Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Interviul Preafericitului Patriarh Kiril acordat cu ocazia sărbătorii Crăciunului

Interviul Preafericitului Patriarh Kiril acordat cu ocazia sărbătorii Crăciunului
Versiune pentru tipar
9 ianuarie 2012 19:00

De sărbătoarea Naşterii lui Hristos Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a răspuns la întrebările corespondentului canalului de televiziune «Россия-1» Evghenii Revenko.

- Preasfinţia Voastră, bună ziua, interviurile acordate canalului nostru de televiziune cu ocazia sărbătorii Crăciunului au devenit deja o tradiţie. În această zi de sărbătoare luminoasă a Naşterii lui Hristos la început de noul an 2012, cred, ar fi  binevenit să faceţi totalurile anului ce a trecut. Ce a fost cel mai important pentru Dumneavoastră, pentru Biserică, pentru societate, ce eveniment aţi putea pune pe primul loc, ce a fost determinant?

- Este o întrebare dificilă, fiindcă nu există un răspuns obiectiv – fiecare persoană priveşte din punctul său de vedere. Însă punctul de vedere al omului nu corespunde, bineînţeles, cu opinia lui Dumnezeu cu privire la istoria umană.  Şi de aceea doar la trecerea timpului, când tabloul devine mai contrastiv, când pleacă semiumbrele şi culoarea gri dispare, când se vede, unde este binele şi unde este răul, oamenii fac nişte evaluări mai lucide celor trecute. De aceea şi opinia mea referitor la anul ce a trecut va fi, desigur, subiectivă, dar despre unele lucruri aş vrea să vorbesc.

Au fost multe evenimente importante de ordin politic, economic, în viaţa socială, multe au fost pozitive, dar a fost şi ceea ce i-a deziluzionat pe oameni. Dar dacă e să privim la toate acestea din punct de vedere religios, atunci toate aceste evenimente reflectă un anumit dinamism al vieţii care pe mine personal mă pune pe gânduri. Ce se întâmplă cu omul contemporan? Devenim noi oare mai buni? Cineva este de părerea că noi – ca personalităţi, ca familii, ca popor – devenim mai buni, mai puternici, mai tari, mai raţionali. Noi cu uşurinţă utilizăm tehnologii contemporane, noi ne simţim atotputernici: unii din cauza că au prea mulţi bani, alţii fiindcă  cunosc la perfecţie tehnologiile de computer şi pot face ceea ce nu au putut în trecut. Dar de fapt toate acestea sunt oare atotputernicie? Tema valorilor este cea mai importantă şi de faptul ce numim noi valoare depinde distribuirea evenimentelor pe scara de valori.

Pentru mine cel mai extraordinar eveniment a fost aducerea Brâului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,  eveniment ce a pus în mişcare toată societatea noastră şi care doar parţial a permis oamenilor să determine nivelul de religiozitate în ţara noastră. De fapt, Brâul s-a aflat la noi timp de o lună  şi, după cum au calculat acei care se aflau alături de relicta sfântă, există un număr anumit de oameni care pot trece într-o unitate de timp, în mod fizic nu se poate mai mult. Deci, la un torent maximal de persoane pe parcursul unei luni nu ar fi putut trece mai mult de trei – trei şi jumătate milioane de oameni; dar dacă Brâului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-ar fi aflat timp de un an la noi, atunci ar fi fost 40 de milioane, aproape că nu am dubii în privinţa aceasta, dar poate şi mai mult. Dar dacă am fi purtat  Brâul pe la spitale, pe la aziluri de bătrâni, pe la orfelinate, pe la unităţi militare, pe la locurile de detenţie – ce cifră am fi avut atunci? Toate acestea mărturisesc despre faptul că credinţa se află foarte adânc în interiorul omului şi, spre fericire, în pofida zguduirilor din istoria noastră, iar de acestea au fost multe, mai ales în secolul al XX-lea, în mod genetic noi păstrăm credinţa.

Şi atâta timp cât credinţa este vie în poporul nostru, este fenomenul cel mai puternic, cel mai luminos şi cel mai inspirat.  În acest caz nu vom pierde scara de valori, atunci nimeni nu ne va zăpăci şi noi singuri nu ne vom zăpăci, atunci noi cu adevărat vom păstra capacitatea de a trăi. Iar atunci când omul păstrează capacitatea pentru Viaţă cu literă mare – nu pentru viaţa fiziologică, dar pentru viaţa culturală, duhovnicească, intelectuală – atunci există speranţă.

Din aceste considerente aducerea Brâului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mi-a dat o mare speranţă. Indiferent de faptul cât de sceptic ar privi la aceasta unii – Dumnezeu cu ei, aş putea mai târziu, dacă e nevoie, să comentez, dar acum nici nu vreau să vorbesc despre aceasta – noi avem speranţă că  şi credinţa, care este baza, fundamentul vieţii noastre naţionale, există şi poate în măsură mai mare decât înşişi credincioşii îşi dau seama.

- Probabil că un număr atât de mare, de multe milioane, de pelerini veniţi să se închine Brâului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atâţia doritori a se atinge de relicta ortodoxă nu s-a mai întâlnit în istoria modernă a Rusiei. Dar cum aţi putea să apreciaţi acest eveniment din punct de vedere al faptului că în societatea noastră există stări de spirit anticlericale destul de puternice? De ce dintr-o dată a apărut o astfel de necesitate pentru minune – şi doar mulţi au numit minune un număr atât de mare de pelerini?

- Referitor la stările de spirit anticlericale din societate pot spune că este un mit. Am determinat o creştere la procente, o creştere vădită, privind aspectul antibisericesc şi antireligios în mijloacele de informare în masă. Însă aceasta nu oglindeşte dispoziţia oamenilor, ci doar vădeşte faptul că credinţa şi Biserica devin tot mai la vedere, tot mai importante pentru viaţa oamenilor, iar acest fapt întâmpină împotrivirea celor care nu simt credinţă în inimă, care nu–şi leagă viitorul lor de credinţa în Dumnezeu, care consideră că sarcina lor este lupta cu convingerile religioase. Aceşti oameni doar nu au dispărut nicăieri, ei au fost prezenţi pe parcursul a multor decenii în viaţa noastră; în afară de aceasta, modul contemporan de viaţă de consumator contribuie la stări de spirit agnostice. Oamenii nu mai gândesc la ceea ce e măreţ, ce e veşnic, ce e sfânt, ce e bine, ce e rău – ei gândesc la bani şi la faptul cum să-i cheltuie. Aceşti doi factori – caracterul antireligios rudimentar din timpurile sovietice plus acest context nou al consumatorului – cu adevărat formează într-o anume parte a societăţii noastre o anumită indiferenţă faţă de ideea religioasă. Aceşti oameni uneori devin un mediu propice de răspândire a convingerilor antireligioase, anume de acest fapt s-au folosit acei care au activat şi activează în mod profesionist în acest domeniu – în domeniul propagandei antireligioase, cum ne-am fi exprimat în vremurile sovietice.

Dar mai este ceva  şi mai complex. Într-adevăr, modul de viaţă contemporan parcă Îl expulzează pe Dumnezeu. Iată aţi vorbit de minune, dar ce semnifică religia? Religia este legătura cu Dumnezeu. Omul se adresează către Dumnezeu şi în calitate de răspuns el capătă din cele cerute. De aceea orice rugăciune este o minune. Dacă nu aş retrăi de fiecare dată această minune în propria viaţă, nu aş fi îmbrăcat niciodată odăjdiile de preot, aş fi găsit cu ce să mă ocup, dar numai datorită faptului că eu din copilărie auzeam şi simţeam cum Dumnezeu răspunde la rugăciunea mea şi eu am devenit nu doar un om credincios, dar un om profund credincios – mi-am consacrat toată viaţa acestei cauze.

Unii vorbeau: ”Merg, cică, la o bucăţică de stofă, doar aceasta e păgânism, e superstiţie”. Însă, în primul rând, cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre faptul  că prin obiecte materiale energia din lumea paralelă se transmite în lumea noastră materială. Umbra trecătoare a apostolului Petru vindeca bolnavii. Basmaua pe care  o ţineau în mâini apostolii, tămăduia bolnavii – aceasta se spune în cuvântul lui Dumnezeu, de aceea chiar şi cei mai raţionali creştini de orientarea cea mai extremistă, recunosc faptul că în Biblie se vorbeşte despre o minune. Dar în Testamentul Vechi? Toată Biblia este o istorie sfântă, în al cărei centru se află minunea. Nici nu se poate altfel, fiindcă în calitate de răspuns la rugăciune Dumnezeu ne dă ceva ce nu poate asigura realitatea, iar omul percepe acest lucru ca pe o minune.

De aceea astăzi nu este o cerinţă deosebită de vreo minune – precum întotdeauna a existat, a parvenit dintr-un sentiment de religiozitate, aşa parvine şi actualmente, nimic nou nu se întâmplă. Şi peste mulţi, mulţi ani, dacă Dumnezeu va mai răbda neamul omenesc şi noi sau urmaşii noştri vom mai exista, oamenii la fel vor crede în Dumnezeu, vor chema numele Lui şi, căpătând cele cerute, vor mărturisi această minune în viaţa lor.

- Actualmente evenimentele din viaţa politică şi socială parcă s-au condensat, o parte din concetăţenii noştri consideră alegerile trecute în parlament ca fiind incorecte. În toată ţara au avut loc acţiuni de protest, dar cele mai numeroase au fost aici, la Moscova, iar persoanele care s-au adunat şi pe piaţa Bolotnaia, şi pe prospectul Saharov aparţineau la diverse mişcări politice, însă ei erau uniţi printr-o singură lozincă – „Pentru alegeri corecte”. La sfârşitul anului, în toiul mitingurilor, Preasfinţia Voastră aţi chemat în predică Dumneavoastră la păstrarea concordiei şi a păcii civile, însă în viitor ne aşteaptă cele mai  responsabile şi mai importante alegeri, cele prezidenţiale. Ce aţi putea astăzi spune puterii de la conducere şi protestatarilor, cum de găsit această concordie, cum se poate de protestat fără a supune pericolului, fără a slăbi fundamentul casei noastre comune?

- Fraza Dumneavoastră de la final este o frază cheie. Fiecare om într-o societate liberă trebuie să aibă dreptul să-şi exprime propria opinie, inclusiv şi neacordul cu acţiunile puterii. Dacă oamenii sunt lipsiţi de acest drept, această este perceput ca o limitare a libertăţii, aceasta este un lucru extrem de sensibil. Să ne aducem aminte de vremurile sovietice: nu exista un astfel de drept, el era declarat pe hârtie, dar în realitate nu a existat.

În Novocerkassk oamenii au ieşit în stradă să spună că totul este rău, că salariul nu se plăteşte la timp şi ce s-a întâmplat? S-a vărsat sânge. Oamenii nu au avut un astfel de drept, iar acum dreptul acesta există şi, desigur, oamenii se folosesc de aceasta. Dacă ei simt prezenţa unei nedreptăţi, a unei minciuni, manipulări şi astfel îşi exprimă propria părere, atunci în această exprimare nu este nimic ce ar zgudui fundamentul.

Pentru Biserică această problemă este foarte sensibilă, doar enoriaşii noştri se regăsesc şi printre cei care au fost pe piaţă, şi printre cei, împotriva cărora au fost manifestările. De aceea cuvântul Bisericii nu poate fi politizat, nu poate fi neechilibrat în sensul principial al acestui cuvânt. Nu în sensul  unei balanţe false diplomatice, dar în sensul că cuvântul Bisericii trebuie să ducă adevărul pe care îl vor accepta toţi – şi unii, şi alţii. Iar adevărul constă în faptul că minciuna trebuie să plece din viaţa noastră, din viaţa politică, economică, socială.

Însă daţi-mi voie să spun acum ceea ce nu poate lăsa indiferent pe nici unul din cei care au protestat pe piaţă. Din viaţa personală - dar parcă printre protestatari nu sunt dintre aceia care îşi înşeală soţul sau soţia, care duc o viaţă paralelă, care este incorect în business? Dar dacă noi săvârşim neadevărul în viaţa noastră – şi în viaţa familială, şi în sfera profesională, de ce dar cu atâta ardoare cerem ca adevărul să fie păstrat undeva la un nivel superior? De parcă la nivelul inferior el nu trebuie să existe. Iată Biserica şi cheamă la faptul ca la fiecare nivel să fie adevăr – la nivel de persoană, de familie, de colectiv de muncă, de partide politice, de corporaţii economice, de guvern, la nivelul celor care guvernează ţara. Adevărul trebuie să existe – când am vorbit despre adevărul lui Dumnezeu, am avut în vedere viaţa trăită conform conştiinţei, doar, la urma urmei, noţiunea de adevăr este doar  corespunderea legilor lui Dumnezeu.

Prin urmare, ceea ce vreau să spun în primul rând astăzi tuturor: noi trebuie să ne învăţăm să trăim conform adevărului lui Dumnezeu, adică noi nu trebuie să spunem minciuni unul altuia.

Al doilea moment – acela despre care am vorbit deja: dacă se întâmplă ceva, societatea trebuie să aibă dreptul să-şi exprime insatisfacţia sa. Dar totodată trebuie să fie o înţelepciune anumită. Dacă demonstraţiile care au precedat revoluţia din 1917 s-ar fi terminat cu exprimarea protestelor paşnice şi după ele nu ar fi urmat o revoluţie sângeroasă şi un război fratricid, astăzi Rusia ar fi avut mai mult de 300 de milioane de populaţie şi ar fi fost după nivelul dezvoltării economice sau ca Statele Unite ale Americii, sau chiar ar fi întrecut această ţară.

Noi nu am putut atunci să păstrăm această balanţă şi să păstrăm înţelepciunea. Noi am distrus ţara noastră. De ce s-a întâmplat acest lucru? Fiindcă protestele motivate, de fapt, ale oamenilor au fost utilizate de anumite forţe politice care tindeau spre putere, iar schimbarea radicală a puterii este întotdeauna schimbarea elitelor. Vă aduceţi aminte de chemările minunate ale democraţilor noştri de la sfârşitul epocii sovietice: să distrugem nomenclatura! Trebuie să renunţăm la toţi cei care merg cu „Volga” neagră!

- Desigur, de scos pierdeluţele...

- „De scos pierdeluţele”, doar cu această lozincă ieşeau cu miile. Ce s-a întâmplat? Au preluat puterea, din „Volgile” negre au trecut la „Mercedesurile” negre.

- Instalându-şi girofaruri.

- Şi-au instalat girofaruri şi au împărţit  resursele ţării. Eu nu îndreptăţesc ceea ce a fost, eu doar vorbesc despre faptul cum este de uşor să tentezi pe om. Acelaşi lucru a fost şi în legătură cu revoluţia din 1917. „Pradă ceea ce-i prădat!”  Şi au tăbărât în apartamente, au distrus conace, au pârjolit ţara... Şi unde sunt cele prădate? Noua elită câte ceva a căpătat, dar poporul a început să trăiască mai bine?

Problema constă în faptul ca protestele, exprimate în mod corect, să ducă la corectarea cursului politic. Aceasta este cel mai important. Dacă puterea rămâne insensibilă la exprimarea protestelor, atunci este un indicator foarte rău – este indicatorul imposibilităţii puterii de a se autoregla. Puterea trebuie să poată să se autoregleze, inclusiv percepând semnalele din afară.
Eu nu doresc să învăţ minte pe nimeni, eu voi spune doar cum lucrez singur. Eu în permanenţă mă strădui să aud aceste semnale – şi prin Internet, şi prin corespondenţă; şi are loc autoreglarea, dacă aţi observat, pe când autoreglarea aparatului bisericesc este, se prea poate, insuficientă. Eu îmi dau seama că suntem foarte departe de desăvârşire, dar această legătură viceversa în Biserică există încă şi din cauza că preoţii mărturisesc pe  oameni.

- Dumneavoastră citiţi în Internet?

- Spre regret, am puţină posibilitate să stau la computer, însă colegii mei îmi oferă o informaţie exhaustivă despre faptul ce se întâmplă pe Internet, însă când am un minut liber, mă uit. Nu pot spune că mă bucură tot ce văd acolo, dar noi trebuie să învăţăm – aşa cum Biserica învaţă, aşa şi puterea trebuie să înveţe a percepe semnalele din exterior şi să-şi corecteze cursul. Îmi aduc aminte, a fost editată o minunată carte, nu pot din mers să-i spun denumirea, dar  a fost un economist celebru american, care la  începutul anilor 70, când a început prima criză energetică, a scris cartea „Corectarea cursului”, fiindcă economia mondială mai mult nu mai putea să se dezvolte în acele condiţii, care s-au creat la  începutul anilor 70. Eu am citit această carte şi primul gând care mi-a venit – cât este de important să înveţi a-ţi corecta cursul.

Iată mesajul principal adresat puterii şi mesajul principal adresat oamenilor: trebuie să ştii să-ţi exprimi dezacordul, dar nu trebuie să mergi la provocări şi să-ţi distrugi propria ţară. Noi am epuizat pe deplin limita separării. Noi nu mai avem dreptul la separare şi puterea trebuie prin dialog şi ascultarea societăţii să-şi corecteze cursul. Şi atunci totul va fi bine la noi, deoarece există oameni deştepţi, cu studii, destul de energici, care sunt capabili, cred, lucrând împreună şi bazându-se pe susţinerea largă a maselor, să determine corect dezvoltarea ţării şi să contribuie la prosperitatea societăţii noastre. Am o astfel de convingere profundă şi aş vrea să transmit această convingere celor care mă aud şi mă văd.

- Cu toţii prea bine ţinem minte că în 2008 Preasfinţia Voastră aţi participat la un proiect de proporţii „Numele Rusiei” şi în mare măsură datorită Dumneavoastră a ieşit pe primul loc cuviosul cneaz Alexandr Nevski. Din punct de vedere al zilei de azi, al tensiunii care clocoteşte uneori pe străzile noastre, ce fel de lider este necesar pentru Rusia?

- Când s-a terminat raundul pentru determinarea eroului care a devenit numele Rusiei, într-una din emisiunile sale Nichita Sergheevici Mihalkov, care îl apăra pe Stolâpin şi care fără îndoială a fost indispus că nu Stolâpin a devenit numele Rusiei, a făcut totalurile discuţiei în mod excelent. El a zis: ”Încă odată m-am gândit şi am ajuns la concluzia: dacă Alexandr Nevski ar fi prezident, el neapărat l-ar fi luat pe Stolâpin în calitate de prim ministru”.

Iată şi eu nu vreau nimic să spun în această privinţă, dar mi se pare că trăsăturile ideale ale acestor două personaje minunate istorice trebuie să fie exemplu pentru cei ce deţin puterea. Trebuie de orientat la plafonul cel mai înalt – acel care este canonizat în conştiinţa poporului nostru sau care este venerat de toată societatea.

Dar dacă e să vorbim despre ceea la ce se gândesc mulţi şi la ce este orientată atenţia oamenilor – prin ce trebuie să se manifeste în plan prioritar puterea persoanelor de cel mai înalt rang? Doar priorităţile în activitate întotdeauna sunt legate de scara de valori. Cred că o calitate extrem de importantă  care va determina în mare parte şi prioritatea ordinii de zi este sentimentul responsabilităţii omului faţă de Dumnezeu. Dacă este un lider credincios, el nu trebuie să uite nici pentru o clipă despre propria responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. Anume Dumnezeu l-a adus la putere prin oameni, prin anumite mecanisme, însă Dumnezeu a permis ca o anume persoană să preia această mare responsabilitate şi Dumnezeu va cere de la el nu doar pentru păcatele şi greşelile lui personale, dar şi pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut pentru viaţa poporului.

Şi, desigur, responsabilitatea faţă de oameni şi aici aş vrea să vorbesc despre ceea ce este cel mai important pentru Rusia – este sentimentul dreptăţii. Cândva, vorbind în cadrul unei adunări internaţionale, am spus că fiecare ţară mare are o lozincă prin intermediul căreia ea ar putea să se adreseze, iar uneori se adresează către lume. De exemplu, lozinca Americii este democraţia şi noi cunoaştem ce se întâmplă în lume în numele acestei democraţii. Dar ce lozincă ar putea avea Rusia? Doar una – pace şi dreptate. Fiindcă pentru omul nostru adevărul este o dimensiune extrem de importantă a calităţii vieţii omeneşti. Dacă se încalcă sistemul justiţiar în societate, sistemul începe să se clatine. De ce are loc aceasta? Sunt profund convins că din cauza rădăcinilor noastre religioase. Deşi unii ne insuflă că societatea contemporană rusă este mai individualistă decât oricare alta, dar nu este aşa. De la rădăcinile noastre religioase şi culturale se trage acest sentiment acut al adevărului şi fiecare conducător trebuie să ia aceasta în seamă. Programul politic al partidului, în caz dacă acest partid deţine puterea, trebuie să ţină cont de aceasta. Dar ceea ce este cel mai important – politica pragmatică trebuie să fie orientată în acest mod.

- Ce nu ne ajunge ?

- Nu ne ajung multe şi deseori nu depinde de liderii politici şi nu depinde de ceea ce e scris pe hârtie. Permiteţi-mi să vă aduc un exemplu. Astăzi mişcările de protest sunt orientate contra puterii şi deseori noi spunem că aceasta are loc din cauza coruperii puterii. Este cu adevărat aşa. Recent am inclus televizorul şi pe un canal rula un film sovietic, nu ştiu cum se numeşte, fiindcă nu am ajuns la finalul său. În acel film a fost o situaţie la magazin, erau prezenţi un cumpărător şi vânzătorul. Vânzătoarea vorbeşte grosolan, iar cumpărătorul, un om nenorocit, stă în picioare. Şi dintr-o dată am înţeles ce fel de tablou este în faţa mea din punct de vedere filozofic. Este vorba de relaţia dintre putere şi cel fără de putere! Cine deţine puterea în acest caz? Vânzătoarea. Fiindcă puterea este atunci când ai posibilitate să impui altuia ceea ce consideri de cuviinţă, să-l influenţezi pe om astfel ca el să realizeze ceea ce vrei tu, când voinţa unuia domneşte asupra voinţei altuia sau dirijează voinţa altuia. În vremurile sovietice puterea o deţineau vânzătoarele, şefii de depozite, merceologii, cum a menţionat clasicul satirei, conducătorii de vagoane, persoanele din SEL-uri – pretutindeni era putere. Ce s-a întâmplat cu sistemul? S-a prăbuşit. Desigur, nu doar din cauza că vânzătoarele erau rele de gură, grosolane şi îşi băteau joc de oameni, dar fiindcă atingerea de cei de la putere trezea în oameni repulsie.

Ce se întâmplă acum? De parcă la noi poporul comunică cu prezidentul, cu miniştrii? La noi oamenii comunică cu miliţionerii, cu şefii de SEL. Din fericire, economia liberă într-o măsură mai mare sau mai mică a soluţionat problema vânzătoarelor. Însă pe noi, oamenii simpli, din nou ne bagă în boale acest nivel al puterii, şi nu numai aceasta.

Eu utilizez expresia „ne bagă în boale” nu din cauza că este din vocabularul meu, dar fiindcă ea este răspândită pe larg şi oamenii înţeleg despre ce este vorba, nu se mai cer alte determinări. Dacă cu aceste grozăvii ne-am isprăvi la nivel cotidian, la nivelul puterii locale şi, în primul rând, desigur, la nivel de corupţie de la nivelele mai superioare, atunci va fi scoasă de pe ordinea de zi tema relaţiilor dintre om şi putere. Eu nu pot prescrie reţete de ordin social sau economic, cum să depăşim situaţia, deşi anumite gânduri  le am ca şi orice cetăţean. Însă ca păstor voi spune: nimic bun nu va fi la noi atâta timp cât nu ne vom schimba pornirile minţii, atâta timp cât nu vom avea altă inimă, atâta timp cât nu ne vom învăţa să ne respectăm unul pe altul.

Aceste cuvinte ale Bisericii rămân suspendate în aer, deşi ne străduim să vorbim tare, dar nu toţi ne aud. Însă este cu adevărat un principiu de bază al organizării vieţii omeneşti. De ce? Fiindcă aşa a vrut Dumnezeu. Nu noi cu toţii, nu conducătorii, nu parlamentul – Dumnezeu a vrut ca omul să fie fericit doar atunci când respectă anumite condiţii ale traiului în comun. Haideţi să respectăm aceste condiţii în măsura posibilităţilor noastre. Lumea se va schimba atât de rapid, încât nu vom reuşi măcar să clipim din ochi.

- Într-adevăr, coruperea şi mita care pătrund în toate şi alterează totul prezintă una din cele mai acute şi, probabil, cele mai periculoase probleme ale societăţii noastre. Deseori persoana care nu doreşte să dea sau nu doreşte să ia mită apare în ochii celor din jur ca o cioară albă. Ce să facă acea persoană care se împotriveşte să-şi trăiască viaţa conform  unor astfel de reguli perverse şi vrea să asculte de glasul propriei conştiinţe şi poate să se opună în singurătate acestei coruperi?

- Nu doar poate – trebuie, dar nu în singurătate, dar împreună cu alţii. Iată pentru aceasta noi actualmente, iarăşi utilizez un cuvânt contemporan, reperfectăm caracterul parohiei ortodoxe.

În plan sociologic parohia ortodoxă este un fenomen unic. Este un loc unde în numele unei idei supreme se adună un număr mare de oameni care intră în relaţii de solidaritate duhovnicească şi practică. În epoca sovietică, spre regret, a fost exclusă activitatea socială, instructivă, culturală, eparhia a încetat să fie o comunitate. Ce fel de comunitate, dacă era periculos să mergi la biserică? Toate acestea au intrat în trupul şi sângele oamenilor: oamenii vin la biserică ca la magazin – să cumpere o lumânare, să dea pomelnicul, să se roage şi să plece.

Astăzi se depun eforturi enorme pentru ca parohia să devină o comunitate, ca aceşti oameni care au călcat pe calea de contrapunere sigure răutăţii, să poată găsi în parohie persoane unite prin aceeaşi idee, ca să poată atrage în această cauză şi Biserica, a cărei sarcină constă în faptul ca să lupte pentru drepturile persoanelor obijduite. Parohia poate şi trebuie să devină un astfel de focar, un punct de sprijin al schimbării morale a societăţii. Cu acest scop mă adresez către întreaga noastră intelectualitate ortodoxă: vă rog în ziua de duminică nu dormiţi prea mult, veniţi la biserică. Veniţi la Biserică să vă rugaţi, ca să comunicaţi unul cu altul. În caz dacă în biserică totul se termină după Liturghie, adresaţi-vă parohului şi spuneţi-i: ”Noi am dori să mai stăm, să mai bem un ceai”, şi el neapărat totul va organiza. Noi trebuie să avem cu adevărat un sistem de solidaritate socială. Şi când totul este legat de viaţa duhovnicească, de principii înalte morale şi de viaţă, când totul se sfinţeşte prin rugăciune, atunci  omul capătă o reală posibilitate şi capacitate de a lupta cu răutatea şi în viaţa personală, şi în cea socială.

De altfel, când înainte de revoluţie Biserica şi statul s-au gândit la faptul că trebuie într-un fel să reformeze viaţa socială, prim ministrul de atunci Vitte, persoană de orientare liberală, i-a propus mitropolitului Antonie (Vadkovski), care era pe atunci mitropolit de Petersburg şi conducătorul  Sfântului Sinod, să se gândească cum s-ar putea de folosit sistemul de parohii ortodoxe pentru reformarea Rusiei. Şi au început să scrie un minunat statut bisericesc, însă partea de gardă a puterii în persoana lui Pobedonosţev, cunoscutul ober-procuror al Sfântului Sinod Conducător, a aflat despre aceste încercări, a raportat ţarului şi lui Vitte i s-a interzis să elaboreze împreună cu mitropolitul proiectul unei astfel de reformări a vieţii sociale, care presupunea ca nu partidele politice, nu grupările de protestatari, dar parohiile devin focare ale activităţii sociale şi obşteşti în societate, pentru ca această activitate să servească întru binele oamenilor şi întru binele Patriei. Consider că dacă aceste planuri s-ar fi realizat, nici un fel de revoluţie în 1917 nu ar fi avut loc. Să ne ajute Dumnezeu ca noi împreună cu toţii să putem în zilele noastre realiza aceste planuri şi atunci vom fi asiguraţi de declanşarea unor noi revoluţii.

- Preasfinţia Voastră astăzi destul de des amintiţi de anul 1917 şi perioada anterioară revoluţiei. Luând în considerare atmosfera încărcată din societate, la ce perioadă de timp aţi putea referi ziua de astăzi?

- Desigur, atmosfera încărcată din societate nu poate fi comparată nici cu lunile şi anii anteriori revoluţiei din anul 1917, nici cu ceea ce se întâmpla în etapa de vârf a perestroikăi. Ultima perioadă mulţi din noi o ţin minte destul de bine, dar uneori buturuga mică răstoarnă carul mare, şi de aceea cuvântul meu special este adresat poporului nostru: trebuie să ţinem minte că noi am consumat limita confruntării, că noi am epuizat orice posibilitate de a înfăptui perestroika revoluţionară în viaţa societăţii noastre. Calea noastră este evoluţia liniştită, inclusiv pe baza dialogului real cu puterea, inclusiv atunci când e nevoie prin exprimarea exterioară a protestului, dar în aşa fel ca să nu se zguduie bazele vieţii statale, ca să nu se oprească economia, ca să nu se distrugă cultura, artele, învăţământul, sportul, ştiinţa – totul ce am distrus în anii 90, iar la toate  acestea să mai adăugăm şi armata. Noi trebuie să ţinem minte că nu mai avem un astfel de drept. Dar aceasta nu semnifică că noi trebuie să stagnăm – noi trebuie să evoluăm, inclusiv prin dialog, prin ciocnirea dintre diferite opinii, prin lupta intelectuală, prin convingerile reciproce. Consider că sunt nişte mijloace suficient de puternice, mai ales în epoca noastră iluministă, epoca Internetului, pentru ca în mod real să schimbăm viaţa ţării spre mai bine.

- Biserica în ziua de azi destul de activ şi repede intră în viaţa omului simplu şi, după cum înţeleg, maladia societăţii este legată şi de acest aspect. Din cele ce se observă în mod vădit sunt bisericile construite rapid, apariţia noilor eparhii, hirotonirea episcopilor, a preoţilor, dar cum consideraţi, Preasfinţia Voastră, este totuşi o tendinţă firească de a extinde propria influenţă sau este dorinţa de a schimba climatul moral al societăţii?

- Desigur de a schimba climatul moral al societăţii. Nouă ni se spune uneori: ”Iată Biserica a devenit liberă, dar de ce numărul avorturilor nu se micşorează? Dar de ce numărul divorţurilor nu se micşorează? De ce suntem la aceşti indici pe primele locuri pe mapamond?”

- Înaintea Europei pe primul loc...

- Da, aveţi dreptate. Rusia, Belorus, Ucraina, Moldova, patru ţări care sunt în fruntea acestei regretate liste. Aceasta are loc din cauza că oamenii deseori, chiar cei care păstrează sentimente religioase, în viaţa cotidiană nicicum nu se adresează la sentimentul lor religios pentru a căpăta un sprijin, o susţinere, inclusiv în ceea ce priveşte motivarea propriilor fapte. Iar acum am o întrebare. Voi începe cu un exemplu: ar fi putut un politruc să acţioneze asupra a 10 mii de militari în vederea formării unei concepţii morale în armată? Este o întrebare retorică. Deşi în armată domneşte disciplina: ”la dreapta, înainte, mergeţi în ungheraşul roşu, acolo va avea loc o convorbire”. În mediu în Rusia la o parohie şi la un paroh îi revin 10 mii de persoane. Putem oare să cerem de la acest preot care este unul la 10 mii de persoane botezate ca el să amelioreze statistica în domeniul divorţurilor, avorturilor, narcomaniei, alcoolismului? Această cifră medie este din contul provinciilor, iar în oraşul Moscova numărul e de circa 40 de mii, iar în unele raioane e de 100 de mii. Noi locuim  într-un oraş ateu. În Centru găseşti aceste minunate biserici vechi, iar cartierele noi nu au nici un fel de simboluri religioase.

Iată din ce cauză astăzi mărirea numărului bisericilor nu este o încercare, după cum susţin unii critici, de a colecta mai mulţi bani şi nu e o încercare de a efectua o anumită îmbisericire a societăţii şi astfel a influenţa asupra politicii. Din cele spuse de mine vedeţi: nu am o astfel de tendinţă şi dorinţă să influenţez asupra politicii. Există doar tendinţa şi dorinţă de a duce un mesaj moral societăţii, inclusiv la adresa puterii. Dar ceea ce e necesar – este ca parohiile să devină cu adevărat comunităţi, să devină cu adevărat centre ale activităţii sociale, duhovniceşti, culturale, centre unde s-ar căli solidaritatea, susţinerea mutuală a oamenilor. Pentru aceasta parohia trebuie să fie limitată de un număr raţional de persoane - iată de ce am mers pe calea creării a noi biserici.

Lozinca este următoarea: arhiereul şi preotul trebuie să fie mai aproape de popor. Dar cum să o faci dacă o biserică revine la 10 mii de persoane? Doar nu va merge arhiereul împreună cu preoţii, aidoma unor sectanţi veniţi de departe, să-şi propună serviciile religioase! În primul rând trebuie de mărit numărul parohiilor şi numărul preoţilor. Pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să avem mai multe eparhii. Trecând prin Siberia şi Orientul Îndepărtat eu, după cum ştiţi, am fost uluit cât de puţine parohii sunt, cât de puţini preoţi există la sute de kilometri unul de altul.

- Mai ales în Siberia.

- Mai ales în Siberia. 127 de parohii în regiunea Krasnoiarsk! Dar regiunea Krasnoiarsk constituie ca suprafaţă o jumătate de Europă. De aceea a fost necesar să răspundem la această necesitate stringentă în cadrul unui sistem macroadministrativ, dacă e să utilizez limbajul nebisericesc. A fost nevoie să creăm un astfel de sistem care ar fi ajutat de realizat acel scop la care noi tindem, pentru ca mai mulţi oameni să poată frecventa biserica şi transforma sufletul său, să poată educa propria conştiinţă şi purifica propria inimă. Iar în condiţiile vieţii contemporane purificarea omului de păcat este o condiţie obligatorie a sănătăţii, aidoma omului care lucrează în mină și care trebuie să se spele atunci, când iese din mină. Iată şi omul contemporan, chiar lucrând cu informaţia, se atinge de atâta murdărie, încât din timp în timp trebuie să se spele, trebuie să simtă linişte, să se gândească la cele veşnice. Biserica şi parohia oferă o astfel de posibilitate.

- Probabil starea societăţii depinde de faptul cum se simte fiecare familie luată în parte, iar Preasfinţia Voastră deja a atins tema numărului mare de divorţuri. Cu adevărat este un tablou trist. În Ortodoxie despre familie se vorbeşte ca despre o biserică mică, alţii ar spune că este celula societăţii. Este posibil că în aceste clipe când vorbim cu Dumneavoastră, se hotărăşte soarta cuiva. Cineva se află în pragul unei rupturi. Ce puteţi spune în calitate de păstor şi în calitate de Întâistătător acelor oameni care acum, în aceste minute, iau decizia de a fi sau nu împreună?

- Criza  familiei este criza dragostei, dar fără dragoste omul nu poate trăi. Atunci când distrugem familia, noi distrugem dragostea. Dragostea şi plăcerea nu sunt sinonime. Deseori ceva nu ne place în viaţa familială, ceva devine inconfortabil, după cum spun oamenii contemporani, şi, dorind să ajungem la un confort, bunăstare, noi mergem la distrugerea propriei familii. Nu se admite să o facem. Este foarte dificil ca omul contemporan să înţeleagă aceasta, însă Dumnezeu nu a dorit distrugerea familiei.

Unii vor spune: „Ce e de făcut, dacă dragostea a trecut?” Dragostea a trecut sau trece în cazul, când singuri oamenii o distrug. Dacă sunt relaţii cordiale, pline de bucurie, de care sunt cuprinşi primii ani în viaţa în cuplu, ambii – şi soţul, şi soţia au grijă, susţin, apără protejează acest sentiment, el se va păstra până la moarte. Dar dacă începe minciuna reciprocă, viaţa paralelă, atunci totul se dărâmă.

Calea distrugerii familiei nu este o cale către fericirea omenească. Desigur, există excepţii, dar să nu vorbim de ele, fiindcă în acest caz fiecare va spune: ”Eu sunt acea excepţie”. Vom vorbi despre faptul că familia trebuie păstrată, fiindcă aceasta este o cetate, este acasă, este un loc, unde alături sunt apropiaţii, rudele tale, care sunt lângă tine şi în  bucurie, şi în nenorocire. Pentru ca totul să fie anume aşa, trebuie tot timpul să creşti în dragoste, iar în dragoste nu poţi creşte fără autojertfire unul pentru altul. Eu deseori vorbesc despre aceasta, într-un anume sens dragostea trebuie să fie însoţită de capacitatea de a te sacrifica pentru alt om. Dacă lucrul acesta se întâmplă, dacă unul din ei a învăţat să se jertfească pentru celălalt şi celălalt îi răspunde, atunci oamenii cresc în dragoste. Iată atunci despre divorţ nu poate fi vorba. Eu aş dori foarte mult compatrioţilor noştri să se înveţe să păstreze dragostea din prima zi a vieţii în cuplu, pentru ca să fie cât mai puţine familii care să stea în faţa acestei probleme straşnice a despărţirii, mai ales atunci când sunt copii, când din cauza aceasta suferă nu doar soţul şi soţia, dar şi sărmanii copilaşi.

- Referitor la unitatea credinţei şi Biserica Ortodoxă Rusă. Chiar de la începutul intrării Preasfinţiei Voastre pe scaunul Patriarhal, aţi vorbit despre necesitatea păstrării unităţii Bisericii Ortodoxe Ruse, despre faptul că nici statul, nici hotarele, nici politica nu pot separa această Biserică. Este vorba, desigur, despre înţelegerea duhovnicească  a acestui spaţiu care este Sfânta Rusie. Aţi călătorit mult în acest an, aţi fost în Ucraina. Care e starea de lucruri acum, există pericol pentru unitatea noastră?

- Până acum, din păcate, există grupări scizioniste şi Biserica noastră se străduie să facă totul pentru ca scindarea să fie depăşită. Noi ne rugăm şi comunicăm permanent cu confraţii noştri, pentru a depăşi această scindare, făcând eforturi, desigur, din ambele părţi. Însă doar scindarea în Ucraina este dictată nu de motive religioase. Este o oarecare istoriosofie a unei părţi anumite a societăţii ucrainene, care a fost legată de mişcările de protest din perioada sovietică şi postsovietică; iar dorinţa de a scinda Biserica în corespundere cu graniţele naţionale este o urmare a acestor zguduiri politice. Dar ce se întâmplă în istoria neamului omenesc? Hotarele se schimbă în permanenţă: sunt perioade de formare a imperiilor, perioade de dezintegrare, apoi perioade ale noilor procese integratoare. Oare Biserica trebuie permanent să meargă în coada acestor evenimente şi permanent să se schimbe, să-şi schimbe hotarele şi tot sistemul în dependenţă de ceea ce se întâmplă pe harta politică? De exemplu, în Europa, este foarte instructiv să privim la harta Europei, să zicem, din secolele XVII, XVIII şi XXI. Ce ar fi fost cu Bisericile sau, să zicem, cu Biserica Catolică dacă s-ar fi produs scindarea în conformitate cu aceste hotare? Acelaşi lucru este în partea noastră a lumii. Din această cauză Biserica nu merge în urma schimbărilor politice, în urma schimbărilor de hotare, însă această poziţie cere de la Biserică o transparenţă foarte mare, depăşirea oricărui principiu naţional, înţeles în mod unilateral.

Pe de o parte, Biserica trebuie să susţină cultura naţională şi conştiinţa naţională a oamenilor. Pe de altă parte, ea întotdeauna trebuie să facă aceasta în contextul universalismului creştin. Doar atunci vom ocoli un naţionalism grosolan, radical şi crud şi doar atunci Biserica poate fi mama pentru toţi, când persoana de orice naţionalitate vede în mesajul bisericesc acest universalism creştin. Anume aceasta este organizarea vieţii bisericeşti în concordanţă cu tradiţia sfântă. Biserica Rusă rămâne fidelă acestei tradiţii şi noi vom face din partea noastră totul ca nici un fel de situaţii şi idei locale, politice de moment, naţionaliste şi de alt ordin să nu scindeze unitatea Bisericii. Fiindcă separarea este o nenorocire, separarea este un minus, iar unitatea este întotdeauna un plus.

- Vorbind despre contemporaneitate, desigur îmi amintesc anul 2007, când Preasfinţia Voastră aţi fost la Kiev, aţi ieşit pe Kreşceatik şi v-aţi adresat către tineret, spunându-le că trebuie să existe o unică Sfântă Rusie. Astăzi noi vorbim cu Dumneavoastră în mănăstirea Sfântul cneaz Daniil, un loc care te îndeamnă la gânduri domoale, dar de fapt omul contemporan întotdeauna se apleacă sub greutatea acelei informaţii care se prăbuşeşte peste el în fiecare minut, uneori el chiar se îneacă în torentul de informaţii. Spuneţi, poate oare omul contemporan să se protejeze în acest torent informativ tumultuos, uneori nu din cel mai curat?

- Se poate şi trebuie. Consider că pentru fiecare din noi este foarte important să avem  acest sistem de valori. Lewis a spus cuvinte minunate: „Când ocheşti în cer, nimereşti în pământ. Când ocheşti în pământ, nimereşti în niciunde”. Dacă persoana are prioritate de ordin duhovnicesc, atunci chiar fiind absorbit de torentul informativ contemporan, el la nivel mental, raţional rămâne capabil să separe acest torent informaţional. El posedă o anumită matrice, pe care această murdărie nu cade, iar dacă şi nimereşte, repede se desprinde. Aceasta este capacitatea de autoconservare – conservarea identităţii sale religioase şi culturale, a conştiinţei duhovniceşti – este o condiţie obligatorie a supravieţuirii omului în condiţiile vieţii contemporane. De altfel acest torent informaţional ne va duce pe toţi, ne va reperfecta, ne va transforma într-un du-te vino, e un prea mare pericol pentru toată civilizaţia noastră umană. Şi în afară de acestea viaţa religioasă ajută omului să rămână el însuţi. Iată noi vorbim despre biserică. Megapolisurile noastre, cu această mişunare de oameni, cu această reclamă supărătoare, cu un număr mare de zgomote, cu un număr mare de stresuri... Şi iată omul intră în biserică, unde nu este nici gălăgie, nici stresuri, este doar linişte şi pace. Chiar să mai stai câteva minute, să pui o lumânărică, să te rogi cum poţi, chiar pur şi simplu să te gândeşti, să te opreşti din goană – totul are o importanţă foarte mare pentru coborârea acestui grad de fierbere, acestei temperaturi a vieţii noastre zi de zi. Cineva ar putea zice: ”Este o terapie”. Da, fiindcă omul constă din suflet şi trup şi toate manifestările noastre duhovniceşti îşi au baza lor fizico-chimică. Este organismul nostru, toate sunt legate între ele. Sufletul nu va avea nevoie de influenţe asupra lui a factorilor de natură fizică – ale văzului, ale mirosului, ale pipăitului, ale gustului etc. atunci, când va părăsi corpul. Trupul şi sufletul sunt inseparabile. De aceea chiar tihna exterioară, contemplarea icoanelor, a muzicii deja ajută omului. Dar dacă se îmbină factorii exteriori şi cei interiori, rugăciunea şi concentrarea duhovnicească – aceasta este cu adevărat o putere care este în stare să-l apere pe om de multe stresuri ale lumii contemporane.

- Şi, în sfârşit, încă o întrebare pe care astăzi nu pot să nu o pun. Astăzi, de sărbătoarea Naşterii Domnului, ce felicitare aţi dori să adresaţi telespectatorilor noştri – şi în calitate de păstor, şi în calitate de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse, dar şi în calitate de persoană cu autoritate care se bucură cu adevărat de respect în societate?

- Eu multe am vorbit astăzi în speranţa că voi fi auzit de cei care ne privesc şi ne ascultă. În încheiere aş vrea să spun următoarele: păstraţi credinţa în suflet, să puteţi sau să învăţaţi să vă ridicaţi de asupra deşertăciunii vieţii, să vă adresaţi Cerului, în faţa lui Dumnezeu să vă puneţi vouă înşivă întrebări neplăcute despre faptul cum gândiţi, cum vorbiţi, cum procedaţi – în aceasta constă viaţa religioasă a omului. Şi fiecare din propria experienţă va simţi că realizarea acestei doleanţe a mele va aduce un folos neîndoielnic real. Pe aceasta se bazează viaţa milioanelor şi milioanelor de oameni, care preţuiesc atât de mult această dimensiune duhovnicească, încât nu o vor schimba pe nici un fel de comori ale lumii. Aş dori foarte mult - cât mai mulţi oameni din cei care ne aud astăzi să simtă şi să înţeleagă toate acestea din propria experienţă. Fie ca Domnul să păzească pe telespectatorii noştri, ţara noastră,  în mişcarea pe calea istorică ce ne aşteaptă şi fie ca anul 2012 să fie un an al milei lui Dumnezeu.

- Vă mulţumesc, Preasfinţia Voastră, şi toate cele bune.

- Vă mulţumesc.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii






Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie