Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Preafericitului Patriarh Chiril la solemnitatea organizată în cadrul Academiei de Ştiinţe Medicale a Rusiei

Discursul Preafericitului Patriarh Chiril la solemnitatea organizată în cadrul Academiei de Ştiinţe Medicale a Rusiei
Versiune pentru tipar
21 iunie 2013 18:36

La 21 iunie 2013 Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a vizitat solemnitatea, dedicată aniversării a 50 de ani de la fondarea Centrului ştiinţific de chirurgie al Academiei de Ştiinţe Medicale a Rusiei. În cadrul acţiunii s-a desfăşurat ceremonia de conferire Sanctităţii Sale a titlului Doctor honoris causa al CŞC „Academicianul B.V. Petrovski”. Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Stimate Ivan Ivanovici şi Serghei Leonidovici! Înaltă adunare!

Aş vrea cordial să vă salut pe toţi – conducerea, colaboratorii, savanţii, medicii, personalul medical şi tehnic mediu – pe toţi acei care făuresc gloria Centrului. Cei care sărbătoresc azi aniversarea a 50 de ani de la fondarea Centrului şi acei care acordă în mod real ajutor oamenilor. Gloria acestei instituţii răsună în toată Rusia şi nu doar în Rusia. Precum numele marelui chirurg rus Boris Vasilievici Petrovski, tot aşa şi însăşi instituţia într-adevăr este bine cunoscută în toată lumea prin realizările sale minunate şi eu aş vrea, în primul rând, să-mi exprim mulţumirea şi conducerii institutului, şi tuturor celor care muncesc aici, tuturor celor care făuresc gloria Centrului ştiinţific de chirurgie „Academicianul B.V. Petrovski” al Academiei de Ştiinţe Medicale a Rusiei pentru faptele lor bune. Bineînţeles, vă aduc mulţumiri, de asemenea, pentru conferirea  titlului onorific de profesor al acestui celebru institut  ştiinţific de cercetare.

În viaţa mea distincţiile conferite de comunităţile ştiinţifice, aidoma celei, de care m-am învrednicit acum, întotdeauna au avut o importanţă mare. Am avut relaţii strânse cu mediul academic pe parcursul  anilor – se poate spune, ca personalitate, ca ierarh al bisericii eu m-am format, în primul rând, în mediul academic. O parte considerabilă a vieţii mele a fost legată de Academia teologică din Leningrad (pe acele timpuri), pe care eu mai târziu am condus-o şi pe parcursul a zece ani am fost rector. Ţin minte cât de mult influenţează mediul academic asupra formării disciplinei interne a omului, dezvoltă în el o atitudine critică faţă de sine însuşi, îl impune să fie reţinut în cuvinte, disciplinat în gânduri, capabil spre dialog. Uneori, când citeşti texte de publicistică sau priveşti emisiune la aceste teme la televizor, apare întrebarea plină de nedumerire: „Cum este posibil aşa ceva? Nu se poate de spus neadevăr! Doar este uşor a demonstra să toate cele spuse nu corespund realităţii!” De ce atunci oamenii strigă. Fără a se jena, în gura mare pe toată ţara, pe toată lumea, şi nu îţi permit să spui vreun cuvânt? La această întrebare eu răspund astfel: participanţii la astfel de dispute, care adevărul îl înlocuiesc cu patos publicistic, nu au avut experienţa educării în mediul academic. Acolo, unde este ştiinţă, acolo întotdeauna este o opoziţie raţională, acolo întotdeauna este prezentă noţiune de „oponent”, nu se poate să pronunţi vreun cuvânt nefondat, nedemonstrat – vei fi rectificat, fără a se ridica vocea; te vor îndrepta, bazându-se pe logică, cunoştinţe, experienţă. Din păcate, nimic asemănător în spaţiul nostru publicistic contemporan nu se întâmplă. Aici nu există dintre aceia, care se pot ridica şi te pot rectifica – spaţul din mass-media se formează astfel, că cel mai puţin în el îşi găseşte loc aprecierea ştiinţifică  a opiniilor, propunerilor, ideilor expuse.

A face ştiinţă este o trudă dificilă, o ştiţi mai bine decât mine şi într-un anume sens cere de la om un deplin sacrificiu. Fără răbdare, insistenţă, îndrăzneală practic este imposibil să obţii succese în vreun lucru, mai ales în domeniul cercetării ştiinţifice. Iată de  ce ştiinţa îmi este apropiată încă şi în plan duhovnicesc, deoarece şi acolo este un sacrificiu al vieţii. Nu este cu putinţă să fii savant pentru 10, 20, 30 % din tot timpul. Dacă  te ocupi de ştiinţă, atunci această ocupaţie îţi ia toată viaţa, devine cea mai importantă  prioritate, căreia se supun toate celelalte, inclusiv viaţa personală şi timpul liber. În acest sens slujirea Bisericii este asemănătoare cu cercetarea ştiinţifică. A sluji Bisericii nu se poate efectua doar la 10, 15 sau 20 %. Dacă iai asupra ta slujirea dată, aceasta semnifică că ea devine nu doar o prioritate a ta, dar viaţa ta.

Am o plăcere deosebită să primesc titlul acesta de la Centrului ştiinţific de chirurgie „Academicianul B.V. Petrovski”, deoarece acest Centru este deja un fenomen istoric, deşi are vârsta doar de 50 de ani. Centrul îşi trage originea de la Cinica de chirurgie pe lângă facultatea de medicină a Universităţii de la Moscova şi pe parcursul multor decenii rămânea a fi unul din fruntaşii medicinii din ţară – unele epizoade concludente ale istoriei sale noi le-am putut vedea pe ecran. Aici într-adevăr s-a format elita ştiinţifică naţională; în diferit timp între aceşti pereţi au trudit aşa savanţi şi medici celebri, precum profesorul A.I. Pol, P.I. Diakonov, A.V. Martynov, P.A. Ghertsen şi, bineînţeles, Boris Vasilievici Petrovski, al cărui nume institutul îl poartă de mult timp. Actualmente această instituţie rămâne un centru ştiinţific de vază în domeniul chirurgiei  de reconstrucţie-restabilire şi plastică atât în ţara noastră, cât şi peste hotare.

Medicii şi cercetătorii Centrului săvârşesc o muncă nobilă şi importantă. Utilizând cele mai noi tehnologii, metode de tratament şi ultimele elaborări ştiinţifice, voi tindeţi să faceţi totul ce depinde de voi, ca pacientului să i se întoarcă sănătatea şi starea bună. Şi ceea ce e cel mai important, o faceţi cu dragoste enormă, atenţie şi grijă sinceră pentru pacienţi – este cu adevărat un lucru foarte important.

A fi medic, aş vrea să o spun încă odată, nu este o profesie. A fi medic este o vocaţie şi o înaltă slujire, la baza căreia se află mila, compătimirea şi dragostea pentru om, manifestată în fapte. Iată de ce în această măreaţă profesie este atât de important dimensiunea morală. Această slujire nu are nici sărbători, nici zile de odihnă: la prima necesitate medicul trebuie să fie gata să jertfească pentru binele pacientului şi timpul său liber, şi odihna, şi somnul. Înălţimea slujirii, predestinată unul medic adevărat a determinat-o bine încă Hippocrates: „Arzând singur, luminează altora”. Consider că această teză minunată, acest slogan ar putea ajuta la foarte mulţi oameni, şi nu doar medici, pentru a conştientiza faptul ce este slujirea aproapelui tău.

Dar pentru a lumina cu adevărat, sunt necesare multe puteri. În limba rusă este o expresie „a ars la lucru” – nici într-o altă limbă, cel puţin în limbile pe care le cunosc, nu există. Aşa se spune despre acei, care din cauza unui stress mare, de pe urma solicitărilor emoţionale şi fizice, şi-a pierdut forţele sufleteşti. Medicul într-un anume sens „arde” în fiecare zi, jertfindu-se de dragul pacienţilor. În aceasta se conţine sensul slujirii medicului, în care cu adevărat se întruchipează idealul suprem al Evangheliei – idealul dragostei pentru oameni.

Aş vrea din nou să trag o anumită paralelă cu slujirea în Biserică. Acolo,de asemenea, trebuie să te dedai lucrului până la urmă. Într-adevăr, uneori simţi o pustietate, o epuizare a tuturor puterilor – fizice şi duhovniceşti. Dar iată ce legitate am dedus eu singur pentru mine: cu cât mai mult dai, cu atât mai mult primeşti înapoi. De la o astfel de dăruire nu poţi muri aşa cum poţi muri, vătămându-te la alt serviciu, ridicând, de pildă, greutăţi şi provocând un prejudiciu irecuperabil sănătăţii tale fizice. Acolo, unde noi ne epuizăm în plan duhovnicesc, moral, emoţional în numele unui alt om, acolo noi recăpătăm energia. Eu numesc această energie - energia Divină, harul Dumnezeiesc. Fiecare din voi ştie bine  - când termini ziua de lucru fiind cu totul obosit, distrus chiar, iar dimineaţa te scoli şi înţelegi că cele făcute ieri au avut o importanţă atât de mare! Şi puterile se restabilesc – la nivel emoţional, duhovnicesc şi fizic.

Din păcate, uneori se întâmplă astfel, că medicul, care în mod regulat se ciocneşte de durere şi suferinţă, se obişnuieşte treptat cu ele, recepţionând nenorocirile apropiaţilor ca parte indivizibilă a vieţii şi activităţii sale. Faţă de oamenii care au venit după ajutor el începe să aibă o atitudine respectivă ca faţă de „un caz medical” ordinar, pentru care este nevoie a pune un diagnostic şi a administra un tratament eficient, uitând că în spatele fotografiilor şi rezultatelor la analize se află un om viu, care are nevoie de susţinere. Când medicul simte ceva asemănător, este necesar imediat a trage clopotele. Dacă vom ignora acest „sunet de deşteptător” – primele simptoame de indiferenţă şi împietrire a inimii – atunci are loc o tragedie tacită: sufletul pierde din sensibilitate şi capacitate de a răspunde la nenorocirea şi bucuria altei persoane.

Despre pericolul acestui fenomen au prevenit muţi medici celebri. Astfel, de exemplu, minunatul chirurg, profesor în medicină, autorul unui şir întreg de cercetări ştiinţifice la chirurgia purulentă şi anesteziologie arhiepiscopul Luca  (Voino-Iasenetski), proslăvit de Biserică în ceata sfinţilor, o atenţie deosebită a colegilor săi o acorda faptului că în pacient trebuie să vezi, în primul rând, o personalitate. „Pentru un chirurg nu trebuie să fie caz, dar numai omul viu în suferinţă”, scria el. Medicul este chemat să fie pentru pacient samarineanul cel milostiv din pilda Evanghelică. Simţind o astfel de atitudine către sine, pacientul neapărat va răspunde prin încredere şi recunoştinţă sinceră. Anume prin acest sentiment medicul transmite, inclusiv, şi propria energie duhovnicească interioară. Uneori se spune: este suficient să discuţi pe scurt cu acest medic şi te simţi deja mai bine”. Eu cu propriii mei ochi au văzut, aflându-mă la spital, cum în timpul vizitei medicului la pacienţi, cu ei se înfăptuia o mică minune. Un medic deştept, cu autoritate, care gândeşte, vorbind cu bolnavii, săvârşeşte o minune în văzul tuturor. Omului i se face mai bine doar după această convorbire. El îşi adună gândurile, sentimentele şi după plecarea medicului spune: „Mă simt mai bine”. Eu am fost  martorul unei astfel de fenomen şi sunt convins că pricina unei astfel de influenţă este nu insuflarea, nu hipnoza, dar transmiterea energiei interioare.

Pe lângă o uşurare şi preîntâmpinare a suferinţelor fizice, oamenii aşteaptă de la medic şi o susţinere duhovnicească. E drept că nu întotdeauna medicii au putut acorda  o astfel de susţinere duhovnicească din cauza ocupaţiei sale, a numărului mare de pacienţi, a numeroaselor îndatoriri. Aici aş vrea să spun despre faptul că în ajutorul medicilor trebuie să vină preoţii. Preoţii nu vor veni la pacientul care spune „Eu nu vreau să văd preotul” – doar există întotdeauna liberul arbitru. Doar ştiţi din propria experienţă că marea majoritate a oamenilor au nevoi de o astfel de susţinere duhovnicească. Şi cât este de minunat când aceasta are loc, când alături de tine este un medic care este în stare să transmită o parte din energia lui duhovnicească pacientului suferind şi să-i ajute cu adevărat!

Cu această ocazie aş vrea să menţionez cu bucurie că în luna ianuarie anul curent cu binecuvântarea mea a fost sfinţită biserica în cinstea marelui mucenic şi tămăduitor de boli Pantelimon, mutată din blocul vechi al clinicii. Sper din toată inima că noua biserică va ajuta şi bolnavilor, şi colaboratorilor Centrului care merg la ea: oamenii suferinzi de pe urma multor maladii, pentru rugăciuni, pentru harul lui Dumnezeu, vor putea căpăta acolo puteri şi răbdare, iar medicii, se prea poate, de asemenea vor fi întăriţi de sus în îndeplinirea datoriei lor nobile profesionale.

În încheierea discursului meu, aş vrea să vă doresc vouă tuturor sănătate durabilă, pace sufletească, conştientizarea măreţiei şi corectitudinii acelei cauze, căreia i-aţi dedicat viaţa. Îmi aplec capul în faţa voastră şi vă aduc  recunoştinţa mea cordială.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV Jocuri Olimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Patriarhului cu prilejul sărbătoririi Zilei tineretului ortodox

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV-lea Jocuri Olimpice și cele de-a XIII-lea Jocuri Paralimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril în legătură cu desfășurarea acțiunii caritabile „Ziua milostivirii și compasiunii față de toți cei care se află în închisori”

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Congresul internațional al profesorilor și lectorilor de limbă rusă

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Gherasim, episcop de Vladikavkaz și Alania

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat participanților la solemnitățile din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej

Mesajul Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat Preafercitului Patriarh al României Daniel cu prilejul aniversării întronării

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Binecredinciosului cneaz Alexandru Nevski rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Lavra „Sfântul Alexandru Nevski”

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cu prilejul Zilei treziei