Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

 Răspunsurile Sanctității Sale Patriarhul Chiril oferite la întrebările participanţilor celui de-al VII-lea Festival internaţional „Credinţă şi Cuvânt”

 Răspunsurile Sanctității Sale Patriarhul Chiril oferite la întrebările participanţilor celui de-al VII-lea Festival internaţional „Credinţă şi Cuvânt”
Versiune pentru tipar
26 octombrie 2016 17:55

La 26 octombrie 2016, în Sala Soboarelor bisericeşti a catedralei „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, a avut loc întâlnirea Sanctităţii Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril cu participanţii celui de al VII-lea festival „Credinţă şi cuvânt”. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a binecuvântat pe participanţii la for de pe scena Sălii Soboarelor bisericeşti şi s-a adresat la cei prezenţi cu o alocuţiune, apoi a răspuns la întrebările participanţilor la festival.

— Sanctitatea Voastră, binecuvântaţi! Ekaterinburg, Svetlana Kislova, Serviciul ortodox pentru caritate al eparhiei de Ekaterinburg. Noi deseori ne ciocnim de faptul că nu fiecare persoană este gata să vorbească în baza propriului exemplu despre activitatea de caritate, făcând trimitere la faptul că milostenia trebuie să fie săvârşită în taină. Participanţii la  festivalul „Credinţă şi cuvânt” deja au abordat ieri această problemă. În acelaşi timp în Scriptură se spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5:16). În faţa noastră, a celor care s-au adunat aici, se află o sarcină foarte importantă de popularizare a slujirii sociale bisericeşti, a faptelor de milostenie şi caritate. Ca să povestim despre aceasta, este foarte important să aducem pilde din viaţa reală, să indicăm asupra unor fapte concrete. De aceea aş vrea să vă întreb – ce criterii importante trebuie să urmăm ca să păstrăm mijlocul de aur şi totodată să nu jenăm omul care ar vrea să înfăptuiască cuvintele Sfintei Scripturi şi să îndeplinească în mod calitativ şi profesional slujirea sa bisericească în domeniul informatizării?

— Mulţumesc. Cred că trebuie să urmăm regula dată: activitatea socială în cadrul Bisericii, ca şi oricare alta, este o slujire care nu trebuie să fie folosită pentru piarul personal. Eu sufăr foarte mult când observ un astfel de model în comportamentul slujitorilor bisericii de orice rang. Când văd că pe prim plan se postează piarul personal, că totul se ordonează sub ego-ul personal, înţelegi că o astfel de „facere de bine” nu duce nici la mântuirea sufletului, nici la succesul personal. Anume aceasta aş vrea să spun tuturor celor care mă aud. Persoanele care folosesc slujirea bisericească pentru piarul personal, trebuie să ţină minte: nici un fel de succes nu va exista. Cariera bisericească depinde nu doar de noi, ci şi de Dumnezeu. Pe când  munca modestă a oamenilor, indiferent de situaţia pe care ar ocupa-o – soră de caritate, student la teologie, episcop - dacă fiecare dintre ei nu îşi va pune în prim plan propria persoană – va fi binecuvântată şi de Dumnezeu, şi omul va primi o satisfacţie interioară profundă.

De aceea consider că poate exista doar un singur criteriu – nici un fel de slujire bisericească, inclusiv cea socială, nu poate fi folosită în scopuri personale. În caz contrar va aduce doar daună şi chiar în societatea laică oamenii diferenţiază fără greş facerea de bine sinceră de cea falsă, inclusiv a celor care deseori apar pe ecranele televizoarelor. Oamenii simt fără greş cu ce se ocupă ctitorul, dacă doreşte cu adevărat să ajute oamenii sau lucrează în primul rând pentru sine. Un astfel de fenomen nu ar trebui să aibă loc în Biserică. Aş vrea ca azi să fiu auzit de toţi – şi de cei care se ocupă de fapte de milostenie, şi de cei care muncesc în alte domenii ale vieţii bisericeşti. Dacă slujim lui Dumnezeu, nu poate exista o contabilitate dublă şi slujirea nu trebuie să fie orientată în numele intereselor personale, iar nu întru slava lui Dumnezeu. Iată ce aş putea spune în calitate de răspuns la această întrebare.

— Sanctitatea Voastră, binecuvântaţi! Constantin Maţan, staţia de radio „Vera”, Moscova. Orice mass-media, care vorbeşte despre credinţă şi Biserică, cu siguranţă îşi propune drept scop să vorbească despre aceasta cu un public larg, însă deseori însăşi noţiunea de „public larg” nu este uşor de determinat, anume din cauza extinderii lui. Dumneavoastră în calitate de păstor comunicaţi în permanenţă cu un auditoriu larg; mai mult ca atât, auditoriul Dumneavoastră, se prea poate, este cel mai extins în ţară, deoarece predicile şi alocuţiunile pe care le ţineţi sunt auzite de persoane cu vârstă diferită, de grupuri sociale diverse, din varia regiuni, având diferite studii etc. Ce sfat aţi putea să ne daţi nouă, jurnaliştilor, care doresc să vorbească despre credinţă cu un auditoriu larg? Mulţumesc.

— În primul rând, aş vrea să aduc felicitări staţiei de radio „Vera” şi să vă spun că reuşiţi să vorbiţi cu un public larg.

— Vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră.

— Nu întotdeauna am posibilitatea să urmăresc activitatea pe care o desfăşuraţi, dar uneori ascult în automobil ceva interesant. Îmi place cum se desfăşoară emisiunile voastre.

Voi relata un episod din propria biografie. În anul 1994, în săptămâna Paştelui, mi s-au adresat colaboratorii Postului de televiziune „Pervyi” şi m-au rugat să rostesc o predică la postul lor de televiziune. În ziua de sâmbătă, înainte de duminica lui Toma, eu am ţinut o predică. Am spus ceea ce am putut spune, lor le-a plăcut şi atunci ei mă roagă: „Aţi putea să vorbiţi şi sâmbăta viitoare?” Le răspund: „Mă voi strădui”. Dar am înţeles că această rugăminte se va repeta, de aceea am hotărât să înşiruiesc predicile în forma unui ciclu – ca precedenta să treacă în următoarea.

Primele două săptămâni m-am gândit la următoarele: în ce limbaj trebuie să vorbesc cu oamenii? Doar mă ascultă cu toţii – şi cei credincioşi, şi cei necredincioşi, iar necredincioşi erau mai mulţi decât acum, unii nu cunoşteau nici terminologia. Există public cu un intelect înalt, un public instruit, având o educaţie ateistă – trebuie să mă orientez la el? Probabil că da, pentru că e important ca în conştiinţa acestor oameni să apară o concepţie de alternativă. Dar, pe de altă parte, înţelegeam că şi credincioşii vor privi, iar ei sunt oamenii diferiţi – şi femei în vârstă, şi persoanele de vârstă medie, şi tineretul îmbisericit şi nu prea… Apoi m-am gândit: „Stop! Dar musulmanii noştri – ei nu vor privi? Dar iudeii – vor deconecta imediat televizoarele? Nu, va privi un număr mare de oameni”. În ce limbaj să vorbesc cu tot acest public? În sfârşit, mi-am făcut cruce şi am zis: „Voi vorbi cum pot”.

Anume în acest limbaj am vorbit cu oamenii. Mai multă sinceritate, adevăr, onestitate şi atunci oamenii vor recepţiona nu doar din punctul de vedere intelectual, dar vor simţi şi dispoziţia Dumneavoastră, iar aceasta e cel mai important – nu doar cu ajutorul minţii, dar şi al inimii să transmitem mesajul creştin apropiaţilor noştri.

— Sanctitatea Voastră, binecuvântaţi! Mă cheamă Iana  Lantratova, sunt şeful Organizaţiei obşteşti a întregii Rusii „Uniunea voluntarilor Rusiei”, care  este reprezentată în 77 de regiuni ale ţării noastre. În ultimul timp pe ecranele de televiziune, în mass-media vedem tot mai multă informaţie cu privire la manifestările de cruzime, violenţă, agresiune şi atât de rar poţi citi sau viziona vreo ştire despre fapte, proiecte şi acţiuni de caritate. Activiştii noştri în multe regiuni ale Rusiei au stabilit o colaborare strânsă cu arhiereii ortodocşi şi de aceea aş vrea să pun următoarea întrebare: cum vedeţi perspectivele de mai departe ale participării voluntarilor ortodocşi în mişcarea noastră şi este oare posibil în viitor un proiect social federal cu Biserica Ortodoxă? Mulţumesc.

— Mulţumesc, Iana. Eu cunosc Uniunea voastră. O anumită informaţie îmi parvine şi eu consider că faceţi un lucru bun, caritabil. Bineînţeles, nu pot să vă pun acum la dispoziţie un plan concret, dar mi se pare că e foarte important ca şi activitatea Uniunii să se extindă şi eu voi saluta în orice mod colaborarea cu voluntarii ortodocşi. Vă mulţumesc pentru trudele voastre.

— Sanctitatea Voastră, binecuvântați. Mă cheamă Ana Danilova, Moscova, producător, regizor. Astăzi e un timp de criză în relaţiile internaţionale, multe mass-media fac propaganda urii, apelurile de a vedea în altcineva un inamic sunt lansate din ambele părţi ale baricadei. Cum să nu ne infectăm de aceasta şi ce înseamnă a dobândi pacea lăuntrică în condiţiile unui război mediatic?

— Mulţumesc. Este o întrebare foarte bună. În genere, toate întrebările sunt bune! Ştiţi cum aş răspunde la ea? Toate războaiele mediatice de azi reflectă lupta încordată a politicii externe, ciocnirea intereselor. Dar cum putem iubi duşmanul? Este obişnuită ideea că trebuie să îl urâm, cu el trebuie de purtat luptă. Da, nu e cu putinţă să iubeşti duşmanul cu toate simţămintele şi raţiunea, cu acea dragoste care îţi cuprinde întreaga făptură. Cât de mult nu v-aţi încorda, nu veţi  putea iubi pe duşmani aşa cum iubiți pe cel mai apropiat om.

Ce e atunci cu chemarea Evangheliei? Sunt doar nişte cuvinte frumoase? Bineînţeles că nu! Sunt profund convins că dragostea faţă de duşmani înseamnă lipsa răutăţii. Puteţi să nu fiţi de acord cu cineva sau nu – nimeni nu limitează libertatea voastră de a comenta, critica, explica propriul punct de vedere. Dar nu trebuie să vă încărcaţi de răutate. Când omul îşi încleştează dinţii şi pumnii - este de la diavol, nu este de la Dumnezeu. O astfel de stare lăuntrică doar împiedică să apreciem treaz situaţia, să intrăm în dialog dacă există această necesitate. Iar lipsa răutăţii ne permite în orice moment să trecem de la cea mai aprigă discuţie la o convorbire calmă. Va fi un pas făcut cu greu, dar destul de firesc, deoarece în inimă nu există răutate. Poate fi un dar al lui Dumnezeu sau se poate obţine prin rugăciune, însă lipsa răutăţii este o stare minunată a sufletului, când persoana simte libertatea faţă de circumstanţele din exterior. Acela care se mânie, întotdeauna pierde – chiar şi în timpul discuţiilor simple. Este învins acela care îşi pierde stăpânirea de sine, acela care îşi iese din pepeni, care este gata să sară la bătaie. Iar în câştig rămâne acela care nu are răutate.

Domnul vorbind despre dragoste pentru duşmani, ne chema să nu avem în inimi răutate, cu atât mai mult – ură. Să trăim în aşa mod şi totul ne va reuşi – şi să ne apărăm propriul punct de vedere, şi să-i convingem pe alţii, şi să  mergem înainte, dar fără să vătămăm starea noastră interioară şi, la urma urmei, fără să distrugem valorile propriei personalităţi.

—Binecuvântaţi, Sanctitatea Voastră! Sunt Maria Pisarenko, originară din regiunea Donetsk, îmi fac studiile la Institutul ortodox din Moscova, la catedra de jurnalism. Sanctitatea Voastră, fotografia în care sunteţi Dumneavoastră cu pinguinii, făcută în timpul vizitei întreprinse în Antarctica, fără vreo publicitate, a devenit una din cele mai populare în reţelele de socializare, în special în rândul tineretului. Spuneţi, planificaţi vreo călătorie neordinară, interesantă pentru noi, tineri? Mulţumesc.

— Să ştiţi că cel mai puţin mă gândesc la reacţia stârnită de fotografii atunci când îmi planific călătoriile. O spun fără vreo modestie falsă – este cu adevărat aşa, pur şi simplu nu m-am gândit la aceasta. Mai mult ca atât, uneori îi mai potolesc pe unii din colegii mei. Aici este prezent părintele Alexandr Volkov. Eu îi fac  observaţie: „Nu e nevoie să fotografiaţi, de ce o faceţi?”. Iar ei mă conving în calitate de specialişti: „Anume la aceasta vor atrage atenţia!” Iată mergeam de-a lungul Tamisei, s-au apucat să mă fotografieze. L-am chemat pe părintele Alexandr şi îi spun: „De ce o faceţi?  Pentru ce e nevoie? Merg în trenci, în camilafcă, plouă…” – „Aşa trebuie.” Apoi am văzut că ziarele publică anume această fotografie.

Aşadar, acestea toate se întâmplă fără voia mea. Referitor la planul activităţilor mele, la Patriarh vin multe rugăminţi pentru a vizita anumite locuri, însă eu consider că trebuie să călătoresc până mă ţin puterile în acele locuri, unde oamenii au puţine şanse să se întâlnească cu Patriarhul. M-am convins cât este de  important acest lucru. Referitor la călătoria în Antarctica, nu a fost turism. Când am plecat în America Latină, mi-am amintit de invitaţiile expediate din Antarctica de exploratorii polari. De ce să nu plec? Am plecat pe calea aerului şi, cu mila lui Dumnezeu, ne-am întâlnit cu un grup internațional minunat. Luând cuvântul în faţa lor, am spus: „Aveţi aici ceva ce aminteşte de Împărăţia lui Dumnezeu, de rai. Nici un fel de conflicte de natură interetnică sau politică, cu mediul ambiant sau lumea animală; nici un fel de acţiuni militare sau pregătiri de război. Pur şi simplu vieţuiţi paşnic şi vă ocupaţi de lucrul vostru”. Am fost foarte bucuros să mă întâlnesc cu aceşti oameni; sper că şi ei au căpătat în această conversaţie o susţinere duhovnicească.

De aceea nu este turism, nici distracţie. Din păcate, nu am timp pentru turism. Dar când reuşesc să unesc programul de lucru cu vizitarea unor atare locuri, bineînţeles, simt o satisfacţie dublă – şi de pe urma muncii, şi de pe urma contemplării splendorilor naturii. Iubesc foarte mult lumea animală, iubesc natura, de aceea am o dublă plăcere de pe urma unor astfel de activităţi.

— Binecuvântaţi, Sanctitatea Voastră! Elena Hristosova, serviciul de presă al Eparhiei de Piatigorsk, redactorul  jurnalului „Lik Kavkaza”. Acum v-aţi amintit de fotografia cu pinguinii, dar există o fotografie foarte bună, unde lansaţi porumbei în Nalcik. Ţinem minte cuvintele memorabile „Pace vouă”, pe care le-aţi pronunţat în limba cabardină în timpul Dumnezeieştii Liturghii după sfinţirea catedralei episcopale. Aş vrea să vă transmit mulţumiri de la cabardinii ortodocşi pentru aceste cuvinte. Aţi apreciat înalt trudele eparhiei noastre cu privire la crearea cărţii de rugăciuni în limba cabardină.  De altfel, o trăsătură specifică a site-ului eparhiei noastre „Caucazul binecuvântat” constă în faptul că ştirile sunt dublate în limbile naţionale – balcară şi cabardină. Pe noi, cei care locuim într-o regiune multietnică, ne nelinişteşte întrebarea: ce mai poate şi mai trebuie să facă Biserica pentru menţinerea culturilor naţionale? Mulţumesc.

— Mulţumesc. În primul rând, aş vrea să spun că aveţi o Biserică multietnică, un episcopat multietnic, un cler multietnic. Când luăm decizia cu privire la alegerea episcopului, niciodată nu ne punem întrebarea la ce etnie aparţine. O spun ca să fie clar: Biserica este deschisă pentru toţi. Este o comunitate deschisă. Există comunităţi religioase închise, în care puteţi nimeri doar conform apartenenţei etnice, dar sunt comunităţi pe deplin deschise. Biserica creştină este deschisă pe deplin lumii. De ce? Deoarece Domnul a zis: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28:19). El nu a spus „această etnie” sau „această zonă geografică”, El i-a chemat pe ucenicii Săi la propovăduirea în toată lumea.

De aceea totul ce se referă la cârmuirea păstorească a popoarelor mici care locuiesc pe teritoriul Rusiei – este de datoria noastră directă. După cum ştiţi, la unul din Soboarele Arhiereşti noi am adoptat o declaraţie referitor la popoarele Nordului şi ale Siberiei, dar ceea ce spun se referă la toate popoarele. Nu există nici un factor care ar îngrădi publicarea textelor liturgice, a Evangheliei în limbile popoarelor Rusiei. Întotdeauna veţi avea susţinerea noastră, iar pe Dumneavoastră vă mulţumesc pentru activitatea depusă.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii 

 

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie