Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

„Misiunea noastră este să primim pelerini”. Interviu cu stareța mănăstirii Gornenski, egumena Gheorghia (Șciukina)

„Misiunea noastră este să primim pelerini”. Interviu cu stareța mănăstirii Gornenski, egumena Gheorghia (Șciukina)
Versiune pentru tipar
17 iunie 2012 12:30

În interviul acordat portalului Pravoslavie.ru de egumena mănăstirii de maici Gornenski de la Misiunea Duhovnicească Rusă din Ierusalim, egumena Gheorghia (Șciuchina) relatează despre particularitățile acestui așezământ monahal și despre viețuitoarele lui.

- Dacă e să vorbim despre viața călugărițelor mănăstirilor ortodoxe din Țara Sfântă, cât de mult se deosebește aceasta de viața monahiilor de la așezămintele monahale de maici din Rusia?

- Se deosebește mult, desigur. Trăim pe un pământ, la care mii și mii de oameni visează să ajungă pentru a se închina la Mormântul Domnului și a se ruga în locurile sfinte de aici. Când Preafericitul Patriarh Alexii m-a îndreptat aici, mi-a spus „Maică, misiunea voastră este să primiți pelerinii”. Desigur, și în Rusia mănăstirile de călugărițe sunt vizitate de mulți pelerini, mai ales Diveevo sau Piuhtița din Estonia, dar Țara Sfântă este un loc deosebit. Aici sunt adunate principalele sfințenii ale lumii ortodoxe, toate evenimentele din Noul Testament s-au peterecut aici. Anume din această cauză oamenii se străduie atât de mult să ajungă aici; actualmente ne vin grupuri după grupuri. Noi la mănăstirea Gornenski a Misiunii Duhvnicești Ruse îi primim, iar surorile ca ascultare însoțesc pelerinii.

- Acum este criză, dar numărul pelerinilor în ultima vreme crește.

- Da, sunt mai mulți. Când am zburat încoace în anul 1991, în genere nu era nimeni. Prima dată când am primit Focul Sacru era foarte liniștit pe aici, nu aveam nici turiști, nici pelerini: Preafericitul Patriarh a ieșit cu Focul Sacru și noi aprindeam lumânările chiar de la făclia lui. Acum totul este altfel.

Cu fiece an care trece vin tot mai mulți oameni, asa cum a și prezis Preafericitul Patriarh. La început pur și simplu nu știam ce să facem: aveam atâtea sunete de telefon, atâtea rugăminți ca să-i primim, iar mănăstirea nu avea nici măcar un hotel. Cu ajutorul lui Dumnezeu toate au început să se restaureze și să se aranjeze. 

Preafericitul Patriarh Alexii ne-a trimis în ajutor 20 de seminariști, care au început cu încetul să reamenajeze mănăstirea Gornenski, doar, se știe, aici toate erau lăsate de izbeliște. De exemplu era imposibil să ajungi la „Biserica Tuturor sfinților care au strălucit în pământul Rusiei”: nici tu drum, nici tu cărare, doar desișuri de pădure. Seminariștii au tăiat o cale de acces prin pădure. Biserica nu avea acoperiș, aproape 90 de ani au stat pereții neacoperiți și în interior au crescut copaci mari. Au trebuiat tăiați și curațat locul. La început au lucrat muncitorii arabi, pe urmă seminariștii. 

Ei au construit primul hotel – din partea spitalului „Hadassah”. Cândva în clădirea mănăstirii a funcționat un azil de binefacere. Când am venit eu aici, mănăstirea avea patru azile, în ele locuiau 200 de viețuitoare, multe dintre care erau femei în vârstă și mai firave. Acum aceste azile au fost transformate în hoteluri.

Când abia venisem la mănăstire nu aveam nici lumină electrică, nici apă curentă. Slavă Domnului, în acele zile au fost ploi abundente. Umpleam cu apă de ploaie câteva cisterne vechi pe care le aveam pe teritoriul mănăstirii. Fiindcă nu aveam pelerini, nu aveam nici sala de mese comune, apa colectată ne ajungea pentru fiecare. Mai târziu, când au început lucrările de restaurare, am fost nevoiți să ne conectăm la sursele de alimentare cu apa ale orasului.

- Cum îmbinați primirea permanentă a pelerinilor cu o viață monahală integrală?

- Surorile care fac asultare la însoțirea pelerinilor sunt întotdeauna bucuroase că au posibilitatea să meargă din nou în Betleem, să se mai roage odată la Mormântul Domnului, să meargă la râul Iordan, dar așa se face că ele sunt mereu printre oameni și, desigur, atenția duhovnicească se risipește. Ele obosesc. Trebuie să se pregătească pentru a putea oferi explicații despre fiecare loc sfânt vizitat, să ştie cum şi despre ce să vorbească în fiecare caz. Frecventând împreună cu pelerinii un loc sfânt, sora se roagă împreună cu ei şi este chemată să le transmită sentimentul ei de evlavie în rugăciune. Desigur, surorilor le este greu. Dar acest lucru trebuie făcut ca o ascultare sfântă - asta este misiunea noastră.

Îmi amintesc cum am venit în mănăstirea Piuhtița – aveam pe atunci 18 ani – și m-au repartizat într-o chilie cu monahia Arcadia. Ea era fiică duhovnicească a părintelui Ioan de Kronștadt, fiind de baștină din Kronștadt. Am întâlnit atunci multe surori care au venit la mănăstire cu binecuvântarea părintelui Ioan. Le-a fost foarte greu. Când se construia catedrala din Piuhtița surorile chiar și cărămizile le făceau singure. Coseau, grăpau, scuturau – toate le făceau de mână, pentru că nu exista nici o tehnologie. Şi părintele le spunea: „Surorilor, să lucrați fără cârtire, fără să vă plângeți. Aveți doar trei paşi până la împărăţia cerurilor, dar să-i faceți fără murmur”. Acest testament al părintelui ne-a fost insusflat și nouă, surorilor mai tinere care am venit aici deja după război.

- Care este programul de zi cu zi la mănăstirea Gornenski?

- Ziua se începe cu rugăciune. Vara când este cald, la 5 dimineața se slujește miezonoptica, citim acatiste. Luni – al Arhanghelului Mihail, marţi – al Sf. Ioan Botezătorul, miercuri avem așa o tradiție: după Liturghie coborâm icoana Maicii Domnului, care atârnă deasupra uşilor împărăteşti şi cântăm cântarea acatist „Bucură-te, Mireasa Nenunțită”. Aceasta este o tradiţie foarte veche în așezământul Gornenski. Duminica citim acatistul icoanei Maicii Domnului de la Kazani. Slujbe, slavă Domnului, avem în fiecare zi și dimineața, și seara. Liturghia se săvârșește în fiecare zi și asta este foarte important.

Iarna și toamna, rugăciunile încep la cinci şi jumătate, iar în zilele de sărbătoare - la 6:00. În zilele de duminică, aşa cum noi participăm mereu la slujba de noapte, în Biserica Sfântului Mormânt serviciul divin începe la şase şi jumătate. Nu avem trecere la timpul de vară. Încă pe când abia venisem, călugărițele mai bătrâne mă rugau „Maică, nu trebuie să trecem la ora de vară. La noi la mănăstirea nu am avut niciodată așa ceva. Ce fel de timp ne-a rânduit Dumnezeu, așa și să rămână aici”. Așa a și rămas. Desigur, aceasta crează anumite dificultăți: mie mi se expediază programul pentru pelerini conform orei de vară, iar eu aici la mănăstirea Gornenski am altă dimensiune a timpului.

- Cum e să te nevoiești în Țara Sfântă – e o cruce deosebită?

- Când Preafericitul Patriarh Alexei m-a repartizat aici, l-am implorat: „Sanctitatea Voastră, probabil că nu o să pot”. Şi el mi-a răspuns: „Maică, am o singură candidatură la ziua de azi, candidatura dumneavoastră. Stați acolo cât veți putea, măcar patru-cinci ani”.

Părintele Nicolai Gurianov mi-a prezis totul: Ierusalim, egumenă. Câteva zile înainte de numire eu am fost la el pe insulă, am venit să-mi iau rămas bun cu helicopterul din Pecior. Helicopterul se rotea de asupra insulei cercuri-cercuri, căuta un loc de aterizare. Bătrînelele locului s-au adunat cu toate și se uitau în sus: „Ce s-a întâmplat?” – nu se mai întâmplase să zboare un helicopter de asupra insulei. 

În sfârșit am aterizat. Mergem spre biserică cu părintele Pavel, pe atunci starețul mănăstirii Pecerska din Pskov – acum e episcop în Reazan, iar părintele Nicolai ne întâmpină deja în verandă. Părintele Pavel a vorbit mai întâi cu el, pe urmă părintele Nicolai mi s-a adresat: „Gheorghiiușca, ce fericită ești și în ce loc binecuvântat mergi! La sfântul Gheorghe al tău”. Eu îi răspund: „Părinte, sunt așa de îngrijorată, mă tem că nu voi face față. Preafericitul a spus ca și pelerini să primim, și mănăstirea s-o restaurăm. E o țară din străinătate, totuși, și sunt atîtea lucruri de care va trebui să-mi bat capul, atâtea lucruri de făcut!”. Iar el îmi răspunde: „O să te descurci, o să ai de toate îndeajuns. Preafericitul ți-a zis să stai acolo patru-cinci anișori, iar eu vreau ca tu acolo să și mori”. Ei, gândeam, uite cum m-a mângâiat părintele. Și, iată, sunt aici deja 21 de ani.

- Câte viețuitoare trăiesc acum în mănăstire?

- Când am venit aici, erau aproximativ 50 de maici. Dintre acestea, unele făceu ascultare la Misiune și prin sectoare. Pe atunci la Misiune erau numai cinci sau şase surori, iar astăzi acolo lucrează 17 călugărițe. În total sunt 83 de surori în așezământul nostru monahal. Din păcate, multe din ele, chiar şi cele tinere, sunt foarte slabe. Am deja 80 de ani, și mi se pare că surorile din generația noastră sunt chiar mai puternice decât cele tinere.

Avem un teritoriu mare. Lucrul în mănăstirea noastră de munte avem de ajuns, de exemplu, azi dimineața am măturat, până în seară bate un vântuleț, sctutură frunzele și iar trebuie cineva să măture. E nevoie de ajutor și la trapeză, și la hotel: trebuie de aranjat lucrurile după pelerini, de spălat, de schimbat albiturile.

Este nevoie şi de cântăreți. Surorile noastre, care însoţesc pelerini, cele mai multe dintre ele fac ascultare la cliros şi, atunci când avem mulţi pelerini, în cor aproape că nu rămâne nimeni. Desigur, eu nu mai pot canta, dar, uneori, sunt nevoită să mai fac puțină „gălăgie”, pentru că nu avem voci de ajuns. E nevoie de surori lucrătoare și în alte sectoare ale Misiunii Duhovnicești Ruse.

Când am venit la Moscova pentru a participa la alegerea Patriarhului Kirill, m-am întâlnit cu el în ajun de de intronizare, la Patriarhie, la reședința din strada Cistâi Pereulok. Îi spun: „Înaltpreasfințite, ajutați mănăstirii Gorneneski! Avem mulți pelerini, iar surorile sunt neputincioase”. Și cum numai l-au ales, el a dat dispoziție și ne-au trimis surori noi – de la Piuhtița, din câteva mănăstiri ale Moscovei, din Sankt-Petersburg – mănăstirea sfântului Ioan, de la Karpovka. Dar totuna trebuie să mai cerem forțe noi.

- Vă vin maici doar din mănăstirile rusești?

- Da. Solicitanţii trebuie să depună o cerere pe numele Patriarhului şi să susțină o convorbire cu arhiepiscopul Marcu, șeful Direcției pentru instituțiile din străinătate ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Dacă se dă binecuvântare, îi primim pe toți.

- Ce ar trebui să întreprindă o potențială muncitoare mireană, care dorește să ajute mănăstirii?

- Este necesar să contactaze Direcția Patriarhiei Moscovei pentru instituţiile din străinătate. Lucrătoarele primesc viză de reședință pentru trei luni la mănăstirea Gorneneski. Uneori vin şi pentru o perioadă mai lungă de timp. Noi avem într-adevăr mare nevoie de lucrătoare şi le primim cu dragoste.

A discutat O. Kirianova


Versiunea: rusă