Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Sanctităţii Sale Patriarhul Chiril la ceremonia înmânării Premiului Patriarhului pentru literatură în anul 2016

Discursul Sanctităţii Sale Patriarhul Chiril la ceremonia înmânării Premiului Patriarhului pentru literatură în anul 2016
Versiune pentru tipar
18 mai 2016 23:51

La 18 mai 2016 Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a condus ceremonia solemnă de alegere și decorare a laureaților Premiului Patriarhului pentru literatură „Sfinții întocmai cu apostolii Chiril și Metodiu”. După încheierea prezentării candidaţilor, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Înaltpreasfinția Voastră! Înalţi reprezentanţi ai puterii de stat! Dragi participanţi şi oaspeţi ai ceremoniei de alegere și decorare a laureaților Premiului Patriarhului pentru literatură „Sfinții întocmai cu apostolii Chiril și Metodiu”!

Hristos a Înviat!

Vă salut cordial pe toţi în aceste zile pascale şi sunt bucuros de posibilitatea de a vedea din nou minunaţii reprezentanţi ai tagmei noastre scriitoriceşti, maeştri ai criticii literare, persoane pentru care literatura nu este doar un cuvânt şi nu doar denumirea unei discipline şcolare.

Literatura are o importanţă foarte mare pentru viaţa duhovnicească a omului. Anume din aceste considerente a fost adoptată în depărtatul deja an 2009 decizia cu privire la crearea unui premiu bisericesc care ar fi expresia încurajării contemporanilor noştri celebri, a scriitorilor care îşi aduc contribuţia deosebită la dezvoltarea duhovnicească a oamenilor, în special a tineretului, la educarea duhovnicească a societăţii noastre.

Uneori, comunicând cu diversă lume, inclusiv cu reprezentanţii intelectualităţii noastre, amatori străini de literatură, aud cuvinte cu care nu voi fi de acord niciodată. Se vorbeşte despre decăderea literaturii ruse, despre lipsa numelor originale, despre scăderea rolului literaturii ca factor de cultură în viaţa oamenilor. Nu voi fi de acord, deoarece am o experienţă de comunicare cu acei scriitori contemporani de ai noştri care influenţează cu adevărat oamenii, ale căror opere sunt citite şi care îşi aduc contribuţia deosebită în lumea duhovnicească şi culturală a ţării.

După cum menţiona binecunoscutul critic de literatură Iurii Mihailovici Lotman, pe care l-am cunoscut, având prilejul să discutăm mult în anul 1988, călătorind cu un grup de scriitori sovietici în Italia la invitaţia Academiei de Ştiinţe a Italiei cu prilejul festivităţilor dedicate aniversării a 1000 de ani de la Creştinarea Rusiei, „eternitatea întotdeauna poartă haina vremii” [1]. Adică, indiferent despre ce fel de idei eterne ar vorbi omul, el se exprimă în categoriile gândirii, în categoriile culturale ale vremii sale, el îmbracă întotdeauna adevărul, chiar având un caracter veşnic, în acea haină culturală care este avuția epocii, în care purtătorul şi exponentul ideilor eterne trăieşte.

În torentul tumultuos al contemporaneităţii care include şi curentul literar, deseori nu vedem sau nu reuşim să prindem cu privirea operele excelente. „Noi, într-o anumită măsură, nu ne recunoaştem şi nu ne înţelegem pe noi înşine” [2], atât de rapid trece timpul şi atât de greu îi este omului contemporan să se concentreze asupra la ceea ce nu se referă nemijlocit de grijile lui profesionale sau familiale. Sunt profund convins de faptul că o literatură adevărată este în stare să îl smulgă pe om din acest torent vertiginos al timpului, să îl ducă la atingerea de valorile veşnice. Iar pentru ca omul să poată zări aceste valori perene, trebuie ca ele să fie actualizate prin intermediul cuvântului ce aparţine scriitorului contemporan.
Sper din toată inima că premiul dat pentru literatură îi va ajuta pe cititorii ruşi să-i descopere pentru sine pe autorii noi, să memoreze scriitorii care continuă în opera lor cele mai bune tradiţii ale literaturii ruse.

Procesul literar contemporan nu este omogen şi este complex, mulţi dintre cei prezenţi pot vorbi despre aceasta mai convingător decât mine. Însă, analizând tematica operelor ce au priză la cititor în ziua de azi, putem observa că majoritatea scriitorilor deseori recurg la procedee care nu pot fi legate de o literatură mare. Este o atragere uneori printr-un scandal, printr-un cuvânt şocant, dorinţa de a-l uluii pe cititor, astfel atrăgându-i atenţia pentru opera sa. Însă, făcând uz de imaginea a tot ce poate şoca pe om, scriitorii, fără a-şi da seama, încep să lucreze pentru acea idee care l-a şocat pe om. Dar de cele mai dese ori şochează nu ideile înalte. Ideile înălţătoare uluiesc conştiinţa, acaparează sufletul. Ideile înălţătoare îi fac pe oamenii să plângă sau să zâmbească. O idee înălţătoare poate cu adevărat să uluiască atât de mult imaginaţia omului, încât pentru totdeauna să intre în conştiinţa lui, influenţând asupra formării concepţiilor lui, convingerilor, profilului său cultural. Făcând abuz de imaginile aspectelor negative sau neplăcute ale vieţii societăţii, autorii nu le osândesc, mai degrabă pun accent, cu voie sau fără de voie, pe viciile omeneşti, pe patimile omeneşti.

De altfel, şi clasicii scriau despre vicii, despre patimi, însă viciul şi patima nu au fost niciodată o idee dominantă a unei opere literare de înaltă calitate. Nu se poate să nu scrii despre vicii şi patimi atunci când scrii despre viaţă, când scrii despre om, precum nu poţi să nu scrii despre păcat, deoarece „nu este om care să trăiască şi să nu păcătuiască” (2 Par. 6:36; 3 Regi 8, 46; Ecc.7:20). Fiecare persoană în viaţa sa trece prin ispite, prin tentaţii, prin păcat, prin avânturi, prin căderi. Şi literatura artistică, reflectând dramatismul vieţii, trebuie să fie  scrisă în aşa mod, ca în urma atingerii de text omul să crească duhovniceşte, ca el să-şi desfacă aripile, ca el să înţeleagă că viaţa dusă în patimi, vicii, păcat este o viaţă a unei reptile, că omul este chemat pentru altceva…

Bineînţeles, a privi la lume prin ochelari roz este o altă extremitate, nu mai puţin de periculoasă. Însă scriitorul este chemat să aducă aminte oamenilor despre faptul că de alegerea lor personală – în direcţia păcatului sau a luptei cu el – depinde dacă se va adăuga în lume binele şi se va diminua răul sau, din contra, răul îşi va extinde sfera de influenţă, iar binele se va îngusta, se va transforma în ceva greu de observat şi neconvingător. Fără a observa aspectele luminoase ale vieţii, neluând în considerare chipul binelui şi al frumosului, autorul, fără să vrea, formează la cititor o atitudine cinică faţă de mediul înconjurător. Deoarece nimic nu dezvoltă cinismul în aşa măsură precum ideea că păcatul este atotputernic şi că nu trebuie să te opui păcatului şi neadevărului – cică, îţi va fi mai răi ţie, vieţuieşte aşa cum alţii vieţuiesc. Anihilarea în om a capacităţii de a se opune răului, deprinderea lui de a urma acele modele de comportament care convieţuiesc paşnic cu neadevărul, cu răul, cu păcatul, este, probabil, cel mai periculos din cele ce poate aduce literatura în viaţa omului.

Comercializarea literaturii este, desigur, de asemenea un bici al culturii contemporane. Astăzi factorul comercial transformă publicaţiile literare într-un show adevărat, un rol important jucând nu doar textul operei, dar şi biografia scriitorului, statutul lui social, imaginea lui, gălăgioasa publicitate PR – nici nu vreau să utilizez aceste argouri, venite dintr-o altă limbă.  Cum să nu ne aducem minte în acest caz de cuvintele lui Boris Pasternak, care exprimă cu exactitate esenţa unui talent adevărat: „Scopul creaţiei este dăruirea de sine, dar nu  agitaţia, nu succesul” [3]. El ştia despre ce vorbea, el era anume un astfel de scriitor, care lucra nu pentru agitaţie, nu pentru succes, nu pentru aplauze, dar pentru a-şi împărtăşi cititorului propria înţelegere a omului, a istoriei, a destinului ţării. Din păcate, unii scriitori contemporani uită acest lucru, considerând că şi calitatea operei este determinată de  numărul de recenzii pozitive şi de tirajul epuizat al cărţii.

Mai avem şi o altă nevoie. După ce am dat acordul să conduc Societatea pentru literatura rusă, sunt nevoit să atrag atenţia la ceea ce mai înainte nu observam din cauza insuficienţei permanente de timp – la predarea limbii şi literaturii ruse în şcoala contemporană. Sunt departe de a-mi spune ultimul cuvânt în acest domeniu, multe îmi sunt neînţelese, multe încerc să le aflu, discutând cu oamenii care sunt mai cunoscători ai obiectului dat decât eu, cel care ceva mai întreb, ceva mai citesc – însă eu sunt  profund convins de faptul că predarea limbii şi literaturii ruse în şcoala contemporană este un oarecare experiment. Astfel de experimente s-au perindat destul de multe în ultimii 20 de ani, cei prezenţi ştiu mai bine şi mai multe despre acest subiect, prin urmare, experimentele se perindă unul după altul, dar ore planificate pentru literatură în curricula şcolară sunt tot mai puţine. Copiii şi tineretul nostru citesc tot mai puţin; literatura devine tot mai puţin un factor al influenţei culturale şi duhovniceşti asupra personalităţii contemporanilor noştri, în primul rând  a oamenilor tineri.

Marele Puşkin a scris odată că poeţii sunt născuţi „nu pentru profit, nu pentru bătălii” [4]. Iar la noi predarea literaturii mulţi ani la rând se prezintă ca un câmp de lupte crâncene, deoarece asupra alegerii operelor studiate în şcoală, a metodelor de lucru şi a formelor de control influenţează cei mai diverși factori, inclusiv cei ce nu au nimic comun cu literatura.  Pentru a forma o abordare comună şi suficient de echilibrată, este foarte important ca în procesul de muncă privind modificările programei şcolare, chiar şi în procesul discuţiei a tot ce se referă la ora actuală la predarea literaturii şi limbii ruse, trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult de toţi factori neliterari şi să oferim posibilitate, în primul rând, specialiştilor, pedagogilor, la urma urmei părinţilor, de a participa la discutarea acestei teme importante.

Sunt convins că literatura nu trebuie să devină, repet, un câmp de bătălie al grupurilor sociale sau al forţelor politice. Societatea are nevoie de cărţi, care să formeze concepţia despre bine şi rău, care ajută de a vedea frumuseţea lumii lui Dumnezeu, care ne impune să căutăm răspunsuri la întrebările eterne, care cheamă la gândire, meditare, dar nu doar la distracţie.

Sunt bucuros să văd în această sală oameni care mulţi ani la rând şi-au perfecţionat şi continuă să-şi perfecţioneze talentul literar dat de Dumnezeu, care conștientizează responsabilitatea lor şi în faţa Creatorului, şi în faţa propriului cititor, în faţa contemporanilor şi a posteriorităţii. Candidaţii Premiului Patriarhului pentru literatură şi scriitorii care intră în componenţa Consiliului de experţi şi al Camerei de tutelă, creează cu adevărat opere literară excelente.

Cultura are caracter istoric prin esenţă şi prezentul ei nu poate exista fiind rupt de trecut. Călcând pe tărâmul operelor literare, autorul se orientează la modelele excepţionale de literatură din secolele trecute, însuşeşte de la bun început tradiţia. Dar cum ar putea fi altfel? Când ni se spune că tradiţia este doar un ecou al trecutului şi tradiţia nu este un factor decisiv în formarea concepţiei, convingerilor omului contemporan, se comite o eroare enormă. Eu întotdeauna demonstrez dreptatea celor spuse adineauri prin trimiterea la procesul de studii. Atunci când copilul deschide manualul, când studentul deschide manualul, de cele mai dese ori aceste manuale au fost scrise de cei care au vieţuit înainte de cititor, de student, de elev. Cu alte cuvinte, toate acestea aparţin trecutului, mai mult sau mai puţin îndepărtat – dar toate acestea sunt parte a tradiţiei. Iată din ce cauză tradiţia este un factor hotărâtor care formează personalitatea. Bineînţeles, acestea nu trebuie să fie date uitării.

A fi scriitor este, fără dubii, o vocaţie şi un talent. Dar mai este şi o autoperfecţionare permanentă, este un lucru neîncetat, chibzuit asupra propriei persoane. Toate acestea cer, fără doar şi poate, o mare răbdare şi dragoste de muncă, un sacrificiu în viaţă. De ce la noi erau atât de mulţi respectaţi scriitorii, în special în trecut? Ca nişte eroi. Deoarece fiecare  compara propriile posibilităţi de a scrie vreun text sau vreo carte şi înţelegea că nu o poate face. De aceea scriitori aveau aura unor sfinţi – ei deţineau o taină, măiestrie, talent, pe care nu îl aveau alţii. Şi este cu adevărat aşa. Aş vrea să afirm că măcar acest fapt cere respect faţă de munca de scriitor, venerarea acestei munci. În acelaşi timp nu trebuie să uităm că azi literatura devine un mijloc de dobândire a banilor şi văd lumina tiparului texte care nu pot fi numite nici într-un fel literatură, iar uneori este o maculatură adevărată – din punctul de vedere literar, stilistic, semantic. Uneori sunt nevoit din anumite considerente să răsfoiesc asemenea texte. Mi se face ruşine pentru autor. Slabă nădejde ca oamenii ce lecturează să aibă respect şi recunoştinţă faţă de un atare scriitor.

Ştiu că scriitorii adunaţi aici se întâlnesc cu elevii şi studenţii, îşi împărtăşesc tainele măiestriei, pun în discuţie cele mai complexe probleme, dau sfaturi auditoriului tânăr. Eu cred că datorită unor atare mentori copiii noştri, tineretul nostru va continua să se dezvolte într-o direcţie corectă, iar literatura noastră se va îmbogăţi cu noi opere artistice de înaltă calitate.
Este foarte important ca scriitorii niciodată să nu se îndoiască de capacitatea proprie de a exercita influenţă asupra minţilor oamenilor, în pofida impedimentelor care sunt ridicate între omul contemporan şi operele literare. Eu vă rog foarte mult să credeţi în faptul că talentul dat vouă de Dumnezeu este un talent mare şi el trebuie folosit în aşa mod, ca şi contemporanii voştri să poată găsi în operele voastre ceva foarte important pentru ei înşişi, pentru ca fiecare dintre voi să poată da răspuns onest lui Dumnezeu Care, desigur, va cere răspuns de la un om talentat în conformitate cu pilda evanghelică despre înmulţirea talanţilor.

Vă salut cordial pe toţi cei prezenţi la această întâlnire minunată, la această adunare, dedicată înmânării Premiului Patriarhului „Sfinții întocmai cu apostolii Chiril și Metodiu”.

[1] Лотман Ю.М. Беседы о русской культуре. Быт и традиции русского дворянства (XVIII – начало XIX века).
[2] Там же.
[3] Пастернак Б.Л. «Быть знаменитым некрасиво…» (1956).
[4] Пушкин А.С. «Поэт и толпа» (1828).

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie