Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Intrarea Domnului în Ierusalim la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Intrarea Domnului în Ierusalim la catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
13 aprilie 2014 17:23

La 13 aprilie 2014, în duminica a 6-a din Postul Mare, sărbătorirea Intrarea Domnului în Ierusalim, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul s-a adresat către credincioși cu o predică.

În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Astăzi, dragi stăpâni, părinți, frați și surori, noi marcăm o mare sărbătoare în rândul celor douăsprezece – Intrarea Domnului în Ierusalim. Citirea din Apostol, care ne-a fost propusă azi în timpul Dumnezeieștii liturghii, este un fragment nu prea mare din epistola apostolului Pavel către creștinii locuitori ai orașului Filipe, la nordul Greciei (Flp. 4:4-9). Apostolul rostește în această epistolă cuvinte uimitoare prin profunzimea și importanța lor: „Și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus”.

De ce anume acest fragment este citit azi, când Biserica sărbătorește intrarea Domnului în Ierusalim? Nu este întâmplător. Despre ce fel de pace a lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, vorbește apostolul Pavel? Ce lume este aceasta? Fără îndoială, este vorba de un sistem de valori, care întrec orice imaginație. Ce este aceasta? Ori ceva a rămas să fie taină pentru mintea omenească răzbătătoare? Doar valorile sunt descrise de filozofi și savanți, ele răsar din experiența omenească, ele pot fi mai mult sau mai puțin înălțătoare, mai duhovnicești și mai materiale. Despre ce fel de pace, care întrece orice înțelegere omenească, vorbește apostolul Pavel și de ce Biserica ne aduce aminte despre aceasta în ziua, când se pomenește Intrarea Domnului în Ierusalim?

În acea zi, în ajunul sărbătorii Paștelui, Domnul Care adineauri l-a înviat din morți pe Lazăr, intră în capitala Iudeii. Să ne imaginăm omul care nu doar că a înviat un mort – nu o poate face nici un muritor – dar cel puțin a săvârșit o faptă neverosimilă, mai mult sau mai puțin comparabilă cu învierea din morți. De exemplu, a salvat poporul, statul, de la moarte sau a  prevenit vreo calamitate îngrozitoare naturală, care ar fi putut răpi un număr enorm de vieți. Cum s-ar fi simțit această persoană, chiar fiind foarte modestă? Bineînțeles, ea ar fi înțeles toate semnificațiile celor săvârșite – precum au înțeles locuitorii Ierusalimului că Iisus a săvârșit ceva ce a depășit hotarele experienței omenești. Iisus a înviat pe un mort, care a început să miroase, doar mai mult de trei zile și nopți Lazăr cel mort de patru zile s-a aflat în mormânt. Nu este același lucru ca în cazul fiicei lui Iair murită recent, despre care se mai putea chibzui dacă a murit sau și-a pierdut conștiința. Nu este cazul asemănător cu cel al fiului văduvei din Nain, care imediat după decesul său, conform obiceiului oriental, era dus pentru înmormântare – se prea poate, mai era cald, încât mai puteau exista îndoieli: a murit oare sau într-adevăr are somn letargic.

Nimic din cele enumerate nu s-au întâmplat cu Lazăr. Acest trup în descompunere; aceste fâșii înfășurate care s-au lipit de eliminările corpului mort; acest miros greu, care convingea cel mai mult – în fața lor se afla un om demult decedat. Și Hristos cu puterea Sa îl învie pe Lazăr din morți. Acest eveniment entuziasmează întreg Ierusalimul. Și când peste câteva zile Domnul, făcându-i o vizită lui Lazăr, pe care l-a înviat din morți, și surorilor lui Marta și Maria – după o agapă într-un cerc restrâns, s-ar putea spune într-un cerc de familie, deoarece Mântuitorul a iubit această familie – intră în Ierusalim, atunci se întâmplă ceva, din care cauză noi citim azi rândurile din ultima epistolă a apostolului Pavel.

Hristos a arătat ceva, ce întrece orice minte omenească, ceea ce e imposibil a explica doar prin modestie. El nu intră în Ierusalim ca un biruitor, deși ce s-ar putea de făcut mai mult decât a învia un cadavru în descompunere? El intră în Ierusalim cu modestie, intră pe un asin obișnuit, precum făceau pe atunci, dar mai  practică și azi mulți oameni simpli, chiar foarte simpli, în Orientul Apropiat. Și oamenii strigă: „Osanna fiului lui David! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”, adresându-I-se ca unui succesor al lui David, prin urmare ca unui candidat la domnie. Ei scoteau de pe sine hainele, așternându-I-le în calea Mântuitorului, tăiau de pe copaci  crengi, aruncându-I-le sub picioare, adică Îl întâmpinau ca pe un  biruitor, ca pe un conducător de oști, ca pe un triumfator.

Și ca răspuns la toate acestea - șederea smerită pe un asin, ceea ce semnifica respingerea oricăror onoruri omenești, ceea ce semnifica mărturia lui Hristos despre altă lume, care întrece orice minte omenească. Fapta Lui distrugea orice logică obișnuită a evenimentelor, distrugea scenariu obișnuit din acele vremuri: „Tu ești învingător, noi ne închinăm în fața ta, acceptă onorurile noastre”. Câtă noblețe, dar și câtă mândrie era în acceptarea onorurilor de către conducătorii triumfători de oști! Pe când Domnul neagă toate acestea prin intrarea Sa smerită în Ierusalim, mărturisind prin aceasta: totul ce este atât de important și atât de dorit la oameni – doar mulți conducători de oști pentru o astfel de clipă săvârșeau și fapte eroice, și viața și-o riscau – totul ce se prețuiește atât de mult la oameni – nu are nici o valoare înaintea ochilor lui Dumnezeu, deoarece pacea lui Dumnezeu se înalță de asupra oricărei înțelegeri omenești. Este un alt punct de plecare, este un alt unghi de vedere, este un alt sistem de valori.

S-ar părea că după moartea și Învierea Mântuitorului, după fondarea Bisericii - și Biserica lui Hristos, și lumea luminată de Biserică ar fi trebuit să însușească toate aceste adevăruri Dumnezeiești. De fapt, nimic parcă nu s-a schimbat. Iarăși și iarăși oamenii în numele gloriei, bogăției și al puterii sunt gata să-și jertfească viața și cu plăcere acceptă venerația din partea altor oameni. Cât de mult aceasta mângâie sufletul! Însă iubirea de sine mai oferă anumite pârghii ale puterii, care permit a stabili relații cu alte persoane de pe pozițiile forței: „eu nu sunt un om simplu, eu nu fac parte din cercul oamenilor simpli”. Cât de des noi sacrificăm cei mai buni ani din viața noastră, cele mai bune puteri pentru a ne mângâia cu poclonirea altor oameni față de noi, poate fără a recunoaște acest lucru în fața a noi înșine.

Astăzi noi am hirotonit un episcop - pe stăpânul Ignatii. După cum ați auzit, în cuvântul meu i-am spus că a fi sfințit ierarh semnifică a avea o altă viață. Ce fel de altă viață? Doar fiecare om constă din  sânge și oase, el mănâncă și bea, el comunică cu alte persoane, el râde când îi vine a râde, se bucură când este cazul, scârbește când îi este trist și toate acestea sunt părți ale firii omenești. Însă episcopul este chemat să viețuiască în lumea lui Dumnezeu, în alt sistem de valori; și prin firea sa, recepționând totul ce este  caracteristic unui om, el totodată cu mintea și cu inima, după cum spune apostolul Pavel, trebuie să existe în altă lume.

Însă aceasta se referă nu doar la episcop, aceasta se referă la orice persoană, care vrea să fie fericită, deoarece lumea lui Dumnezeu este mântuire. Lumea lui Dumnezeu este beatitudine. Lumea lui Dumnezeu este fericirea umană. Cât este de greu a întrezări această fericire, a o depista în iureșul vieții noastre de zi cu zi! Iată de ce este nevoie a-ți îndrepta mintea către Dumnezeu, a citi Sfânta Scriptură, a frecventa biserica lui Dumnezeu, a te hrănii cu Tainele Bisericii, pentru  a avea puterea interioară de a te urca mai sus, spre cer, și a intra în lumea lui Dumnezeu, care întrece orice imaginație omenească.

Noi suntem învățați să facem toate acestea azi, de marea sărbătoare a Intrării Domnului în Ierusalim. Să păstrăm în minte și în inimă ceea ce am învățat, să încercăm și noi, aidoma lui Hristos Mântuitorul, să ne ridicăm de asupra cotidianului, să căpătăm o altă viziune asupra lumii, asupra realității ambiante și, ceea ce este foarte important, asupra a noi înșine și, îmbinând toate aceste eforturi cu rugăciunea către Dumnezeu, să obținem acea bogăție, acea bucurie, acea frumusețe a existenței, care ni se deschide în lumea lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie