Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare la catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
18 martie 2013 23:52

La 18 martie 2013, în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat marea pavecerniţă cu citirea Canonului cel Mare al cuviosului Andrei Criteanul la catedrala „Hristos Mântuitorul”. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Sfântul Vasile cel Mare a spus minunate cuvinte: Cel mai greu, din câte se pare, este cunoaşterea a sine însuşi. Ochiul care priveşte cele exterioare, nu poate vedea cele interioare, iar gândul nostru, care priveşte cu atenţie la greşelile altuia, încetineşte să cerceteze şi să cunoască propriile neajunsuri (vezi: Sfântul Vasile cel Mare. Convorbiri pentru şase zile. A 9-a convorbire. Despre animalele pământului).

Acest gând al sfântului Vasile cel Mare se repetă în diferite modalităţi în operele altor părinţi ai Bisericii. Unii vorbesc chiar mai apăsat la tema pericolului la om de a nu cerceta şi a nu înţelege lumea sa interioară. Cuviosul Nil din Sinaia spune că atunci, când te cunoşti pe tine însuţi, vei putea cunoaşte pe Dumnezeu. El leagă cunoaşterea proprie cu cunoaşterea lui Dumnezeu.

Cu el este de acord şi Simeon Noul Teolog, care vorbeşte şi mai radical: Dacă nu te vei cunoaşte pe tine însuţi, atunci chiar Atotputernicul Dumnezeu nu te va salva (vezi: Cuvintele cuviosului Simeon Noul Teolog. Cuvântul al 31-lea).

Ioan Gură de Aur îi compară pe oamenii, care nu au deprinderi să se cunoască pe ei înşişi, cu demenţii, cu oameni psihic bolnavi, nu face între ei deosebire, spunând că maladia psihică este o îmbolnăvire a trupului omenesc, iar incapacitatea de a înţelege pe sine este manifestarea voinţei depravate.

De ce sfinţii părinţi acordă atâta atenţie cunoaşterii de sine? Deoarece fără a se înţelege pe tine însuşi, nu este cu putinţă a te lepăda de păcat. Omul nu poate să aducă pocăinţă sinceră, dacă nu ştie, de ce a săvârşit un păcat sau altul, ce gânduri, ce mişcări ale sufletului interioare l-au adus în starea de păcat.

Şi apare problema: de ce sunt atât de mulţi oameni care, conform cuvântului lui Vasile cel Mare, apreciază cu mintea ageră incorectitudinea altui om, dar încetinesc în cunoaşterea propriilor neajunsuri? Această legitate, determinată de Vasile cel Mare, este cunoscută fiecăruia din noi. Noi cu uşurinţă găsim neajunsuri la alţi oameni, noi îi judecăm cu stricteţe; şi cu cât mai sever îi judecăm pe alţii, cu atât suntem mai puţin dispuşi să ne judecăm pe noi înşine.

Dar cum să vedem, într-adevăr, în întunericul propriului suflet? Şi în ce moment este mai uşor a începe această cercetare a propriei lumi, fără de care, după cum spune Simeon Noul Teologul, chiar şi Dumnezeu Atotputernic nu ne va salva? Anume în acel moment, când vedem neajunsurile altor oameni. Trebuie să fixăm conştiinţa noastră anume în această stare. Cum numai apare gândul despre neajunsul altui om, despre „nedreptăţile” lui, trebuie să ne amintim toate aceste cuvinte ale sfinţilor părinţi, să ne amintim de faptul că ne lepădăm de mântuire, dacă nu putem face analiza vieţii, a activităţii, a cuvintelor, dacă nu putem să clarificăm lucrurile în interiorul nostru. Anume în acel moment, fiindcă apoi vom uita: deşertăciunea cotidiană va muta din nou privirea noastră internă undeva într-o parte, mai departe de ascunzişurile propriului suflet.

Discutarea apropiatului trebuie să fie motiv la cercetarea neîntârziată a propriilor neajunsuri. Să ne imaginăm, de câte ori pe zi noi discutăm oamenii (corect, incorect – nu are importanţă, este importantă fapta osândirii). De cele mai dese ori – de mult mai multe ori decât o dată. Iată, de fiecare dată când vom avea intenţia să judecăm pe un om, să-i supunem la cercetare viaţa lui interioară cu mintea noastră pătrunzătoare, ageră, noi trebuie să reorientăm această principialitate asupra noastră. Şi cu cât mai perspicace vom privi în interiorul sufletului nostru, cu atât mai straşnic ni se va face. Însă această groază nu este spre pierzare, dar spre mântuire.

Dacă ne îngrozim de starea noastră sufletească, de starea gândurilor noastre, ne îngrozim de faptele noastre, atunci această groază poate să ne pună în mişcare voinţa noastră. Chiar dacă nu găsim în noi puteri să ne oprim, să încetăm, să uităm pentru totdeauna ceea ce facem rău, măcar, în faţa lui Dumnezeu să ne pocăim de ceea ce ne-a arătat raţiunea noastră pătrunzătoare, adresată în interior, dar nu în exterior.

Păcatul este nimic altceva decât încălcarea legii lui Dumnezeu – şi a legilor, şi a tot ce se conţine în Evanghelie, ceea ce este adresat omului, ceea ce cere de la om anumite eforturi în formarea gândurilor şi faptelor lui. Păcatul ca încălcare a legii lui Dumnezeu are urmări extrem de periculoase, deoarece rupe legătura dintre Dumnezeu şi om. Doar anume aceasta s-a întâmplat în grădina raiului – păcatul săvârşit a desprins pe oameni de la Dumnezeu. Şi atunci El i-a separat pe mult timp, până la venirea în lume a Domnului şi Mântuitorului nostru.

Astăzi, prin suferinţele mântuitoare de pe Golgota noi avem posibilitate în orice moment să anulăm această ruptură, deoarece păcatele noastre sunt răscumpărate de Sângele Dumnezeiesc. Noi putem să depăşim separarea foarte rapid, într-o clipă, aducând pocăinţă, căindu-ne în păcate şi căpătând în Taina Sfintei Euharistii iertare a acestor păcate. Deoarece în Taina Împărtăşaniei noi suntem părtaşi acelui Sânge, care a răscumpărat, inclusiv, păcatul nostru personal, acela, de care ne căim. Marea milă a fost arătată neamului omenesc şi acea înstrăinare de Dumnezeu, care domina asupra omenirii de la Adam şi până la Hristos, mai mult nu există.

Dar aceasta nu semnifică că păcatul este iertat în mod automat, că suntem sfinţi din născare, că putem face tot ce dorim, făcând trimitere la răscumpărarea lui Hristos. Domnul a dorit ca fiecare din noi să coparticipe în Jertfa lui Răscumpărătoare. Aceasta are loc prin pocăinţa noastră, prin spovedirea păcatelor noastre, prin Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Într-adevăr, primul pas, pe care fiecare din noi trebuie să-l facă, inclusiv păşind pe tărâmul Sfintei Patruzecimi, este încercarea de a clarifica lucrurile din interiorul propriu, din circumstanţele vieţii, care impun un comportament păcătos. Nu întotdeauna este uşor să ne clarificăm, doar noi în permanenţă ne justificăm. Trebuie să refuzăm la autoîndreptăţire, trebuie să gândim şi să vorbim în faţa lui Dumnezeu doar despre noi înşine, doar despre propriile păcate. Şi numai prin această pătrundere în profunzime, în tainele sufletului, noi vom putea înţelege şi simţi vinovăţia noastră în faţa lui Dumnezeu şi în faţa apropiaţilor noştri.

Este un lucru dificil, care cere încordarea voinţei şi a minţii. Doar omul nu doreşte să revină în acel loc, unde a făcut ceva rău, sau să se întâlnească cu oameni, pe care i-a obijduit. Însă întorcându-se cu memoria la conflictele şi problemele, create de păcatul nostru, noi ne atingem de ceea, de ce nu dorim să ne atingem. De aceea orice activitate interioară asupra noastră înşine cere curaj, cere nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, cere rugăciune puternică. Deoarece fără rugăciune nu este cu putinţă să mergem la pocăinţa deplină.
Fie ca Domnul să ne ajute în aceste zile ale Sfintei Patruzecimi să săvârşim o nevoinţă – se prea poate, cea mai mare din viaţa noastră – să biruim pe noi înşine şi să ne vedem păcatul, cu deplina conştientizare a concluziei pentru fiecare din noi, să conferim un sentiment deosebit cordial în măreţile cuvinte ale lui Efrem Sirianul: ”Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie