Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de marți a primei săptămâni din Postul Mare la mănăstirea Novospasski

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de marți a primei săptămâni din Postul Mare la mănăstirea Novospasski
Versiune pentru tipar
4 martie 2014 17:01

La 4 marte 2014, în ziua de marți a primei săptămâni din Postul Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril s-a rugat la serviciul divin conform tipicului la mănăstirea stavropighială Novospasski. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Preasfinția Voastră, stăpâne Sava! Dragi părinți, frați și surori!

Vă salut cordial pe toți în ziua de marți a primei săptămâni din Postul Mare.

Vă mulțumesc, stăpâne, pentru cuvintele bune și pentru acest cadou. Îmbrăcând aceste odăjdii sfințite și oficiind Liturghia Darurilor înainte Sfințite pe parcursul Sfintei Patruzecimi, îmi voi aminti și de această aflare a mea la mănăstirea Novospasski, de cuvintele voastre calde, de rugăciunea de azi de obște cu frații și de darul minunat oferit.

Postul este timpul când omului i se oferă posibilitatea de a-și schimba viața spre mai bine. Una din modalitățile acțiunii asupra sufletului omenesc, asupra sentimentelor lui, asupra voinței lui, este  înfrânarea în mâncare. Pentru unii oameni, care nu cunosc viața bisericească, postul constă în trecerea la alt fel de mâncare. Bineînțeles, mâncare de post este doar o componentă a acelui mod de viață, de care trebuie să ne ținem în timpul Postului Mare, dar este o componentă importantă.

Am avut posibilitate să discut cu oameni care sunt departe de Biserică, dar credincioși, care aproape că nu frecventează biserica, nu țin posturile, însă pe Dumnezeu nu Îl neagă. Când venea vorba de post, acești oameni deseori începeau să contrazică: „Ce diferență are, ce mănânci? Cel mai important e să nu săvârșești rău”. Sunt cuvinte corecte – în ideal, dar din păcate în practică nu este așa. Acei oameni carte nu sunt în stare să se înfrâneze în puțin – în alimentare, sunt incapabili să facă ceva mai mare și mai important. Și dacă o astfel de pravilă minunată cum este postul este separată de virtute, înseamnă că acea persoană nu poate face cu adevărat nici una, nici alta – nu îi ajung puteri, nu îi ajunge voință.

Iată și apare întrebarea: de ce trebuie să mă limitez în mâncare? Doar într-adevăr, mâncarea este un factor material. Are oare ceva comun mâncarea cu viața duhovnicească? Și sfinții părinți, învățătorii Bisericii mărturisesc despre faptul că are, deoarece mâncarea este necesară pentru menținerea vieții organismului nostru fizic, a trupului nostru.

În antichitate mulți comiteau eroarea, considerând că trupul și sufletul sunt substanțe cu totul diferite, privind la trup ca la un oarecare vas, în interiorul căruia se află în mod autonom sufletul. Unii chiar cădeau în erezie – astfel, în secolul al III-lea a apărut o mișcare eretică, care se numea manihism, ce amenința Biserica. Părtașii manihismului negau orice valoare a firii fizice, considerând că existența fizică, inclusiv trupul omenesc, se află în puterea diavolului, de aceea este un rău și cu el trebuie de dus luptă.

Pe fundalul unei atare înțelegeri a creștinismului se întâmplau fenomene îngrozitoare. De pildă, din istorie este cunoscut cazul care se referă la un eretic, un gnostic sirian pe nume Carpocrat, fiul lui Epifan. Fiind bântuit de o atitudine incorectă față de trup, față de firea fizică, el din tinerețe a hotărât să-și distrugă propriul trup, pentru aceasta a ales o modalitate strașnică – ducea un mod de viață depravat și la 17 ani a decedat. Însă acest Carpocrat a avut și succesori, care considerau că trupul omului este un rău, că trebuie de eliberat sufletul care există în mod autonom în interiorul vasului – deoarece doar sufletul are valoare, iar trupul nu are nici o valoare.

Când citești scrierile sfinților părinți la temele, legate de corpul omului, te miri de înțelepciunea lor. Sfinții părinți înțelegeau că trupul nu are valoare prin sine însuși, deoarece este limitat de termenii unei vieți omenești, dar și în timpul vieții trupul suferă de pe urma bolilor, uneori foarte grele. Anume de aceea substanța fizică, numită corp, nu poate fi valoare prin sine însăși – valoarea trupului este în altceva. Dar deoarece valoarea absolută a existenței este Dumnezeu, doar în această perspectivă Dumnezeiască poate fi apreciată importanța corpului omenesc.

De fapt, cuvinte referitor la corp în această perspectivă Dumnezeiască se conțin în scrierile apostolilor. Sfântul Pavel ne învață că noi suntem temple ale Duhului Sfânt ce trăiește în noi. Parafrazând aceste cuvinte ale apostolului Pavel, sfântul Efrem Sirul vorbește în mod minunat: „Tu ești creștin, ai trup care este templul Sfântului Duh, de aceea să ai grijă de acest templu”.

Grija noastră pentru trup provine din faptul că trupul este esențial pentru cauza mântuirii noastre. Dar de ce? Pentru că sufletul nu există în mod autonom de trup, și trupul – de suflet. Acum, deja în lumina cunoștințelor științifice, noi putem mărturisi despre faptul că procesele care se produc în trup, în minte, în sistemul nervos și nu doar, influențează asupra stării sufletului. Într-un anumit sens calitățile sufletului sunt urmările proceselor, care au loc în trup.

Unii oameni trag concluzie în baza acestora: „Nu există nici un fel de suflet, există doar trupul cu procesele sale biochimice. Este atât de simplu să explici! Se poate, acționând asupra unor centre în creierul omului, să provoci mânia sau bucuria, uimirea sau, din contra, deziluzia”. Dar aceasta este încă o ispită, care împiedică pe oameni să se apropie de înțelegerea tainei creației lui Dumnezeu.

Domnul nu a dorit ca sufletul și trupul să fie autonome în timpul existenței pământești. Ele sunt legate strâns unul cu celălalt și unul îl influențează pe celălalt. Și dacă trupul încetează să mai existe, sufletul nu poate exista în condițiile existenței pământești, fizice. Noi știm că el trece în altă lume. Prin urmare, pentru ca sufletul să existe în această lume, el trebuie să aibă legătură cu trupul.

Uneori, polemizând cu credința creștină, oamenii necredincioși spun: „Moare trupul, dar cum se poate de demonstrat că există sufletul?” Nu există dovezi directe, dar există analogii minunate. Noi știm că universul este imens și pământul este îndepărtat de stele prin milioane de ani lumină. Adică lumina ajunge la pământ timp de o cantitate enormă de timp și nu se știe dacă există acea boltă cerească, pe care o vedem sau dacă nu mai există. Noi vedem doar lumina acestor stele și  cunoaștem că deseori stelele mor, iar lumina lor merge încă spre pământ. Privind la această lumină, noi vedem steaua, care deja nu există, care a murit. Această analogie ne ajută să înțelegem că moartea corpului omenesc nu înseamnă dispariția acelei energii duhovnicești, care s-a acumulat în acest trup, s-a format într-un chip anume, într-o forță rațională, numită sufletească. Și când încetează existența trupului, sufletul este viu, precum vie este acea energie, care emană de la stelele ce au murit. Anume energia, adică puterea, nu sunt doar o imagine, dar o realitate vie. Tot așa este și cu sufletul omenesc.

Însă pe parcursul vieții, când trupul și sufletul sunt legate reciproc, condiționate reciproc, grija pentru corp are o mare importanță. Dacă e să neglijăm corpul, ne putem îmbolnăvi, putem slăbi, inclusiv capacitățile noastre mentale și duhovnicești. De aceea niciunde și nicicând sfinții părinți nu chemau la faptul ca omul să-și omoare trupul sau să-și risipească sănătatea. Totodată toate scrierile patristice, care se referă la trupul uman, conțin gândul, pe care l-a exprimat atât de clar sfântul ierarh Ioan Gură de Aur: grija excesivă pentru corp îl lipsește pe om de posibilitatea să aibă grijă de suflet.

Astăzi nu există eretici, care  în numele unor țeluri înalte duhovnicești să-și slăbească sănătatea propriului organism sau chiar să-l omoare. Astăzi este o altă ispită – satisfacerea necesităților trupului fără încetare, fără orice fel de limite: „mănâncă, bea, veselește-te”. Grija pentru trup, dacă e să judecăm după cantitatea de timp, intensitatea acordată de chiar oameni credincioși, este incomensurabilă cu grija pentru suflet. Noi acordăm cu adevărat mult timp propriului trup – îl  hrănim, îi dăm de băut, îl îmbrăcăm, îl încălțăm, îl apărăm de influențe nefaste externe - și cât timp irosim pentru aceasta, pe când grija pentru suflet rămâne parcă în umbră. Și iată Postul Mare cu înfrânările lui, inclusiv în mâncare, cu cerințele sale față de concentrarea duhovnicească, față de rugăciunea specială, îl introduce pe om în atmosfera dată, îl ajută a plasa grija pentru suflet, măcar pentru un timp scurt, în centrul vieții noastre.

Multe din acelea pe care le face omul, în special succesele lui, depind de deprinderi. Există cunoștințe și există deprinderi, datorită cărora omul poate produce o anumită lucrare, ocupa un anumit post, obține anumite rezultate. Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească – se cer cunoștințe și se cer deprinderi. Cunoștințele le aflăm din cuvântul lui Dumnezeu, din scrierile patristice, din rugăciunile minunate, pe care le auzim în timpul serviciilor divine, iar deprinderea se obține atunci, când acordăm o atenție deosebită problemelor vieții duhovnicești. Anume în acest sens postul este un timp  deosebit care, deși trece în mod fizic, poate avea o importanță perenă pentru viața omului.

Iată din ce cauză nu trebuie să risipim timpul în zilele Postului Mare, dar trebuie să ne străduim ca, cel puțin acum, grija pentru suflet să fie nu mai puțin semnificativă decât grija acordată trupului și să ne ajute Domnul în această lucrare deloc simplă! Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Predica Patriarhului rostită după slujba dumnezeiască de seră săvârșită în ajunul sărbătorii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la biserica „Sfântul Binecredinciosul cneaz Igor al Cernigovului” din Peredelkino

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Cuvios Serghie de Radonej după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” a Lavrei „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie

Predica Patriarhului rostită în Duminica a 16-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala episcopală „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Sfânta Sofia - Înțelepciunea lui Dumnezeu” din Samara

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în ajunul sărbătorii Înălțării Crucii Domnului după privegherea săvârșită în Catedrala „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din or. Tolyatti

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de sărbătoarea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Înălțarea Domnului” din Ghelendjik

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în Duminica a 13-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica cu hramul „Sfânta intocmai cu Apostolii marea cneaghine Olga” din Ostankino, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfinților Binecredincioșilor cneji Daniel al Moscovei și Alexandru Nevski după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la Mănăstirea „Sfântul Daniel”

Predica Patriarhului rostită în Duminica a 12-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica „Sfântul Mare Mucenic Nichita” din Staraya Basmannaya Sloboda, or. Moscova

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Petru după Te-Deum-ul săvârșit la Mănăstirea „Sfântul Mitropolit Petru” din Vysokoe