Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare după serviciul divin de dimineaţă la mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Hotikovo

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare după serviciul divin de dimineaţă la mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Hotikovo
Versiune pentru tipar
19 martie 2013 17:37

La 19 martie 2013, în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril s-a rugat în timpul serviciului divin conform statutului la mănăstirea stavropighială „Acoperământul Maicii Domnului” din Hotikovo. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh!

Cu mila lui Dumnezeu am păşit pe tărâmul Postului cel Mare. Astăzi e a doua zi şi câte cuvinte mântuitoare, înţelepte am auzit, ce răsună pentru noi în psalmi, cântări, rugăciuni. Urmează încă multe zile, care sunt necesare a le folosi pentru a ne schimba pe noi înşine şi viaţa noastră spre mai bine.

În calea faptelor mântuitoare sunt multe ispite şi greutăţi. Omul credincios trebuie să ştie cum trebuie să procedeze în circumstanţe concrete din viaţă, cum trebuie să lupte cu propriile păcate. Gândirea sfinţilor părinţi aduce până în zilele noastre sfaturi înţelepte, cărora urmându-le, noi într-adevăr putem să devenim mai buni. Unora li se pare că îndreptarea propriei vieţi este o muncă imposibil de îndeplinit, acceptarea poruncilor lui Dumnezeu – o povară extrem de grea. Dar noi ştim cuvintele ale Însuşi Domnului: „Jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”. Totul pare dificil până în momentul, când începi să înţelegi ce simte omul, cât este de uşoară povara poruncilor lui Dumnezeu şi cum se schimbă sufletul, cum se schimbă viaţa.

Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să înţelegem natura păcatului. El a apărut în lumea duhurilor. Cel mai mare şi mai apropiat înger de Dumnezeu, pe nume Denniţa, s-a lepădat de Dumnezeu. El nu a dorit să fie împreună cu Dumnezeu şi a creat  lumea sa proprie, al cărei bază este renunţarea la Dumnezeu, neprimirea lui Dumnezeu şi a legii Lui şi noi ştim că această lume a răului a pătruns şi în mediul omenesc. Ea a înţepat pe primii oameni, iar apoi fiecare om, repetând păcatul lui Adam, l-a multiplicat de multe ori prin propriile păcate, şi-a adus contribuţia în faptul că răul a căpătat în lumea noastră o putere enormă.

Prin urmare, păcatul este un rău, păcatul este lepădarea de Dumnezeu, de legea Lui, de regulile Lui, de poruncile Lui. În viaţă răul se manifestă în multe aspecte, şi aceste manifestări ale păcatului noi le numim vicii. Însă este între vicii unul, care arată nu un singur aspect al păcatului, ci este însăşi esenţa păcatului – acest viciu este mândria.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte că în mândrie se află începutul păcatului şi aceasta este anume aşa. Sfântul Ioan Scărariul, dorind să demonstreze că în mândrie se găseşte însăşi firea păcatului, spune că mândria este respingerea lui Dumnezeu – adică acea faptă, pe care a săvârşit-o Denniţa; este invenţia demonilor, rădăcina hulei, izvorul mâniei şi a făţărniciei, sursa imposibilităţii de a face fapte de milă şi a fi compătimitor. Aceste minunate cuvinte ale cuviosului Ioan ne ajută să înţelegem că mândria nu este pur şi simplu o trăsătură de caracter, nu este doar o deprindere rea căpătată. În mândrie se găseşte însăşi firea păcatului, a cărei esenţă este respingerea lui Dumnezeu.

Cum să găsim în sine mândria? Şi cum să observăm prezenţa mândriei în alţi oameni? Sfântul Vasile cel Mare ne dă o regulă minunată: mândria caută predilecţie. Omul mândru întotdeauna doreşte să fie mai presus decât alţii, el prin toate puterile vrea să obţină poziţia care îl ridică de asupra altora. Mândria poate fi ascunsă sub masca modestiei, dar se dă de gol întotdeauna în gândurile omului, ceea ce este îndeosebi de important, când dorim să ne încercăm pe noi înşine în depistarea mândriei, dar şi în fapte, pe care singuri le săvârşim şi ale căror martori devenim noi înşine, când sunt comise de alte persoane.

De obicei mândria îi contaminează  pe oamenii capabili. Persoana care se sprijină pe capacităţile proprii, într-adevăr poate multe să obţină în viaţă şi aceasta este firesc. Aşa a dorit Domnul ca unii să aibă capacităţi mai mari, alţii – mai mici, ca unii să ajungă la unele vârfuri, iar alţii – la alte piscuri. Nu există oameni identici, de aceea însăşi ocuparea unui anume loc în vârful ierarhic încă nu mărturiseşte de faptul că omul capabil, ajungând la o astfel de situaţie, se bizuia pe mândrie. Însă, cu toate acestea, anume oamenii capabili de cele mai dese ori sunt supuşi acestei ispite diavoleşti. Ei simt puterea proprie, însă cu cât mai mult omul îşi simte puterea, cu atât mai puţin el simte necesitatea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Tragedia omenirii contemporane constă în faptul că şi-a simţit puterea proprie. Dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii, multele realizări, care au fost create de raţiunea omenească şi voinţa omului, au dat în mâinile oamenilor o putere şi conducere enormă. Pentru mulţi Dumnezeu a încetat să mai fie necesar. Nu mai este nevoie să ne mai adresăm Lui, când ne-am îmbolnăvit, deoarece putem administra un medicament eficace. Nu trebuie să apelîm la ajutorul Lui, în caz dacă avem bani.  Nu trebuie să-L rugăm pentru anumite ştiinţe, dacă singuri le-am căpătat.

Puterea omului, legată de mândrie, îl elimină pe Dumnezeu din viaţa individuului. Despre aceasta a vorbit sfântul cuviosul Ioan Casian Romanul: „Cel ţinut de mândrie este lipsit de har”. Acela, care se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, cine îl respinge pe Dumnezeu, cine se bizuie pe propria  putere, cine simte că nu are nevoie de Dumnezeu pentru sine, acela se lipseşte de har. Şi noi ştim cum într-un moment cei bogaţi devin săraci, cum viaţa tinerilor, plini de putere, se curmă prin acţiuni criminale şi prin vicii. Ştim, de asemenea, în ce stare extrem de grea se află toată lumea, toată familia deloc mare a omenirii, care locuieşte pe o singură planetă - câte războaie, câtă nedreptate, câte suferinţe, câtă nenorocire! Însă la aceste lucruri privirea omului mândru nu se opreşte – el, ca şi mai înainte, se delectează cu propria putere, pierzând harul lui Dumnezeu.

Omul mândru întotdeauna este singuratic, deoarece mândria generează sentimentul superiorităţii de sine, mândria distruge relaţiile sănătoase, prieteneşti, dintre oameni. Mândrul întotdeauna este singur, chiar dacă îl înconjoară oamenii pe care îi numeşte prietenii săi. Doar omul mândru face tot posibilul ca să fie venerat, conform cuvintelor lui Vasile cel Mare, tinde să-şi apere concepţia de viaţă, de aceea în fiecare prieten vede un pericol posibil, ceea ce duce la distrugerea bunelor relaţii omeneşti. Omul mândru este un om nefericit. Iar altfel nu poate fi, deoarece viaţa, bazată pe păcat, pe înstrăinare de Dumnezeiesc, nu poate fi fericită.

Cum se poate lecuit acest viciu? Există vreun remediu? Acelaşi sfânt cuvios Ioan Scărariul spune: „Este foarte folositor ca omul mândru să fie în subordinea cuiva, deoarece subordonarea este îndeplinirea voinţei altuia din necesitate”. Subordonarea îl face pe om să se obişnuiască să îndeplinească indicaţiile altor oameni, este un oarecare frâu, care îl reţine pe om de la manifestarea nemărginită a propriei mândrii.

Însă pentru oamenii credincioşi mai există o modalitate de a se elibera de mândrie şi acelaşi Vasile cel Mare spune despre aceasta: „Trebuie să ţinem minte cuvintele Judecătorului Dumnezeiesc: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4:6). Este straşnic să devii potrivnic al lui Dumnezeu, este îngrozitor a pierde harul lui Dumnezeu. Anume această groază de a fi lepădat de Dumnezeu, de adevărul lui Dumnezeu, frica de a pierde harul lui Dumnezeu trebuie să-l oprească pe omul credincios. Această temere trebuie să-l oprească pe om de încercările de a construi viaţa pe baza mândriei.

Pentru a depista în sine acest fenomen straşnic, acest viciu, această manifestare a esenţei păcatului, este necesar să ne supunem mai des autoanalizei, încercând să înţelegem ce se petrece în interiorul nostru. Şi, supunându-ne judecăţii neplăcute, găsind în sine mândria, ţinând minte că mândria îl izolează pe om de harul lui Dumnezeu şi îl lipseşte de speranţa la mântuire, noi căpătăm posibilitatea de a opri în noi germenii acestui viciu şi a ne elibera sufletul nostru de păcat. Anume pentru toate acestea, pentru lupta cu noi înşine ni se dăruiesc luminoasele şi măreţile zile ale Patruzecimii şi să dea Dumnezeu să le trecem cu destoinicie pentru mântuirea sufletelor noastre.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie