Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Interviul Sanctității Sale Patriarhul Chiril acordat postului de televiziune „Rossia” cu prilejul sărbătorii Nașterea Domnului

Interviul Sanctității Sale Patriarhul Chiril acordat postului de televiziune „Rossia” cu prilejul sărbătorii Nașterea Domnului
Versiune pentru tipar
7 ianuarie 2016 14:00

La 7 ianuarie 2016, pe postul de televiziune „Rossia 1” a fost difuzat interviul Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, acordat prezentatorului, directorului general al agenției informative internaționale ruse „Rusia azi” Dmitrii Kiselev cu prilejul sărbătorii Nașterea Domnului.

— Sanctitatea Voastră, vă aduc mulțumiri pentru acest interviu, devenit tradițional, cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Însă în acest an convorbirea noastră diferă de cele premergătoare prin faptul că Rusia este antrenată în acțiuni militare. Ce atitudine trebuie să aibă un om credincios față de aceste evenimente? Bineînțeles că vorbim, în primul rând, de ortodocși, dar ne referim și la musulmani.

— Uciderea de oameni este păcat. Cain l-a omorât pe Abel și, călcând pe calea săvârșirii păcatului, omenirea s-a pomenit în situația când acțiunea prin violență asupra persoanei, asupra unui grup de oameni, asupra țărilor deseori devine o modalitate de soluționare a conflictelor. Aceasta este, bineînțeles, modalitatea extremă și cea mai păcătoasă. Însă în Evanghelie se întâlnesc cuvinte uimitoare, a căror esență constă în faptul că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi (In. 15:13). Ce semnifică aceste cuvinte? Aceasta înseamnă că participarea la unele acțiuni care pot avea ca urmare moartea, poate fi justificată. Evanghelia spune cu claritate în ce cazuri este posibil aceasta - atunci când vă jertfiți viața pentru alții. Vorbind sincer, ideea unui război just se bazează anume pe aceasta. Fericitul Augustin încă în depărtatul secol al V-lea încerca să descrie parametrii unui astfel de război. Actualmente, se prea poate, sunt altfel de idei, însă esența rămâne aceeași - acțiunile militare sunt justificate, când ele apără pe om, societatea, statul.

Ceea ce se petrece azi în depărtata, s-ar părea, Sirie, care de fapt nu este deloc depărtată, ea este vecina noastră în sensul cel mai direct - este anume apărarea Patriei. Despre aceasta mulți vorbesc cu claritate, deoarece dacă terorismul biruie în Siria, el capătă o șansă enormă să biruie la o scară mai mare, iar dacă nu reușește, cel puțin să amărască viața poporului nostru, să-i aducă nenorociri și dezastru. De aceea acest război este de apărare – nu atât războiul, cât atacurile la țintă. Totuși, este vorba de participarea oamenilor noștri în acțiuni militare și atâta timp cât acest război poartă un caracter de apărare, el este drept.

Pe lângă aceasta, noi știm cu toții ce nenorociri aduce terorismul. Poporul nostru a trecut prin încercări îngrozitoare – Beslan, Volgograd, nu este cu putință să le enumerăm pe toate. Noi ne-am fript de această durere, noi știm ce este aceasta. Dar avionul nostru doborât de asupra Sinaiului? De aceea, totul ce se întâmplă sunt acțiunile noastre de răspuns. În acest sens noi vorbim cu îndrăzneală despre o luptă dreaptă.

Mai este un moment foarte important. Prin acțiunile noastre noi participăm la salvarea unui număr mare de oameni în Siria și în Orientul Apropiat. Îmi amintesc cum în anul 2013, când sărbătoream aniversarea a 1025 de ani de la Creștinarea Rusiei, la Moscova au sosit Patriarhii și reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale. Noi ne-am întâlnit cu Vladimir Vladimirovici în Kremlin și tema principală era salvarea prezenței creștinilor în Orientul Apropiat. Era o chemare comună adresată Președintelui. Eu nu vreau să spun că anume acest motiv a fost decisiv, însă este vorba de apărarea oamenilor care sunt nimiciți pe nedrept în urma acțiunilor teroriste – inclusiv comunitatea creștină.

De aceea ca și orice război și orice acțiune militară, însoțită de moartea oamenilor, și acest război este o nenorocire și poate fi păcat. Dar atâta timp cât apără viața oamenilor și țara noastră, noi avem încrederea că sunt acțiuni drepte, orientate spre realizarea scopurilor juste.

— Sanctitatea Voastră, Dumneavoastră vorbiți de salvarea oamenilor, însă acest război (am în vedere războiul în Siria și operația noastră militară ca o parte a ei) complică situația  ortodocșilor în lume – ei sunt asociați întotdeauna cu Rusia…

— Cum se spune, nu mai aveam ce aștepta. Situația creștinilor în Siria, Irak, în multe alte țări, a ajuns până la limită. Actualmente creștinii sunt cea mai prigonită comunitate religioasă și nu doar acolo unde au loc ciocniri cu extremiștii islamiști, dar și în multe alte locuri, inclusiv în Europa cea prosperă, unde demonstrarea în public a sentimentelor creștine, de pildă, purtarea cruciuliței în văzul tuturor poate aduce la eliberarea persoanei respective din serviciu. Noi știm cum este eliminat creștinismul din spațiul public – în multe țări cuvântul „Crăciun” nu mai este utilizat. Creștinii se află cu adevărat într-o situație foarte dificilă și ceea ce se întâmplă în Siria, după părerea mea, nu o va înrăutăți. Din contra, noi cunoaștem cazuri de întoarcere din prizonierat, cunoaștem cazuri de eliberare a creștinilor și a unor așezări creștine întregi, a unor localități de locuire permanentă a lor. După reacția pe care ne-o semnalează frații noștri, este clar că ei privesc cu speranță la participarea Rusiei în acest război de eliberare, în aceste acțiuni care sunt orientate spre lichidarea terorismului.

— În acest caz, în ce măsură ceea ce se petrece acum în Siria este un război religios? Ce putem contrapune unor fanatici care sunt purtați, după spusele lor, de credință? În ce constă  acest fenomen?

— S-a vorbit de multe ori că nu este un război  pe motive religioase și eu mă asociez unei astfel de tratări. Voi aduce un exemplu din istorie. Nu întotdeauna au fost relații senine între creștini și musulmani pe parcursul istoriei. Cunoaștem că au existat cazuri de convertire violentă la islam și de ocuparea teritoriilor creștine ale Bizanțului. Dar dacă să luăm în paranteze acțiunile militare de facto, care întotdeauna erau însoțite de pierderi din ambele părți, nu a existat niciodată nimic asemănător în lumea musulmană cu ceea ce se întâmplă în prezent.

Să luăm pilda Imperiului Otoman. Exista o ordine anumită între comunitățile religioase. Până în prezent în mâinile unui musulman de origine arabă se află cheile de la catedrala „Mormântul Domnului”. Toate aceastea se trag din acele timpuri de pe vremea turcilor, când musulmanul era responsabil pentru securitatea, păstrarea sfintelor relicve creștine. Adică a fost elaborată o astfel de modalitate de interacțiune a comunităților care, bineînțeles, nu poate fi numită un regim de maxim confort, însă oamenii viețuiau, își îndeplineau îndatoririle lor religioase, existau patriarhii, exista Biserica – toate acestea erau în antichitate, în I mileniu sau în așa-numitul Evul Mediu sumbru.

Dar iată că au survenit vremuri luminate – sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Și ce vedem? Genocidul creștinilor, după cum am relatat adineauri, nimicirea populației creștine. Prezența creștinilor în Irak, Siria s-a micșorat de multe ori, oamenii fug de frica de a fi nimicite familii întregi.

Există o astfel de noțiune, cum e fanatismul, adică o idee adusă până la absurd. Fanaticii consideră că au dreptul să hotărască destinele altor oameni, adică să decidă dacă trebuie să existe comunitatea de creștini sau nu – de cele mai dese ori să nu existe, deoarece creștinii sunt „păgâni” și urmează a fi distruși. Însăși această idee, adusă până la absurd, este contrapusă ideii religioase, este opusă lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cheamă pe nimeni de a distruge în numele atitudinii față de El sau, mai bine spus, pentru manifestarea sentimentului religios. De aceea în spatele fanatismului, la urma urmei, se află lepădarea de Dumnezeu, doar că aceasta nu o înțelege masa întunecată de oameni, care sunt atrași în aceste acțiuni îngrozitoare. A acționa în așa mod înseamnă a te lepăda de Dumnezeu și de lumea lui Dumnezeu.

— Fanaticii sunt fără de Dumnezeu?

— Fanaticii sunt de facto fără de Dumnezeu.  Deși vor vorbi despre apartenența lor la credință și chiar vor oficia unele ritualuri religioase, însă după convingeri, după opinia lor sunt oameni care refuză voia Lui și lumea lui Dumnezeu. Și nici nu putea fi altminteri. Pentru a crea o comunitate de teroriști, trebuie să-i inspiri pe oameni la ură, iar ura nu este de la Dumnezeu, ea provine din altă sursă. De aceea, când vorbim despre așa-numitul fanatism, extremism și terorism religios, noi vorbim despre un fenomen, legat de refuzul omului de a fi credincios și de a se afla în comuniune cu Dumnezeu.

— Lumea este divizată și, se prea poate, lupta cu terorismul este o șansă pentru ea? Poate oare lupta cu terorismul să unească omenirea și dacă da, pe ce bază?

— Posibil, din punctul de vedere tactic, poate și va uni anumite forțe pentru soluționarea unor sarcini comune, însă lupta împotriva la ceva niciodată nu poate uni. Este nevoie de o ordine de zi pozitivă. Este nevoie de un sistem de valori care i-ar uni pe oameni și permiteți-mi să folosesc prezenta posibilitate și, vorbind despre fenomenul terorismului religios, să spun ceea ce nu am mai spus-o până acum.

Cum sunt atrași oamenii în comunitatea teroristă? Bani, stupefiante, anumite făgăduințe – toate aceste mijloace „neidealiste” acționează pe deplin. Și nu trebuie idealizat fiecare cine intră în această comunitate. Foarte mulți sunt motivați de anumite interese pragmatice rigide – să se îmbogățească, să cucerească, să fure, să înșface. Aceeași utilizare a petrolului sirian mărturisește pe deplin despre prezența setei de căpătuială, de cucerire. Dar există și oameni onești sau care, cel puțin, intră în rândurile teroriștilor pe motive religioase. Sunt sigur că există, deoarece oamenii răspund la chemarea extremiștilor de cele mai dese ori în minarete, după rugăciune, și cum poți acționa asupra omului care adineaori s-a rugat, pentru a-l face să ia în mână arma? Trebuie aplicate sentimentele lui religioase, credința lui prin argumente concrete, orientate, inclusiv, la participarea în operații militare și la activitatea teroristă. Dar ce poate servi drept argument – noi ne-am pus vreo dată această întrebare? „Tu devii luptător pentru califat”. – „Dar ce înseamnă califat?” – ”Este o  organizație, unde în centru este situată credința, se află Dumnezeu, unde domnesc legile religioase. Tu vei crea o nouă civilizație în locul celei care azi este instaurată în lume – lipsită de Dumnezeu, secularistă și de asemenea radicală în secularismul său”.

Noi vedem că această civilizație fără de Dumnezeu într-adevăr merge în ofensivă, inclusiv asupra drepturilor omului, care sunt proclamate ca cea mai mare valoare – însă, vai, cruce nu e voie să porți. Se permite a organiza demonstrații ale minorităților sexuale, aceasta este salutabil, iar demonstrația de un milion de creștini francezi ieșită în apărarea valorilor familiale este dispersată de poliție. Dacă fiind preot sau pastor, numiți relațiile netradiționale că sunt un păcat, așa cum ne poruncește Biblia, riscați nu doar  să pierdeți posibilitatea de a sluji, dar și să fiți privat de libertate.

Aș putea și mai departe să aduc exemple pur și simplu îngrozitoare a faptului, cum merge în ofensivă această civilizație fără de Dumnezeu. Anume aceste manifestări sunt arătate tinerilor ispitiți de extremiști. „Privește ce lume construiesc ei – o lume a diavolului, pe când noi te invităm să construiești o lume a lui Dumnezeu”. Și la această chemare oamenii răspund, pentru aceasta ei merg să-și sacrifice viața. Apoi pot fi folosite și stupefiante și multe altele, dar pentru ca omul să fie ridicat la luptă, trebuie mai întâi să-i arăți dușmanul.  Anume aceasta ei fac, numind adrese concrete și explicând de ce anumite persoane sunt dușmanii tăi, dar poate și a întregului neam omenesc.

Din aceste considerente unirea trebuie să se bazeze nu pe lupta cu terorismul. Noi cu toții trebuie să ne gândim la căile de dezvoltare a civilizației umane, cu toții trebuie să chibzuim în ce măsură societatea contemporană tehnico-științifică sau, cum se mai spune acum, postindustrială, ar putea fi pusă în conexiune cu acele valori duhovnicești și religioase, fără de care omul nu poate trăi. Se poate de prigonit Biserica, de marginalizat, se poate de lipsit pe oameni de posibilitatea de a-și exercita necesitățile lor religioase, însă sentimentele religioase nu pot fi ucise și acest lucru este bine cunoscut. Trebuie ca libertatea umană să fie unită cu responsabilitatea morală. Trebuie de oferit posibilitate fiecărui om să trăiască în corespundere cu legea lui Dumnezeu. Manifestarea sentimentelor religioase nu trebuie oprită și totodată nu trebuie limitată libertatea liberului arbitru. Dacă vom putea uni aceste părți componente, atunci vom făuri o civilizație capabilă de supraviețuire. Dar dacă nu vom fi în stare, suntem condamnați la o luptă permanentă și la suferințe interminabile. Nu este cu putință a încerca să construiești un viitor, trăgând plapuma spre tine, prin biruința unui model asupra altuia, prin crearea unor forme artificiale ale traiului în comun, care nu corespund nici firii morale, nici sentimentului religios. Dacă omenirea va reuși să izbutească să capete un consens pe baze morale, dacă acest consens moral va fi inclus printr-o modalitate oarecare în dreptul internațional, în legislație, mai există o șansă de creare a unui sistem global just.

— Dumneavoastră vorbiți despre șanse și ați amintit de Franța. În Franța, după atacurile teroriste îngrozitoare din Paris, răspunsul întregului popor a fost chemarea la rugăciune – și aceasta se întâmpla în țara unde, conform statisticii, creștinii sunt în minoritate, mai puțin de jumătate. Ce a fost aceasta? Folosirea acelei șanse despre care ați vorbit?

— A fost reacția firească a oamenilor. Să știți că același lucru s-a întâmplat după 11 septembrie în New-York – bisericile tuturor confesiunilor și religiilor au început să fie arhipline de oameni. Același lucru s-a întâmplat când societatea sovietică, care părea a fi pe deplin atee, s-a întors cu fața la Dumnezeu în timpul celui de la doilea război mondial. Bisericile erau arhipline, pe front nu era nici un ateist, după cum mi-au mărturisit oamenii. Când față în față omul se ciocnește de vreun pericol, pe care nu îl poate depăși prin propriile puteri și chiar  împreună cu alții, el se adresează lui Dumnezeu - și doar aude răspunsul lui Dumnezeu! Altminteri nu s-ar mai adresa Lui.

De aceea, trecându-ne prin anumite încercări, Domnul, bineînțeles, așteaptă convertirea noastră. În acest sens eu apreciez foarte mult ceea ce se întâmplă în țara noastră. Eu nu idealizez cele ce au loc, dar eu văd cum încetul cu încetul, nu fără dificultate, are loc o anumită apropiere a două principii în viața poporului nostru, căci are loc o anumită sinteză a aspectului material, științific, tehnic, tendința oamenilor spre o viață prosperă și a creșterii necesităților lor duhovnicești. Nu pot spune că am realizat multe. Se prea poate, ne aflăm abia la început de cale, dar această cale este foarte corectă. Când văd tineri, cu studii, prosperi, având o credință vie, puternică în inimă – să știți că sufletul mi se bucură. Vezi chipul unei Rusii noi – de fapt, pentru aceasta merită să trăiești.

— Sanctitatea Voastră, când vorbiți despre țara noastră, bineînțeles că recunoaștem Rusia. Pe de altă parte, aveți mai multe țări natale, de pildă, Ucraina care este, de asemenea, țara Dumneavoastră. Biserica Ortodoxă Rusă la fiecare serviciu divin ridică rugăciuni pentru Ucraina, pentru  suferinzi. Cum apreciați procesele care au loc în Ucraina?

— Pentru mine Ucraina este aceeași ca și Rusia. Acolo se află poporul meu, Biserica, pe care Domnul mi-a binecuvântat-o să o conduc în această perioadă de timp. Este bucuria și durerea mea. Este pricina nopților nedormite și cauza unui entuziasm înalt care uneori mă vizitează, atunci când mă gândesc la oamenii care cu atâta putere și credință își apără convingerile, dreptul lor de a rămâne ortodocși.

Ceea de se întâmplă acum în Ucraina, desigur, îmi umple inima de neliniște. Noi suntem martorii unor istorii de groază cu acapararea  bisericilor. Satul Pticie, regiunea Roven. Câteva femei, doi preoți stau lipiți unii de alții câteva zile și nopți – frig, electricitatea este deconectată, căldură nu este, mâncare nu este, apă nu este. Printr-un miracol cineva dintre ei a reușit să sune la telefon și noi am aflat ce se întâmplă în interior. Iar în jur o mulțime de oameni ce strigă, care cer să fie scoși afară acei oameni și să fie transmisă biserica pe care ei au construit-o, care le aparține, unei alte grupări religioase pe care noi o numim schismatică, care nu aparține Bisericii canonice. Judecata face dreptate credincioșilor Bisericii noastre, însă nici o putere nu apără aceste drepturi.

Poate cineva să spună: „De ce vorbiți despre un caz particular? Priviți mai bine la viața țării în întregime”. Despre ce vorbește acest fapt? Oamenii au ales așa-numita cale de dezvoltare europeană – ei, dacă ați ales – ați ales, nimeni nu își rupe părul pe cap din această cauză și nimeni nu încearcă să împiedice mersul pe această cale. Atunci mergeți pe această cale! De parcă teroarea este un factor al vieții contemporane europene, cu toate neajunsurile ei, despre care am vorbit mai sus? Parcă se poate astfel să atragi oamenii spre calea dezvoltării europene, pe când pentru mulți ea este asociată cu sânge și suferințe? Eu nu mai vorbesc de foametea și nenorocirea multor oameni.

Aș mai vrea să mai adaog ceva și eu știu că cele spuse vor fi auzite în Ucraina. Toată această luptă merge, inclusiv, și pentru Ucraina cea sobornicească, pentru păstrarea unității ei.  Dar cum se poate de păstrat unitatea în așa fel? Doar oamenii care nu vor repetarea celor întâmplate în satul Pticie, vor lupta aprig ca puterea care încurajează o astfel de răpire a bisericilor și prigonirea credincioșilor, să nu vină în casele lor! Înseamnă că o atare politică stimulează divizarea poporului ucrainean. De aceea, din punctul de vedere pragmatic, este o prostie. Oamenii trebuie uniți, iar această unire poate fi efectuată, fiecare o știe din pilda relațiilor familiale, doar prin dragoste, deschidere, hotărârea de a asculta. Trebuie de întreprins eforturi ca toți să se simtă bine, cei mai aprigi care încearcă să tulbure apele, trebuie să fie liniștiți, trebuie oferită șansa și altora de a se manifesta. Din păcate, nimic din toate acestea nu are loc în Ucraina. Mai am o singură speranță că există Biserica Ortodoxă din Ucraina, Biserica-mărturisitoare, care astăzi unește în mod real pe oameni. Nici o forță politică nu unește pe oameni, nici o putere politică nu lucrează pentru Ucraina sobornicească, în special acele persoane ce vorbesc tare, care proclamă ideea Ucrainei sobornicești ca fiind programul lor politic. Ei nu lucrează pentru acest program, însă Biserica Ortodoxă din Ucraina lucrează, ea unind estul și vestul, și nordul, și sudul, care în mod smerit, dar curajos spune adevărul, care duce pe oameni la unire, însă doar așa și doar cu acest factor unificator putem asocia viitorul prosper al Ucrainei.

Mă rog pentru Preafericitul mitropolit Onufrii, pentru episcopatul Bisericii noastre, pentru clerul, pentru poporul credincios și cred că astfel Ucraina va fi păstrată și va fi o țară prosperă, pașnică, liniștită, prietenoasă față de vecini, deschisă față de Europa. Nimănui nu îi va fi rău de la aceasta, de aceea dea Dumnezeu să fie așa.

— Ucraina trece prin vremuri grele nu doar în sens duhovnicesc, dar și material. Poporul a căzut în sărăcie, iar criza economică atinge și Rusia, și multe țări ale lumii. Oamenii care se considerau încă ieri că sunt clasa de mijloc, devin mai săraci și încep să se simtă mai săraci, chiar dacă o duc deloc sărăcăcios, însă din punctul de vedere material mai rău decât ieri. Le este proprie o subapreciere și în ultimul timp s-a format o anumită construcție conceptuală, că este valoroasă doar o viață bună, iar o viață rea este de prisos. Aceasta duce la faptul că cineva își poate pune capăt zilelor, cineva este cuprins de disperare, nu mai vrea să facă nimic… Totuși, valoarea vieții se schimbă oare în condițiile crizei economice, în condițiile insuficienței de ceva?

— Cred că totul depinde de faptul ce se află în interiorul omului. Noi și părinții noștri am trecut prin perioade extrem de grele, mult mai grele din punctul de vedere economic, decât acum. Actualmente greutatea este relativă – omul câștigă mai mult sau mai puțin, numai să nu dea Dumnezeu ca situația economică să se înrăutățească, dar la moment nu există nici un fel de tragedie în țară. De aceea sunt disperați cei cu psihica slabă, oamenii devianți, pustii în interior. Dacă asociați bunăstarea voastră doar cu banii, dacă bunăstarea este cuantificată prin calitatea concediului petrecut, prin condițiile materiale ale vieții, atunci cea mai mică micșorare a consumului poate părea că este o tragedie îngrozitoare. Ce semnifică aceasta? Semnifică că omul nu este prea vital. El poate trăi doar în anumite condiții favorabile; și chiar dacă aceste condiții sunt favorabile, în sufletul lui se pot perinda multe. Cât de des oamenii destul de prosperi trec prin criza vieții familiale, prin desperare, câte sinucideri în rândul persoanelor bogate și prospere!

Unicul lucru, împotriva căruia trebuie să luptăm, ceea ce nu poate fi admis cu desăvârșire, ceea ce trebuie să dezrădăcinăm – este mizeria. Este o deosebire dintre sărăcie și mizerie. Este bine spus la Dostoievski în „Crimă și pedeapsă”. Acolo Marmeladov filozofează la această temă că sărăcia nu distruge mândria, adică o anumită încredere în sine, pe când mizeria îi elimină pe oameni din comunicarea omenească.

— „Sărăcia nu e viciu, mizeria e viciu”…

— Cu adevărat, mizeria îl elimină pe om din societate. Cine va comunica cu un boschetar nenorocit, care înnoptează în stradă, cine îi va permite să intre în casă? O persoană săracă, îmbrăcată curățel, inteligentă, va fi lăsată să intre în casă și vor vorbi cu dânsa, și la serviciu o vor angaja, iar pe cel mizerabil – nu, el este paria. Însă cu toții sunt poporul nostru, nu sunt niște extratereștri care au coborât la noi. Dar dacă e să căutăm în istoria acestor oameni? Deseori, acum un an sau doi, ei aveau o bunăstare, însă diverse circumstanțe – atacul raider asupra apartamentului, pierderea locului de lucru, pierderea sănătății, îl aduc la situația actuală.

De aceea una din sarcinile noastre naționale trebuie să constea în faptul ca în Rusia să nu fie sărăcie lucie, ca în Rusia să nu fie boschetari. Biserica încearcă să facă totul ce e în puterile ei, să le ofere căldură în timp de iarnă, să îi spele, să îi îmbrace, să le dea un sfat, să le cumpere bilete de drum până acasă. Nu sunt niște măsuri foarte importante, dar la scara întregii națiuni trebuie să fie adoptat un program al eliminării depline a mizeriei.

Cu toate acestea noi nu vom soluționa problema fericirii omenești. Nici un fel de scădere a procentului de credite și a creșterii veniturilor nu vor juca un rol decisiv. Vorbesc așa, deoarece despre aceasta vorbesc cu toții. Oamenii sunt foarte îngrijorați de cele ce se întâmplă cu depunerile lor în bănci, cu creditele, cu toate celelalte. Toate acestea sunt  importante, eu nu minimalizez această problemă, dar vreau să spun că nu ea determină ceea ce înseamnă viața unui om și fericirea lui.

Iar asupra stării interioare trebuie să lucrăm în fiecare zi. Căci ce semnifică credința? Este modalitatea de autocontrol permanent și de acțiune asupra propriului suflet, asupra propriei conștiințe. Când ne rugăm dimineața și seara, noi trebuie să ne supunem unei analize minuțioase. Știu că oamenilor le este greu uneori să citească rugăciuni, deoarece nu prea cunosc slavona, dar și timp nu prea au, însă timp pentru a se gândi la ei înșiși, la viața lor, la ziua ce a trecut găsesc. Atunci fă-o în fața lui Dumnezeu! Supune faptele tale unei cercetări, controlează-le, cere de la Dumnezeu iertare și înțelepciune, ca să nu repeți greșelile. Cu cineva nu ai vorbit corect, la cineva ai ridicat vocea, cuiva i-ai făcut observație, cuiva i-ai provocat durere, pe cineva ai obijduit, ai amăgit… Dacă vom spune lui Dumnezeu toate acestea și dacă Îi vom cere ajutor, atunci vom începe să ne transformăm pe noi înșine, noi vom schimba lumea noastră interioară. Noi vom deveni mai puternici și de această putere duhovnicească interioară depinde bunăstarea noastră, după mine, într-o măsură mai mare decât de factorii materiali din exterior. Deși acești factori nu trebuie minimalizați, luând în considerare existența mizerabilă a multor cetățeni ai noștri.

— Sanctitatea Voastră, nu pot să nu vă pun această întrebare în anul ce a sosit. Noi vom sărbători aniversarea a 1000 de ani de prezență a monahismului rus pe Athos. Cum se cade să întâmpinăm această sărbătoare?

— Este un eveniment extrem de important în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, în istoria Athosului și, bineînțeles, a întregii Ortodoxii ecumenice. Pe Athos în mănăstirile noastre, în  ajunul acestei sărbători, s-a efectuat și se mai efectuează un lucru enorm de restaurare. Ctitori particulari depun mijloace considerabile la restaurarea mănăstirilor ruse athonite, care au ajuns la degradare pe parcursul secolului al XX-lea, deoarece nu a fost flux de călugări, au fost rupte legăturile cu Rusia și noi sperăm foarte mult că mănăstirile noastre se vor schimba la față cu prilejul acestui eveniment.

De asemenea, în țara noastră se vor organiza conferințe științifice, se vor implementa numeroase proiecte de cercetare și se vor publica multe lucrări. Noi dorim să atragem la această sărbătorire comunitatea noastră științifică, intelectualitatea noastră și, bineînțeles, poporul nostru. De ce? Deoarece Athosul a fost, este și va fi un centru ce are o importanță deosebită duhovnicească pentru noi, pentru tot poporul nostru. Este uimitor, dar Athosul a jucat, joacă și va juca, probabil, un rol important în creștinizarea societății noastre. Doar mulți pleacă încolo de dragul unei exotici – să vadă acel loc, unde nu se permite femeilor să pășească, unde monahii sunt pe autogestiune, un fel de stat în stat. Vin și simt cu inima harul lui Dumnezeu care se află acolo și păstrează pentru totdeauna legătura cu Athosul. Pe foarte mulți această legătură îi aduce la Dumnezeu și le întărește viața duhovnicească. De aceea aniversarea aceasta, pe lângă importanța istorică și culturală, are de asemenea o însemnătate duhovnicească mare pentru poporul nostru.

— Ce va fi cel mai important în anul ce vine pentru păstoriții Dumneavoastră în Rusia și în toată lumea? Ce trebuie de evitat, la ce trebuie de tins?

— Nu pot da acum sfaturi concrete. Deoarece pentru fiecare persoană aceste probleme sunt strict individuale și ceea ce e bine pentru unii, poate fi deloc bine pentru alții. Iar sfaturile și doleanțele comune nu prea sensibilizează mintea și inima… Dar eu aș vrea să vorbesc despre unele lucruri foarte importante care vor ajuta la realizarea planurilor și la depășirea dificultăților vieții.

Noi am vorbit despre faptul că e bine în fiecare dimineață și fiecare seară, stând în fața lui Dumnezeu, să ne cercetăm viața, să aducem pocăință și în funcție de această analiză să acționăm în viitor, însă acum eu aș dori să vorbesc despre rugăciune. Este un fenomen cu totul aparte, doar Dumnezeu ne-a creat să fim autonomi, inclusiv și de la El. El ne-a dat o astfel de libertatea, încât noi putem să credem în El sau să nu credem, să viețuim conform legii Lui sau nu, să ne adresăm Lui sau să nu ne adresăm. În acest caz noi doar ne ducem viața în conformitate cu legile și stihiile lumii acesteia. Există legile fizicii – iată după aceste legi noi trăim sau ne creăm singuri anumite legi și trăim conform lor. Iar rugăciunea este o ieșire din această autonomie. Omul spune: „Tu m-ai creat să fiu așa, eu vreau să fiu cu Tine”. Rugăciunea este chemarea lui Dumnezeu în viața ta proprie. Prin rugăciune noi parcă L-am face pe Dumnezeu colaboratorul nostru. Noi spunem: „Ajută-mă, intră în viața mea, limitează-mi libertatea” - doar de multe ori nu știm cum să procedăm. De pildă, vine o tânără sau un tânăr la preot și întreabă: „Părinte, să mă mărit sau nu?”. „Oare trebuie să mă însor?”. Eu spun de fiecare dată duhovnicilor: „Mai atent cu astfel de răspunsuri, de unde puteți ști?”. Aceste întrebări omul trebuie să Le adreseze lui Dumnezeu, precum și întrebări mai mici, legate de viața cotidiană. Când Îl rugăm pe Dumnezeu, când ne rugăm, noi stabilim cu El o relație. Dumnezeu este prezent în mod real în viața noastră și noi devenim mai puternici. Primul lucru pe care l-aș dori oamenilor este să învețe să se roage. A te învăța să te rogi înseamnă să înveți să fii puternic, iar ceea ce amestecă la relația noastră cu Dumnezeu – este păcătui săvârșit în mod conștient. Desigur, putem să ne căim – căința sinceră ridică păcatul și responsabilitatea pentru el. Dar ceea ce e foarte important să înțelegem e că atunci când viețuim în mod conștient în păcatul nepocăit, rugăciunile noastre nu ajung la Dumnezeu. Păcatul este unicul zid real care ne desparte pe noi de Dumnezeu. Există zidul și nu este contactul între om și Dumnezeu, circuitul nu se  formează.

— Păcatul nepocăit?

— Păcatul nepocăit. De aceea când conștientizăm că procedăm rău, trebuie să ne pocăim, în primul rând în fața lui Dumnezeu, iar cine are puteri și posibilitate – atunci și în biserică în prezența preotului. Este al doilea lucru pe care l-aș dori. Subliniez, mărturisirea se face nu în fața preotului, dar în fața lui Dumnezeu, preotul este doar un martor al pocăinței omului. Omul păcătos era izolat de comunicarea bisericească, el nu putea să se împărtășească, nu putea merge la biserică, de aceea trebuia să existe un martor al pocăinței lui, care să zică: „Da, el poate veni, el poate să se roage împreună cu noi”. Iată de unde se trage tradiția pocăinței în prezența preotului, dar în fața lui Dumnezeu.

Și în încheiere aș vrea să spun următoarele. Viața noastră devine plăcută lui Dumnezeu, dacă facem fapte bune. De aceste fapte bune au nevoie foarte multe persoane – de la cei mai apropiați cu care viețuim, până la acei cu care ne întâlnim în exercițiul funcțiunii, în diferite condiții de viață. Dacă vom învăța să facem bine, noi vom deveni oameni fericiți, deoarece binele multiplică binele. Anume acestea aș vrea să mi le doresc mie, Dumneavoastră și tuturor celor care ne ascultă și ne văd.

— Vă mulțumesc cordial pentru acest interviu important pentru noi toți, Sanctitatea Voastră. Mulțumesc.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

 



Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie