca liturghie în biserica nou sfinţită.

După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Vă felicit cordial pe voi pe toţi cu ocazia zilei de duminică şi a unei sărbători speciale a sfinţirii bisericii fostului metoc de la Kiev la Petersburg, iar actualmente metocul Pustiei de la Optina „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Acest sfânt locaş niciodată nu a fost distrus, dar a fost mutilat de utilizarea cu altă destinaţie, atât de îndepărtat de viaţa bisericească. M-am născut şi am crescut nu departe de acest loc, pe insula Vasilievski, şi de fiecare dată, când încă copil fiind veneam la Neva şi priveam apa, corabiile, îmi îndreptam privirea asupra acestei biserici măreţe. Mai târziu, deja în vârstă matură, trecând pe lângă acest loc, întotdeauna aveam regrete în inimă, deoarece biserica se înălţa ca un reproş mut adus tuturor locuitorilor Petersburgului, întregului nostru popor, care într-un moment s-a lepădat de Dumnezeu, şi-a distrus viaţa sa naţională, a hotărât să-şi creeze o viaţă fericită, bogată, justă, iar în loc a căpătat ceea ce avea – locaşuri sfinte distruse care se învecinau cu o viaţă săracă şi nefericită.

Domnul nu intervine în viaţa noastră cotidiană. El ne-a creat să fim liberi, El ne oferă dreptul să dispunem de noi înşine. Şi când noi ne dezicem de Dumnezeu, cu atât mai mult când declarăm că Dumnezeu nu există şi noi nu credem în El, El totalmente ne lasă să fim stăpâni ai vieţii noastre. Atunci noi trăim cum putem, dar fiind din fire slabi, uşor influenţabili şi uşor de condus, noi nimerim sub influenţa puterilor, care luptă cu Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi în istoria noastră – ne-am dezis de Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a lăsat să ne făurim singuri soarta. Am trăit cum am vrut, sub bolţile acestei biserici ne plimbat pe patine, alte biserici le batjocoream şi le demolam... Doream să ajungem la nişte înălţimi nebănuite, ceva reuşeam, însă viaţa rămânea să fie grea, dificilă, şi nu era acea fericire, de dragul căreia oamenii erau gata să-şi dea viaţa. Fericirea nu venea şi nu a venit.

Astăzi au survenit alte timpuri; cel puţin noi avem posibilitatea şi dreptul să restabilim dreptatea istorică; să readucem pomenirea strămoşilor noştri şi a celor care nu au precupeţit bani şi muncă, ridicând astfel de biserici măreţe, cum este aceasta. Munca mare depusă pentru restaurarea bisericii, care s-a făcut aici, este în primul rând aportul tuturor celor, care au trudit, făurind această biserică a lui Dumnezeu, precum şi al celor care în cei mai grei ani umpleau această biserică şi făureau aici rugăciunea - până în anul 1932, când totul ea fost închis şi distrus.

Aş vrea, amintindu-mi de această istorie, să vă spun încă despre ceva. Trecând printr-o cale grea a experienţei istorice de negare a lui Dumnezeu, a prigoanelor împotriva Bisericii, noi ar trebui în calitate de popor să fim imuni la această infecţie pentru o perioadă de multe secole înainte. Însă în ţara noastră se petrece altceva. Doar cu puţin peste douăzeci de ani au trecut de când putem mai mult sau mai puţin să deschidem şi să restaurăm biserici, deşi cu multe eforturi. Dar apar persoane, din păcate printre ele sunt mulţi tineri, care spun: „Nu este nici un Dumnezeu, toate sunt poveşti, toate sunt slăbiciuni ale oamenilor, sunt nişte rămăşiţe rudimentare care mai persistă în noi, toate acestea nu corespund nivelului de cunoştinţe, de studii, al ştiinţei şi toate acestea trebuie să rămână în trecut”.

Mai ţin minte generaţia oamenilor, care povesteau despre demenţa din anii 20 şi 30. Printre ei erau şi părinţii mei evlavioşi, ale căror nume le-am pomenit azi în rugăciune, deoarece anume aici ei s-au întâlnit, au făcut cunoştinţă, iar apoi, trecând prin mari încercări, legate de detenţia tatălui meu, la urma urmei s-au căsătorit şi au creat o familie creştină. Acum toate se repetă, răsună aceleaşi lozinci: „O rămăşiţă a trecutului”, „oameni ignoranţi, întunecaţi, proşti, nefericiţi, orbiţi de prejudecăţi”, „omul trebuie descătuşat, făcut liber şi, în primul rând, trebuie distrusă credinţa, nimicite bisericile”. Aproape tot aşa vorbesc oamenii şi acum – drept că de cele mai dese ori în mod anonim pe Internet. Cât e de rău că nu au rămas practic dintre acei, care au fost martori vii ai acestor goniri pentru credinţă, ai acestei bătăi de joc a credinţei, a acelor carnavale monstruoase, când ateiştii se îmbrăcau în odăjdii sfinte, jucând rolul clerului şi mergeau prin oraş, luând în derâdere credinţa şi chemând la ruperea oricăror legături cu „rămăşiţele trecutului”! Iată şi azi, inclusiv cu ajutorul carnavalelor, se urmăreşte scopul de a crea o atmosferă de luptă cu Dumnezeu.

Viaţa omului este scurtă, mai scurtă este şi memoria. De ce în anii 20, 30 şi în următorii erau aruncate în aer bisericile? Nu doar erau profanate - erau aruncate în aer? Deoarece trebuia de distrus, inclusiv, şi purtătorii material ai trecutului. Biserica este expresia materială a unei mare idei, care este veşnică, precum veşnic este Dumnezeu. Doar cupola de asupra bisericii, care imaginează Universul, ce se înalţă spre cer, îl face pe orice om ce gândeşte să caute scopurile adevărate ale vieţii. Nu să priveşti sub picioare sau în direcţia propriului stomac sau buzunar, dar să rupi privirea de la pământ şi să tinzi spre viitor, privind în cer.

Astăzi noi am auzit un fragment din Evanghelia după Matei, bine cunoscut tuturor (Мt. 19:16-26). Este istoria unui tânăr bogat, care s-a adresat către Mântuitor cu întrebarea: “Ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?” În traducerile noastre ruseşti din limba greacă se pomeneşte în adresarea lui viaţa veşnică. Iar în unele maniscrise est spus simplu “viaţa”- “Ce bine să fac ca să am viaţă?” Acestea le spunea un tânăr bogat, care avea multe mijloace pentru a trăi aşa cum vroia; dar, probabil, ceva nu era în regulă în viaţa lui şi el L-a întrebat pe Domnul.

Domnul îi răspunde într-un mod uimitor, aducând câteva porunci din Vechiul Testament şi una din Cel Nou. El nu enumeră cele 10 porunci ale lui Moise şi nu repetă 9 porunci ale fericirilor, dar din toate acestea alege, probabil, cele mai importante, din cele ce trebuia de spus tânărului: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În aceste şase porunci se află parcă chintesenţa Testamentului Vechi şi a celui Nou, accesibilă la înţelegerea nu doar pentru tânărul bogat, dar şi pentru omul contemporan. Totul este atât de clar – nici un fel de teologie deosebită, doar prescripţii concrete. Dacă 10 porunci nu le putem urma, putem îndeplini aceste şase, le putem memora şi trăi în conformitate cu ele – şi, după cuvântul lui Dumnezeu, moştenim viaţa veşnică.

Însă tânărul era evlavios şi el a spus Mântuitorului: „Toate acestea le-am păzim din copilăria mea”. Atunci, privind la el şi înţelegând, Mântuitorul îi spune: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi”. Domnul ştia că tânărul era bogat, evlavios, îndeplinea poruncile, dar a cerut de la el o jertfă deosebită, pentru ca el să devină desăvârşit. Şi a plecat întristat tânărul, pentru că nu putea să facă ceea ce l-ar fi adus la perfecţiune. Adresându-se către apostoli, Mântuitorul spune: „Un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”. Apostolii Îl întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?” Şi răsună un răspuns uimitor: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Aceste cuvinte noi trebuie să le ţinem bine minte. Noi ne străduim să trăim conform poruncilor, însă nu ne reuşeşte întotdeauna. Noi cădem, păcătuim, încălcăm poruncile. Probabil, fiecare se căieşte de câteva ori la rând, iar uneori şi viaţa întreagă, în acelaşi păcat, poate să spună cu regret, conştientizând că nu are puteri să învingi acest păcat: „Doamne! Cum ne putem dar să ne mântuim?!” Însă Domnul ne-a răspuns deja nouă tuturor celor care întreabă: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Şi în baza pildei istoriei noastre, a pildei încetării prigoanelor, al căror scop era distrugerea credinţei în sânul poporului nostru, în baza pildei renaşterii vieţii bisericeşti noi putem repeta aceste cuvinte: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Azi uneori se vorbeşte: „Merge un val puternic al ateismului, care este întărit de un înalt nivel al vieţii, de împrumutul modelelor străine culturale, căpătate în alte locuri de studii şi distruge în om închipuirile lui despre credinţă. Cum se pot mântui, în special acei oameni, care Îl hulesc pe Dumnezeu, fără să înţeleagă ce fac?” Răspunsul este dat tuturor, inclusiv oamenilor, care uitând istoria, repetă greşelile precedente: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Pentru ca mântuirea să fie cu putinţă, noi săvârşim marea taină a Sfintei Euharistii. Noi ne unim ca o comunitate a credincioşilor în Domnul Iisus Hristos. Noi ne întărim în credinţă, noi ne umplem de har prin taine. Noi ne îndreptăm privirea spre cer, cu siguranţă privim în viitor, căci ceea ce este la oameni cu neputinţă, „la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Fie ca ziua de azi pentru totdeauna să se păstreze în memoria noastră – ziua sfinţirii bisericii „Adormirea Maicii Domnului” pe insula Vasilievski, care actualmente este metocul Pustiei din Optina „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Aş vrea să vă fac cadou pentru această biserică icoana Verei, Nadejdei, Liubovii şi a mamei lor Sofia, împodobită cu aur. Numele lor sunt denumirile celor mai mari virtuţi, care provin din credinţă în Domnul şi fie ca Vera, Nadejda, Liubovi şi Înţelepciunea Dumnezeiască Sofia să se afle în inimile oamenilor noştri, deoarece anume prin acest sentiment măreţ omul este în stare să meargă în întâmpinarea Domnului, chiar fiind păcătos şi slab, în speranţa că ceea ce „la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”.

Aş vrea de asemenea să mulţumesc din inimă ctitorului acestei biserici sfinte, Vadim Novinski, persoana, pe care o cunosc de mult timp şi pe care o iubesc sincer. Vadim este din rândul oamenilor nesăraci, dar, spre deosebire de acel tânăr din Evanghelie, nu pleacă de la Domnul, dar merge după El şi o bună parte din averi o consacră lui Dumnezeu. Această splendoare a bisericii renăscute este urmarea jertfei lui. Nu demult, aflându-mă pe muntele Athos, i-am înmânat lui Vadim una din cele mai mari distincţii ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Iar azi, în semn de recunoştinţă pentru trudele Dumneavoastră, aş vrea să vă înmânez această icoană veche a Adormirii Maicii Domnului. Fie ca Acoperământul Ei Preacurat să fie de asupra Dumneavoastră, a familiei Dumneavoastră şi a trudelor Dumneavoastră întru binele Bisericii Ortodoxe Ruse.

Încă odată, dragii mei, vă felicit cu ocazia sărbătorii. Fie ca Împărăteasa Cerului să însemne pământul nostru cu Acoperământul Său, toată Rusia istorică – Rusia, Ucraina, Belarusi şi alte ţări, care se află sub omoforul Maicii Domnului şi sub cârmuirea păstorească a Bisericii Ortodoxe Ruse. Fie ca Domnul să păstreze pe fiecare dintre noi, să ne înţelepţească şi să ne întărească pe calea vieţii noastre. Aş vrea fiecăruia dintre voi, în amintirea evenimentului de azi, să transmit câte o iconiţă a Adormirii Maicii Domnului cu binecuvântarea Patriarhului. Să vă păzească Domnul şi Maica Domnului. 

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV Jocuri Olimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Patriarhului cu prilejul sărbătoririi Zilei tineretului ortodox

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV-lea Jocuri Olimpice și cele de-a XIII-lea Jocuri Paralimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril în legătură cu desfășurarea acțiunii caritabile „Ziua milostivirii și compasiunii față de toți cei care se află în închisori”

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Congresul internațional al profesorilor și lectorilor de limbă rusă

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Gherasim, episcop de Vladikavkaz și Alania

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat participanților la solemnitățile din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej

Mesajul Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat Preafercitului Patriarh al României Daniel cu prilejul aniversării întronării

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Binecredinciosului cneaz Alexandru Nevski rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Lavra „Sfântul Alexandru Nevski”

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cu prilejul Zilei treziei