Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Interviul Sanctităţii Sale Patriarhul Chiril acordat ediţiilor ruse cu prilejul aniversării a 70 de ani din ziua naşterii

Interviul Sanctităţii Sale Patriarhul Chiril acordat ediţiilor ruse cu prilejul aniversării a 70 de ani din ziua naşterii
Versiune pentru tipar
21 noiembrie 2016 12:00

La 18 noiembrie 2016, la reședința Patriarhală şi Sinodală de la mănăstirea „Sfântul Daniel”, or. Moscova, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a avut o întâlnire cu jurnaliştii ce reflectă în mod regulat activitatea Sanctităţii Sale şi a răspuns la întrebările lor. Întâlnirea a fost consacrată aniversării a 70 de ani din ziua nașterii Întâistătătorului Biserici Ortodoxe Ruse.

— Sanctitatea Voastră! Corespondentul TASS Avgusta Iakovleva. Aţi impus un tempo foarte intens în slujirea Dumneavoastră. Aveţi zboruri cu avionul, consfătuiri la care adoptaţi  decizii importante. Cum de reuşiţi să păstraţi un astfel de ritm? Poate că există anumite secrete? Cum vă alimentaţi, cum vă odihniţi, cum vă petreceţi timpul liber? Aţi putea să ne povestiţi despre aceasta?

— Voi începe cu timpul liber. Timp liber - în înţelesul pe care l-am avut mai înainte, precum şi în cel din viaţa oricărei persoane – un astfel de timp liber nu îl am. Voi explica de ce: deoarece Patriarhul îmbină câteva slujiri importante. Pentru unii, în primul rând, este vizibilă slujirea socială, administrativă a Patriarhului, deoarece Biserica noastră este un organism enorm şi lucrul administrativ, desigur, ocupă foarte mult timp. Dacă ar fi doar el, ar fi existat, bineînțeles şi timp liber. Însă Patriarhul destul de des comunică cu oamenii în mod public – minimum o dată pe săptămână, alteori mai des, iar alteori de câteva ori pe săptămână, în special în timpul vizitelor. Patriarhul trebuie să transmită oamenilor anumite gânduri, trebuie să cheme pe oameni la anumite lucruri. Nu se poate să vorbeşti despre una şi aceeaşi, nu e admisibil să te repeţi. Trebuie să spui ceva nou şi să vorbeşti în aşa fel ca aceasta să trezească, cel puţin, o atenţie interesată din partea oamenilor.

Dar ca să fie anume aşa, trebuie să viețuiești în stihia anumitor gânduri şi idei, trebuie să citeşti, trebuie să gândeşti, trebuie să te rogi. De aceea ceea ce fac în calitate de Patriarh o explic prin mila nespusă a lui Dumnezeu. Când spun că pentru mine este extrem de importantă slujba dumnezeiască, aceasta nu e o figură de stil – este o realitate, deoarece în timpul slujbei dumnezeieşti eu şi mă rog, şi mă gândesc. Poate, pe de  o parte, este greu din punctul de vedere fizic – slujbele sunt lungi, după cum ştiţi şi odăjdiile patriarhului nu sunt uşoare de loc. Dar, pe de altă parte, este unica posibilitate de a te concentra, de a te gândi, de a te ruga.

De aceea slujba bisericească este, probabil, „timpul meu liber”. Iar celălalt timp se referă la citirea unui număr foarte mare de documente, la comunicarea cu oamenii, la soluţionarea unei mari mulţimi de probleme de natură tehnică – spun convenţional „tehnică”, luând în considerare anvergura activităţii.

Revenind la întrebarea pusă de Dumneavoastră, voi spune următoarele: totul ce se întâmplă – pentru mine este mărturia milei lui Dumnezeu şi, în cea mai mică măsură, un rezultat al propriilor mele eforturi. Domnul îmi dă puteri şi eu fac totul ce trebuie să fac. Înţeleg bine că dacă în vreun moment voi începe să manifest slăbiciune, atunci Domnul multe va lua de la mine. Este cu adevărat aşa, este ceea ce se întâmplă în viaţa mea cu adevărat.

— Se prea poate, practicaţi sportul?

— La vremea mea m-am ocupat de sport. Aceasta, se prea poate, a ajutat şi ajută, deoarece anumite calităţi – cele mai importante sunt cele volitive – sportul le dezvoltă. De aceea spun întotdeauna, adresându-mă tineretului: practicaţi sportul. Sportul dezvoltă voinţa, îl învaţă pe om să-şi dirijeze timpul, să se conducă pe sine însuşi, să depăşească greutăţile, să meargă la anumite riscuri raţionale. Toate acestea le oferă sportul. Însă o mare atenţie îi acord mersului pe jos. Mă strădui să merg, să merg repede, iar în acest timp mă gândesc sau vorbesc la telefon. Vă recomand şi Dumneavoastră.

Referitor la problema sănătății. Unii folosesc diete ca să slăbească etc. Niciodată nu am urmat nici un fel de dietă şi recomand şi altora: dacă doriţi să slăbiţi, să ţineţi minte că omul slăbeşte din greutate atunci când cantitatea caloriilor pierdute este mai mare decât cantitatea căpătată. Aceasta-i totul. Este foarte simplu. Când nu ajunge timp pentru mersul pe jos, eu încep să mă îngraş. Când mă apuc de cap, cum se spune, şi încep să înţeleg că trebuie să fac ceva ca să scad din kilograme, pur și simplu măresc cantitatea de efort fizic. Vă asigur că mersul pe jos, după părerea mea, este cea mai bună ocupaţie fizică. Nu ştiu, se prea poate, cineva din sportivii profesionişti va spune că nu e aşa, dar eu o ştiu din experienţă şi chem pe toată lumea să meargă pe jos. Acum se mai poate de mers cu beţe – există un astfel de hobby, Nordic walking. Eu merg de asemenea cu beţe.

— Sanctitatea Voastră, „Rossia segodnya”, Olga Lipici. Recent aţi semnat un document care a fost numit adresarea pentru interzicerea avorturilor. Aţi putea să vorbiţi mai concret despre atitudinea Dumneavoastră faţă de această temă?

—Da, bineînţeles. Nu voi mai vorbi despre adevăruri bine cunoscute, cum ar fi că oricare religie tradiţională nu admire avorturile. Şi nu e vorba doar de religiile monoteiste sau orientale, dar chiar şi de păgâni. Ţineţi minte, în  jurământul lui Hipocrate este exclusă utilizarea mijloacelor avortive. Păgânii nu admiteau acest lucru! Cu alte cuvinte, această viziune a existat întotdeauna în istoria umană, în cultura umană. Şi iată că au survenit vremuri când ni se spune că nu este aşa, că poţi face avort fără remușcări; mai mult ca atât, că statul trebuie să contribuie la acesta. Avorturile în ţara noastră au fost permise în anii 1920. Ei, dar care era pe atunci valoarea unei vieţi omeneşti? Nici una. Era nevoie de tractoare, nu de oameni. Se părea că numărul populației era prea mare, nivelul vieţii era scăzut, era necesară industrializarea etc. Se prea poate, atât de des aceste idei nu erau formulate, dar deja s-a hotărât că țara păşeşte la un alt nivel al existenţei sale istorice şi cea mai puțină atenţie se atrăgea mamei şi copilului. Trebuie să mai ţinem cont de faptul în ce condiţii se efectuau pe atunci avorturile, ce nivel al medicinii exista, ce mortalitate colosală era în rândul femeilor! Majoritatea dintre cele care au săvârşit avort nu mai puteau naşte, însă statul mergea în întâmpinare – şi aceasta era Rusia în care avorturile erau considerate un rău absolut! Bineînțeles că era şi o violenţă asupra sentimentului moral al poporului.

În prezent se depun eforturi enorme pentru mărirea numărului populației. În special, se plăteşte capitalul matern – un lucru foarte bun pe care îl susţin. Şi rezultate există deja, însă ele sunt microscopice. Numărul de avorturi săvârşite în mod oficial este de multe ori mai mic decât cel real (unii vorbesc de trei milioane pe an, alţii – de cinci, nu e posibil de numărat), însă micşorarea numărului avorturilor măcar cu un milion pe an ar duce la creşterea populaţiei cu 10 milioane în 10 ani – dacă e să vorbim nu de componenta  duhovnicească, morală, dar de cea social-economică.

A venit timpul când trebuie să revenim la înţelegerea faptului că avortul este, în primul rând, un păcat, în al doilea rând, e pur şi simplu o batjocură faţă de femeie. Nu există vreo femeie care nu ar conştientiza avortul ca un moment din cel mai greu din viaţă. Am avut ocazia să primesc spovedania şi eu ştiu cu ce sentiment femeile se căiesc de acest lucru. Chiar dacă vei spune: „Deja aţi vorbit despre acesta, deja v-aţi pocăit”, răspunde: „Nu, conştiinţa nu îmi este curată şi probabil până la sfârşitul zilelor mele voi suferi de pe urma acestui păcat”.

Când mi s-a oferit să semnez petiţia, eu, bineînţeles, am semnat-o, deoarece Biserica este împotriva avorturilor. Însă noi suntem realişti, Biserica are o agendă reală în dialog cu statul şi noi înţelegem că în timpul de faţă nu poți să interzici pur şi simplu. Problema excluderii avorturilor din viaţa noastră trebuie să fie abordată din punctul de vedere al zilei de azi. În primul rând e necesar de exclus avorturile din sistemul asigurării medicale obligatorii.

De ce? Pentru că dacă statul spune: „Este treaba Dumneavoastră personală”, prin aceasta el subliniază atitudinea sa negativă faţă de avort. Doar nimeni nu permite alcoolicilor şi narcomanilor să achiziţioneze băuturile şi stupefiantele din contul asigurării – aceasta este imposibil, deoarece aduce daune, este un rău. Pe când avorturile noi le acoperim din costul asigurării medicale.

Există un argument cu totul fals care este repetat în permanență: dacă vom elimina din sistemul AMO săvârşirea acestor servicii, noi vom împinge femeile la săvârşirea avorturilor ilegale. De ce? Oare avorturile ilegale sunt gratuite? Numiţi-l măcar pe unul din cei ce face avorturi ilegale care le-ar săvârși gratuit. În primul rând, desigur, în conformitate cu anumiţi indici medicali şi sociali, deşi faţă de indicatorii sociali am o atitudine foarte rezervată, aş spune chiar negativă.

Contraindicaţiile medicale prezintă o altă chestiune. De fapt, voi aduce o pildă din istoria familiei noastre. Mama mea avea împliniţi deja 40 de ani, când a început să aştepte pe cel de al treilea copil. Şi medicii i-au spus (erau anii postbelici, organismul la femei era slăbit): în mod categoric trebuie să faceţi avort, altminteri va muri sau copilul, sau dumneata. Tata era preot şi imaginaţi-vă ce dilemă a apărut! Atunci tata a hotărât să plece împreună cu mama la duhovnicul nostru – stareţul Serafim Vyritski. La momentul de faţă el este canonizat în ceata sfinţilor, iar în vreme ceea era pur şi simplu un călugăr, care îşi ducea viaţa în odihnă la Vyritsa, lângă Leningrad. Ei au venit, stareţul i-a ascultat şi cu blândeţe şi calm a spus: „Mergeţi şi naşteţi”. Gata, era decizia finală. S-a născut o fetiţă pe deplin sănătoasă. Se prea poate şi această experiență personală, experienţa familiei noastre m-a convins de faptul că multe vieţi omeneşti, se prea poate, au fost pierdute de pe urma unor recomandări incorecte ale medicilor, din cauza unor circumstanţe greşit înţelese.

Cu alte cuvinte, a sosit timpul când cu toţii trebuie să lucrăm asupra faptului ca numărul de avorturi să fie micşorat în mod radical. Cred că scoaterea avorturilor din numărul serviciilor din sistemul de asigurare obligatorie ar fi primul pas corect, la care Biserica insistă.

— „Argumenty i Fakty”, Iulia Tutina. În acest an după o pauză de mai multe veacuri a trebuit să aibă loc Soborul Ecumenic. Pregătirile au durat câteva decenii, însă la Creta nu au venit reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale. Ce va fi mai departe?

—  Într-adevăr, de la Sobor s-au aşteptat multe. Era foarte important ca documentele semnate la acest Sobor să contribuie la fortificarea unităţii de drept şi a rolului Bisericii Ortodoxe în lume. Însă în pregătirea Soborului au fost comise erori. Biserica noastră a acceptat în prima lectură toate proiectele pregătite pentru Sobor, în pofida faptului că avea anumite obiecții critice la unele din ele. Mai târziu am transmis un şir întreg de amendamente importante, precum au făcut-o şi unele Biserici. Din păcate, amendamentele noastre au fost respinse. Este primul lucru care a trezit dezamăgirea noastră. Poate că am fi acceptat şi această stare de lucruri şi am fi încercat să înaintăm aceste amendamente în timpul lucrărilor Soborului însuşi, dacă nu ar fi apărut noi circumstanţe care nu s-a putut să fie ignorate. În timpul Soboarelor precedente, chiar şi la cele Ecumenice, deseori avea loc scindarea, schisma Bisericilor. De aceea condiția principală a noului Sobor a fost adoptarea deciziilor doar cu vot unanim – anume astfel am fi putut demonstra unitatea ortodoxă. Cum se putea obţine aceasta, dacă Biserica din Serbia a propus ca Soborul să fie contramandat, iar Bisericile Bulgariei, Antiohiei şi Georgiei au refuzat să meargă la Creta? Propunerea noastră de a soluţiona problema, adunând Adunarea panortodoxă nemijlocit înainte de Sobor a fost respinsă de Patriarhia Constantinopolului. Atunci, pentru a nu permite scindarea de care ne temeam atât de mult, am adoptat decizia de a nu pleca la Creta. Cu toate acestea, noi avem o atitudine de respect faţă de soborul ce a fost convocat, studiem cu atenţie documentele adoptate de el, atitudinea Bisericii noastre va fi adoptată de Soborul Arhieresc. Noi privim la întâlnirea din Creta ca la o parte a procesului sobornicesc, ca la o etapă în calea spre Soborul Panortodox.

— Putem rămâne pe făgașul politicii externe? „Komsomolskaya pravda”, Elena Cinkova. Aţi fost la Londra, cu ei relaţiile fiind reci, în scurt timp veţi vizita Parisul, în care şi-a anulat vizita Vladimir Putin. Cum credeţi, poate oare diplomaţia duhovnicească să ajute acolo unde le este greu politicienilor şi diplomaţilor mondeni? Poate e timpul să vizitaţi Statele Unite?

— Ştiţi că Biserica nu participă la dialogul politic şi eu cred că e nedrept să puneţi pe umerii Bisericii anumite îndatoriri, cum a fost în vremurile sovietice şi să aşteptaţi vreo participare în politică: va veni Patriarhul, se va întâlni, va spune ceva ce nu au spus politicienii noştri. Însă Biserica contribuie, fără îndoială, la stabilirea relaţiilor cordiale dintre oameni. Eu întotdeauna spun: dialogul politicienilor – este un dialog la nivelul intelectului; dialogul dintre businessmeni – e la nivelul stomacului şi al buzunarului; iar dialogul dintre Biserici - este dialogul la nivelul inimilor, tot aşa  precum e dialogul din domeniul artelor. Este un limbaj aparte şi chiar atunci când circumstanţele politice lucrează pentru scindare, chiar dacă situaţia economică creează ziduri în forma de diferite sancţiuni etc., dialogul dintre inimi este în afara acestor limite. Şi Biserica, bineînţeles, trebuie să contribuie la faptul ca dialogul uman, cordial, dacă vreţi umanist, nu mai spun de cel pur religios, să continue şi ca oamenii tot mai mult să conştientizeze inadmisibilitatea creării de hotare în lumea noastră atât de mică, inclusiv prin pârghii politice, economice şi de altă natură. În faţa lumii se află multe probleme care pot fi soluţionate în ziua de azi doar cu eforturi comune – de fapt aproape toate problemele pot fi soluționate doar în comun. Iată de ce e foarte important ca neînțelegerile în domeniul politic să nu distrugă potenţialul comunicării dintre oameni. Dea Dumnezeu ca Biserica să contribuie la distrugerea zidurilor şi să nu ajute în nici un caz la ridicarea acestor ziduri dintre oameni, dintre popoare, dintre state.

— Pavel Korobov, ziarul „Kommersant”. Cum credeţi, ce este cel mai important din cele săvârşite în perioada aflării Dumneavoastră în calitate de Patriarh?

— Nu ştiu, dacă e nevoie de datele statistice, dar dacă e să luăm din anul 2009 şi până în ianuarie 2016, Biserica noastră şi-a mărit numărul de sfinte locaşuri cu 5 mii, cu 10 mii a crescut numărul clericilor, cu 122 de mănăstiri sunt mai multe. Numărul de eparhii în anul 2009 era de 159, azi – de 295. Şi numărul episcopilor a fost de 200, iar azi e de 361.
Sunt cifre seci, iar acum să vorbim despre faptul ce se întâmplă în esenţă la etapa dată a vieţii noastre bisericeşti.

Fiecare etapă a fost marcată de realizări foarte importante. Dacă e să vorbim despre perioada Patriarhului Alexii I şi a Patriarhului Pimen, principalul e că Biserica a supravieţuit atunci. Da, ea s-a micşorat până la şase mii şi ceva de parohii, până la şaisprezece mănăstiri, dar a supravieţuit. Mai mult ca atât, anume s-a format episcopatul, care era în stare să ducă un dialog real cu puterea şi lumea exterioară, episcopatul care avea o experienţă foarte rară pentru acele vremuri de experienţă a activităţii internaţionale, a activității peste hotare. Dacă nu ar fi existat această perioadă, nu ştiu ce ar fi fost în anul 1991, nu ştiu ce ar fi rămas de la Biserică. Ţineţi minte cum pe atunci, la începutul anilor 1990, asupra noastră au năvălit mulțime mare de sectanți de tot soiul, misionari. Erau convinşi că vor acapara întreaga Rusie, doar erau încredinţaţi că aici există un vacuum deplin duhovnicesc. 

Însă ei s-au ciocnit de acest cler şi episcopat, care s-au ridicat să apere până la moarte poporul nostru de această agresiune. Biserica exista totuşi, doar foarte mută lume era botezată – chiar şi în perioada sovietică în Leningrad numărul copiilor botezaţi ajungea până la patruzeci de procente. Bineînţeles, poporul vedea că există Biserica. Veneau la biserică de Paști, vopseau ouă, sfinţeau cozonaci – doar legătura cu tradiţia a rămas. De aceea când toată această, iertaţi-mă, hoardă s-a năpustit, poporul s-a opus. Mai mult ca atât, conducătorii de pe loc, secretarii de ieri ai comitetelor raionale spuneau: „Nu este al nostru. Nu, vom fi împotriva lor”. Această rezistenţă nu ar fi existat, dacă nu ar fi fost perioada complicată a slujirii de Patriarh a lui Alexei I şi Pimen, de aceea eu cu o recunoștință profundă mă uit la nevoinţa duhovnicească din acele vremuri – de altfel, cum ar trebui cu toţii să o facem.

Iar apoi a survenit perioada Sanctităţi Sale Patriarhul Alexii II. Au apărut noi oportunităţi, au început să fie ridicate biserici, să fie restaurate mănăstiri. S-au făcut multe dintre cele trebuincioase, ca Biserica să obţină propria infrastructură. Nu erau de ajuns şase mii de biserici, era nevoie de mai multe? Înseamnă că trebuia de deschis mai multe seminarii, mai multe mănăstiri. Şi acest lucru s-a făcut.

Iar ceea ce s-a întâmplat în aceşti şapte ani - este încercarea ca ceea ce s-a făcut anterior să fie trecut din cantitate în calitate. Să ştiţi că am căzut pe gânduri cum să organizăm  toate: cum să organizăm cu adevărat activitate socială în Biserică, ca ea să se desfășoare cu începere din centru, de la Patriarhie, prin eparhii, până la parohii, până la mănăstiri? Trebuia de făcut ceva, ca să intensificăm activitatea de misionarism, de învăţare, de lucru cu tineretul, ca să intensificăm prezenţa Bisericii în spaţiul social, informaţional. Doar m-am ocupat de aceste probleme în anii 1990 şi ţin minte de ce greutăţi ne ciocneam, de ce loc minuscul dispunea pe atunci Biserica în spaţiul informativ.

Bineînţeles, era nevoie de a trasa modificări la nivelul conducerii centrale bisericeşti, deoarece de fiecare dintre aceste direcţii trebuie cineva să se  ocupe. Şi noi am efectuat o reformă serioasă a direcţiei centrale a Patriarhiei Moscovei. Au fost create sau reformate Departamentele Sinodale, au fost formate agende concrete ale zilei. A fost creat Consiliul Suprem Bisericesc care a unit pe toţi conducătorii acestor departamente. Actualmente toate problemele sunt soluţionate în mod colegial. Noi auzim ceea ce raportează conducătorii. Fiecare dintre membrii Consiliului Suprem Bisericesc cunoaşte programul zilei altei instituţii, are loc coordonarea acţiunilor. Deciziile adoptate de Sinod sau Soborul Arhieresc sunt luate la control de Consiliul Suprem Bisericesc. Avem teme la care controlul se efectuează de la început şi până la sfârșit. Bineînţeles, aceasta nu a mai existat în Biserică mai înainte. La Soboare erau adoptate decizii bune, dar deseori nu erau  implementate – din cauza altor activităţi, din cauza problemelor.

Pe lângă aceasta, trebuia de scos toate aceste impulsuri la nivel de eparhie, de aceea după acest principiu este organizată acum conducerea eparhiilor. Însă poporul vieţuieşte nu la nivel de eparhii, la urma urmei, el îşi duce viaţa la nivel de parohii. Înseamnă că trebuia de coborât această structură la nivel de parohii. Au apărut responsabili pentru activitatea socială, de tineret, învăţământ, misionarism. Şi totul a început să lucreze.

Dar deoarece Biserica Ortodoxă este condusă de episcopat, fără o participare reală a episcopului în toate aceste treburi nu va exista nici un fel de succes. Toţi vor cere  binecuvântare, iar episcopului îi va fi greu să cuprindă întreaga multitudine de probleme. Şi atunci a apărut, se prea poate, gândul cel mai important, cel mai folositor – de mărit numărul de eparhii în Biserica Rusă. Dacă e să comparăm cu eparhiile, să zicem din Grecia, unde un oraş cu o populaţie de 20 de mii de locuitori îşi are mitropolitul său, imaginați-vă ce înseamnă un arhiereu la cinci milioane, aşa cum a fost în regiunea Krasnodar. Sau un arhiereu la zece sau douăsprezece milioane, cum a fost la Moscova? Cu toată dorinţa de a  conduce acest număr mare de enoriaşi –  duhovniceşte a-i conduce, şi a organiza tot lucrul de profil, despre care am spus – este cu neputinţă. Odată mă deplasam pe calea aerului de la Iakutsk la Irkutsk – aproape patru ore cu avionul. Şi eu m-am gândit: „Tot atâţia  kilometri ca şi de la Moscova până la Londra. Dar sub noi ce e? Sub noi se află doi arhierei în tot acest spaţiu. Bineînţeles, populaţia nu este atât de densă ca în Europa şi drumurile nu sunt atât de bune, însă oamenii vieţuiesc – în satele îndepărtate, pe malurile râurilor. Ei cândva au văzut vreun arhiereu? Niciodată! Iar arhiereul ştie ce face acolo preotul? Nu ştie. Ce-i de făcut: cum putem să ne ocupăm de învăţământ, să activăm cu tineretul, cum putem organiza toate celelalte, dacă arhiereul nu este la curent, dacă are doar o imagine generală referitor la ceea ce se întâmplă?”

A apărut necesitatea de a diviza aceste eparhii enorme şi la ziua de azi în Biserica Rusă avem deja 296 de eparhii, după cum am spus. Am fost criticaţi de unii: „Se măreşte aparatul birocratic”. Dar ce s-a întâmplat de fapt? Arhiereii au apărut în centrele raionale. Dar ce semnifică apariţia Arhiereului? Se creează Direcţia eparhială. În jurul arhiereului se adună oameni cu studii, fideli cauzei bisericeşti, de cele mai dese ori din rândul mirenilor, se creează un activ care intră în relaţii cu puterea locală, cu presa, cu societatea civilă, cu spitalele, cu organizaţiile de tineret, adică activitatea bisericească se urcă la un nivel principial nou în raioane, şi nu doar în centrele raionale. Astăzi vedem o activizare clară a întregii vieţi bisericeşti, ceea ce e legat, în primul rând, de crearea noilor eparhii, de crearea acelei legături pe verticală, de care am vorbit.

La ce a dus aceasta? În primul rând, Patriarhia, Patriarhul deţine mai multă informaţie. Noi ştim ce se întâmplă acum în Biserică şi nu doar din punctul de vedere al datelor statistice, dar şi din punctul de vedere analitic. Noi vedem ce se întâmplă din an în an, noi vedem cum se schimbă activitatea în vreun domeniu anume, noi putem corecta aceasta activitate, ceea ce se întâmplă prin Consiliul Suprem Bisericesc şi Sfântul Sinod.

Şi de pe poziţiile datelor statistice putem spune că multe s-au schimbat. Însă pentru mine indicele cel mai important este schimbarea atitudinii faţă de Biserică în societatea noastră. Este clar că societatea este foarte diversă şi întotdeauna vor exista oamenii cu o atitudine critică faţă de Biserică, precum şi oameni necredincioși. Unii nu simpatizează Biserica din considerente  politice – este deja o altă temă, nu o vom aborda acum. Dar în pofida prezenţei unei atitudini negative sau indiferente, a crescut foarte mult interesul faţă de agenda pozitivă a Bisericii. În acest sens aduc o mare mulţumire faţă de mijloacele mass-media. Locul Bisericii în spaţiul informaţional a devenit categoric altul. Consultând fiecare zi analiza analitică, pe care mi-o pregătește Vladimir Romanovici Legoida cu echipa sa, eu văd ce se întâmplă. Bineînţeles că nu e posibil să navighezi prin toate reţelele, dar eu urmăresc toate procesele ce au loc graţie informaţiilor analitice pe care le primesc. Interesul faţă de Biserică creşte.

Aceasta se întâmplă nu din cauza că suntem buni sau răi, dar pentru că activitatea oamenilor atraşi în Biserică aduce la astfel de rezultate. Încă odată aş vrea să spun că suntem abia la început de cale.

Aş vrea să subliniez importanţa  principiului sobornicesc în Biserică. Soboarele Arhiereşti au început să fie convocate mai des. A fost creată Adunarea intersobornicească – un organ cu totul minunat, din care fac parte arhierei, clerici, mireni, bărbaţi şi femei, tineri, cinul monahal. Toate documentele sobornicești şi în genere toate documentele importante pe care Biserica se bazează în activitatea sa, iau naștere în adâncurile Adunării intersoborniceşti, adică totul creşte de jos. Oamenii în grupuri elaborează texte care parvin la plenară, trecând prin comisiile de redactare, iar apoi noi facem ceea ce nu face nici o Biserică. De pildă, am rugat Constantinopolul: „Publicaţi cât mai repede proiectele documentelor, ca poporul să le poată citi”. Ni s-a spus: „Nu, trebuie de păstrat embargo-ul până la începutul Soborului”. „De ce?” „Vor fi discuţii”. „Atunci slava Domnului că vor fi discuţii!” Şi le-am adus ca exemplu lucrul Adunării intersoborniceşti. Noi pregătim proiectele, le publicăm pe Internet - scrieţi ce doriţi! De altfel, printre bruiaje, după cum am spus recent, se regăsesc şi semnale serioase, care contribuie la lucrul asupra textului. Considerăm că este foarte important acest lucru, noi atragem nu doar Biserica, dar practic întreaga noastră societate la discutarea documentelor ce au o importanţă general-bisericească. Aceasta nu există nicăieri, în nici o Biserică. Nu ştiu cum e în Occident, dar nu am auzit de nimic asemănător. Iar la noi este şi eu apreciez foarte înalt o astfel de abordare. De aceea noi deseori eliminăm încordarea care apare în cazul când poziţia Bisericii este păstrată sub semnul „strict secret”, sau „pentru uz intern” sau „embargou până la data cutare” etc. Noi am nimicit o astfel de abordare. Suntem transparenţi pentru orice persoană dornică să participe la formarea agendei general-bisericeşti şi a poziţiei bisericeşti.

Iată ce am reuşit să facem, cu mila lui Dumnezeu, în ultimii ani.

— Alexandra Krasnogorodskaia, ziarul „Izvestia”. Ce atitudine aveţi faţă de amestecul activ al organizaţiilor obşteşti pe care o vedem în ultimul timp, în lucrul expoziţiilor, acţiunilor, inclusiv cu tematică religioasă? După opinia Dumneavoastră, cum îl putem aprecia corect? Ca o violenţă asupra artei sau ca o poziţie activă socială şi într-un anumit sens – ca opinia societății?

— Ca să înţelegem ce se întâmplă, trebuie să atragem atenţia, eu cred, la următoarele. Artistul se poate adresa la teme cu conţinut religios, poate crea imagini artistice – picturale, sculpturale, literare, cinematografice. Niciodată Biserica nu a interzis şi nu a ieşit împotriva tematicii religioase în scopuri artistice. Este suficient să treceţi prin sălile muzeelor şi veţi vedea opere de artă şi din timpul Renaşterii, şi din Epoca Modernă. Diferiţi pictori expun imaginea Maicii Domnului cu Pruncul în mod diferit. De pildă, Rafael, Leonardo da Vinci – nimic comun cu imaginile canonice, ca de pildă, cea de pe icoana Maicii Domnului din Vladimir. Însă Biserica niciodată nu a ieşit împotrivă. Bineînţeles, în bisericile noastre doar în secolul al XVIII-lea apare pictura academică – ea nu este în deplină măsură canonică, încă Biserica niciodată nu a respins-o. Aceeaşi situaţie este şi în muzică.

Însă există şi caricatură, batjocură, luarea în derâdere… Textele sfinte, imaginile sfinte sunt arătate în formă de caricatură, derâdere, bătaie de joc – asupra cui? Asupra lui Dumnezeu Creatorul, asupra Domnului Iisus Hristos, în Care cred sute de milioane, miliarde de oameni! Ce-i aceasta, trebuie o să trecem cu vederea? Să decontăm toate acestea la libertatea de exprimare? Putem trasa un şir întreg de paralele. Să admitem, bătaia de joc de sentimentele naţionale – încercaţi să vă bateţi joc de Holocaust, să desenaţi caricaturi. Nu doar evreii vor fi împotrivă – toţi vor spune că este inadmisibil: „Acolo sunt suferințe omeneşti, iar voi vă bateţi joc”. Exact aşa nu e admis să-ţi baţi joc de ceea în ce cred oamenii religioşi. Aceasta nu trebuie să devină obiect pentru batjocură, dar dacă vă bateţi joc, reacţia poate fi diferită. Din fericire, la noi nu se întâmplă aşa ca în lumea islamică, dar unii oameni nu se pot abţine.

La noi este osândit omul care a reacţionat în mod radical, dar nu sunt condamnaţi acei care cu o lună înainte de expoziţie au conferit acestor imagini statutul de operă de artă – nu ştiu, întâmplător sau conştient – şi le-au expus în Manej. Haideţi să ne clarificăm în toate acestea: şi în primul caz, şi în al doilea, şi în al treilea. Haideţi să învăţăm să trăim, respectând convingerile unul altuia. Iată atunci vom construi o societate armonioasă. Însă, făcând trimitere la libertatea omului, nu se admite batjocura asupra personalităţii, asupra națiunii, asupra religiei, asupra celor sfinte.

Sunt întrebat, cum reacţionez la o faptă atât de radicală? Bineînţeles, eu nu accept aceasta în calitate de preot. Doar de noi şi-au bătut joc în anii 1920. Procesiuni straşnice, blasfemie prin oraşe, pe aceia nimeni nu îi alunga cu beţe. Oamenii răbdau – sufereau, se rugau. Am fost martorul batjocurilor din anii 1960, în timpul lui Hruşciov, când încercau să  alunge procesiunile cu icoane, când erau desenate şi publicate în ziare caricaturi la teme biblice. Noi răbdam, înţelegând că trăim într-un stat neliber.

Dar când trăim într-un stat liber, unde toţi au drepturi depline, oamenii capătă posibilitatea de a-şi manifesta protestul. Eu în calitate de Patriarh sunt pentru formele paşnice de protest. În genere eu nu accept radicalismul, inclusiv radicalismul în proteste. Dar dacă vorbim de laie, trebuie să spunem şi de bălaie. Tragerea la balanţa discuţiei în folosul unora  care au provocat o astfel de reacţie, osândind cealaltă parte, după opinia mea, este greşită. Aceasta nu duce la concilierea civilă şi la concordia în societate. De aceea chem pe cei de care depind toate acestea ca astfel de conflicte să nu mai apară în societatea noastră.

— Elena Iakovleva, „Rossiyskaya gazeta”: Sanctitatea Voastră, figura Patriarhului este importantă în ziua de azi nu doar în Biserică, dar şi în societate, în viaţa multor oameni religioşi. Desigur, oamenii se uită cu atenţie la biografia Patriarhului – ca la un model demn de urmat. Aş vrea să vă întreb despre o anumită experienţă morală. Credinţa cere de la noi să iertăm şi să ne iubim duşmanii. Ce duşman vă este cel mai greu să-l iertaţi şi să-l iubiţi?

— Unicul lucru pe care mi-i greu să-l iert este furtul şi trădarea, deoarece dacă omul este în stare să fure atunci când ai încredere în el sau să te trădeze, a te impune să iubeşti un astfel de om este foarte greu. Însă, vorbind în faţa tinerilor, am spus odată că iubirea faţă de duşmani este lipsa răutăţii. Anume o astfel de atitudine faţă de duşmani nu doar că o mărturisesc, dar şi o trăiesc în propria viaţă. Eu nu am răutate emoţională faţă de cei care au întreprins împotriva mea anume acţiuni. Nu! Dacă doriţi să verificaţi cele spuse, întrebaţi de colaboratorii mei – ei vor spune: „Exact aşa!” Eu nu simt răutate. Dar dojenesc în diferit mod astfel de fapte şi consider că ele distrug canavaua relaţiilor omenești normale, pe care a o coase din nou este extrem de greu.

— Constantin Maţan, radio „Vera”. Sanctitatea Voastră, deja aţi vorbit despre ceea ce s-a făcut, aţi vorbit despre trecut, dar eu aş vrea să întreb despre viitor, deoarece Dumneavoastră în discursurile pe care le purtaţi deseori afirmaţi că nu trebuie să ne blocăm asupra trecutului, dar trebuie să privim înainte, să mergem cu nădejde în Dumnezeu şi credinţă în viitor. Aceasta este important, după cum aţi afirmat, şi pentru popor în întregime, şi pentru fiecare persoană la nivel personal. Doar creştinismul este despre ceea cum putem să fim, dar nu doar despre ceea cum suntem. Cum este corect să privim în viitor? Cum priviţi în viitorul omului, în viitorul poporului şi în viitorul personal?

— Voi aduce următoarea pildă. Când aveam 40  de ani, am înţeles că trebuie să-mi perfecţionez limbile engleză şi greacă. Cu limba engleză mi-a reuşit, la un anumit nivel am ridicat-o, dar pentru greacă nu am avut timp. Când am împlinit 55 de ani, am revenit la această temă şi m-am gândit: timp îmi rămâne puţin de tot ca să mai învăţ limbi, ţinând cont de agenda zilnică. Iar la 70 de ani eu mă gândesc puţin la ceea ce ar trebuie să fac în viitor. Eu pur şi simplu mă dedau în mâinile lui Dumnezeu, deoarece în Cuvântul lui Dumnezeu este spus: „...Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani” (Ps. 89:10-11). Este vârsta când nu poţi măsura viitorul cu segmente concrete de timp şi să spui, de pildă, că în următorii cinci ani trebuie să faci ceea şi ceea. Este pur şi simplu imposibil sau ar fi fost o opinie visătoare, care nu corespunde realităţii. Astfel că dacă Domnul îmi va da puteri, minte, tărie, voi trudi, cu nădejde în Dumnezeu, asupra la ceea ce pot face.

În ceea ce priveşte viitorul poporului nostru, viitorul Bisericii, încă în Testamentul Vechi este spus că există două căi – calea vieţii şi calea morţii (vezi: Deut. 30:19) şi în fiecare moment al timpului noi alegem o cale sau alta. Dedându-ne păcatului, noi mergem pe calea morţii. Înfruntând păcatul, noi păşim pe calea vieţii. Este just în raport cu omul, în raport cu societatea, în raport cu întreaga noastră planetă. Dacă este o alegere pierdută, nimeni nu poate pronostica urmările ei. Totul depinde de starea morală a personalităţii - anume aici, în inima omului, totul se hotărăşte. Dacă deschidem inima noastră păcatului, noi nu avem viitor. Dacă ne educăm copiii în indiferenţă faţă de păcat, noi nu avem viitor. Dacă pierdem  capacitatea de a diferenţia binele de rău, noi nu avem viitor. Dar dacă noi, în pofida ispitelor şi tentaţiilor, depăşind atracţia păcatului, ne educăm copiii în conştientizarea faptului ce este bine şi ce este rău, atunci avem speranţă în viitor.

— Valentina Trubetskaya, „Interfax-Relighia”. Sanctitatea Voastră, am o întrebare referitor la Ucraina, dacă îmi permiteţi. În ultimii trei ani s-au făcut multe, după care, mi se pare, o conciliere naţională în acea ţară nu este posibilă, cu atât mai mult nu este posibilă concilierea cu Rusia. Cum credeţi, în ce condiţie concilierea totuşi se poate produce şi cât timp, ţinând cont de anvergura celor comise, ar putea dura acest proces?

— Eu consider că această conciliere nu numai că este posibilă, dar neapărat va fi, deoarece în conflictul dintre Ucraina şi Rusia sunt atraşi un număr mic de oameni – acei pe care îi  vedem pe ecrane, acei care mărşăluiesc, acei care rostesc discursuri agresive faţă de Rusia. Sunt şi între oamenii din Rusia acei care nu pot suporta Ucraina contemporană. Dar dacă e să privim la întreaga pătură a vieţii poporului, sunt o minoritate. Acest conflict nu a atins profunzimile.

Anume pe acesta se bazează, eu cred, poziţia pacificatoare a Bisericii Ortodoxe din Ucraina care îşi cunoaşte păstoriţii şi care se adresează cu o chemare pacificatoare faţă de Est şi Vest. Dacă potenţialul pacificator al Bisericii nu va fi distrus, concilierea va avea loc neapărat. Aceasta se poate produce foarte curând, deoarece boala nu a pătruns în adâncurile vieţii poporului nici în Ucraina, nici în Rusia. De aceea este foarte important a trasa o politică înţeleaptă, este foarte important a continua eforturile pacificatoare ale Bisericii, ceea ce şi face Biserica noastră. În fiecare zi noi ne rugăm pentru concilierea în Ucraina şi credem că Domnul va auzi rugăciunea noastră şi va pogorî pacea pe pământul Ucrainei şi se vor reface relaţiile dintre ţările frăţeşti şi popoarele Rusiei şi Ucrainei.

Fără de această credinţă nu este cu putinţă să trăim, căci ce înseamnă acest conflict în faţa celor 1000 de ani de istorie comună? De aceea nădăjduim şi credem că Domnul va înclina mila Sa faţă de poporul Rusiei şi Ucrainei, faţă de poporul asupra căruia se răspândește grija păstorească a Bisericii noastre.

— Andrei Afanasiev, postul de televiziune „Tsarigrad”. Sanctitatea Voastră, noi în calitate de jurnalişti ne găsim într-un mediu destul de agresiv. Cum trebuie să reacţioneze o persoană ortodoxă, un jurnalist ortodox la răul de care ne ciocnim zi de zi în mod inevitabil?

— Răul poate fi diferit. Există răul ontologic, există răul care provine de la oameni concreţi, există răul care este generat de nedreptatea socială – cred că un sfat general nu poate fi.  Însă un jurnalist, în special cel ortodox, trebuie să apere binele, în acest sens este programat să intre în dialog şi chiar în polemică. Doar dacă vom tăcea, cine va vorbi în acest spaţiu informaţional? Anume atunci răul va începe să se răspândească. Aici trece linia de demarcare a luptei şi a te eschiva de la această luptă nu se poate. Biserica are, bineînţeles, limbajul său, jurnaliştii ar putea avea pe al său şi trebuie să evităm extremele, însă nu vreau să dau aici lecţii nimănui – fiecare dintre voi este o persoană cu calificare înaltă. De aceea singuri veţi găsi un limbaj corect. Însă a te afla de partea binelui – aceasta înseamnă să fii de partea vieţii, am vorbit adineaori despre aceasta. Aceasta înseamnă să păşiţi pe calea vieţii, iar pentru un jurnalist este o alegere foarte importantă conceptuală.

— Daria Barinova, revista ortodoxă „Foma”. Sanctitatea Voastră, spuneţi, vă rog, ce oameni v-au influenţat în formarea Dumneavoastră ca om, gânditor, păstor?

— Cred că în primul rând, bineînţeles, părinţii – mama şi tata. Ei au exercitat o influenţă foarte mare asupra mea, asupra formării mele religioase. Şi, în genere, atmosfera din familie.  O mare influenţă a exercitat-o bunelul – prin pilda vieţii sale de mărturisitor, prin pilda păstrării curajoase a credinţei.

În plan intelectual un rol pozitiv l-a jucat colectivul expediţiei geologice din Leningrad, în care am lucrat după clasa a opta, continuând studiile în şcoala serală. A fost un colectiv minunat: mulţi dintre cei care au activat în el aparţineau intelectualităţii vechi din Petersburg, oamenii erau religioşi, foarte inteligenți. Eu mi-au inoculat interesul şi dragostea faţă de muzica clasică, faţă de literatură. Participam împreună cu ei la diferite serate literare, vizitam expoziţii, filarmonica, muzeele.

A fost un factor foarte pozitiv care a influenţat asupra formării mele. Deoarece în familie din cauza unor condiţii materiale şi locative foarte grele (cu toţii locuiam într-o odaie) nu ne ardea de filarmonică. Deşi părinţii, desigur, ne duceau în muzee, la anumite spectacole pentru copii, ţin bine minte aceasta. Însă o influență intelectuală, estetică a exercitat-o, desigur, mediul în care lucram.

În sfârşit, eu cred, cea mai mare influenţă asupra mea a exercitat-o mitropolitul Nicodim. Am venit (în seminarul duhovnicesc şi academie – Nota red.) puţin cu alte concepţii asupra vieţii, asupra Bisericii, asupra celor petrecute în lume. El a putut să-mi inoculeze o atitudine foarte realistă, care mi-a ajutat mai târziu în soluţionarea multor probleme de ordin bisericesc.

De fapt, a fost un exemplu de credinţă fără preget şi fidelitate totală cauzei Bisericii. La 48 de ani el a murit după al şaptelea infarct! Totul a fost orientat pentru slujirea Bisericii. El dormea câte trei-patru ore, restul timpului el muncea, depăşind, inclusiv, şi condiţiile neverosimil de grele, în care era situată Biserica, deoarece în domeniul lui de activitatea intrau şi relaţiile dintre Biserică şi stat. De aceea nu doar gândurile lui, nu doar memoria lui fenomenală, nu doar cunoaşterea limbilor străine, dar şi capacitatea lui de lucru, hărnicia, fermitatea în apărarea concepţiilor, fidelitatea lui uimitoare faţă de viaţa liturgică, bisericească – toate acestea în totalitatea lor au exercitat asupra mea o influenţă foarte puternică şi, cred, hotărâtoare.

— Serghei Iurghin, postul de televiziune ortodox „Soiuz”. Sanctitatea Voastră, într-o perspectivă reală Dumneavoastră vedeţi societatea rusă mai religioasă sau mai secularistă?

— Fără îndoială, importanţa factorului religios în viaţa poporului nostru va creşte. Trebuie să fii cu totul orb ca să nu vezi fenomenele groaznice care azi apar în viaţa întregului neam omenesc. Doar oamenii se adresează lui Dumnezeu atunci când sunt greutăţi, când le este greu. Ţin minte explozia enormă a religiozităţii în Leningradul postbelic, când toate bisericile erau arhipline de oameni: mii de oameni stăteau în jurul bisericilor, experienţa războiului i-a adus pe oameni la credinţă.

În ziua de azi mulţime de pericole ameninţă omenirea. Cred că depăşirea acestor pericole de asemenea va fi însoţită de creşterea religiozităţii. Deşi există forţe care luptă cu religia, cu credinţa. Am vorbit adineaori de blasfemie, de batjocură. Întotdeauna îmi pun întrebarea: de ce oamenii credincioşi niciodată nu îşi bat joc de ateişti? Vreo dată aţi văzut sau aţi auzit despre aceasta? Niciodată, nimeni. Nici nu le va trece prin minte să-şi bată joc de cineva că nu crede în Dumnezeu. De ce are loc batjocura faţă de oamenii credincioşi? Un factor mistic. Măcar acest fapt ar trebui să convingă pe oameni de existenţa lui Dumnezeu, de la opusul – de existenţa satanei, prin urmare şi a lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai multe probleme de acest gen, cu atât mai mult va creşte religiozitatea oamenilor care conștientizează, întâi de toate, pericolul ce provine de la multe-multe circumstanţe din viaţa noastră.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă