Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril ținută în ziua de miercuri din prima săptămână a Postului Mare după Liturghia Darurilor mai înainte sfințite la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril ținută în ziua de miercuri din prima săptămână a Postului Mare după Liturghia Darurilor mai înainte sfințite la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova
Versiune pentru tipar
16 martie 2016 22:56

La 16 martie 2016, în ziua de miercuri a primei săptămâni din Postul cel Mare, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat prima în acest an Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

În numele tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Postul şi rugăciunea sunt mijloace măreţe pentru dobândirea acelor ţeluri pe care omul credincios şi le propune în calea vieţii sale duhovniceşti. Însă postul şi rugăciunea nu sunt suficiente, deoarece păcatul şi neajunsurile omeneşti se răspândesc nu doar asupra noastră, dar şi asupra oamenilor ce ne înconjoară. Păcatul infectează natura relaţiilor umane. Sunt păcate împotriva lui Dumnezeu, sunt păcate împotriva oamenilor care otrăvesc relaţiile dintre ei şi amărăsc viaţa celor din jur. Ştim bine cu toţii aceste păcate: mândria, minciuna, mânia, invidia, dorinţa de căpătuială, lipsa de onestitate, incorectitudinea în relaţiile interumane. Putem şi mai departe să continuăm enumerarea, din care se înţelege că cel ce a păcătuit în faţa lui Dumnezeu concomitent provoacă rană şi altei persoane.

Păcatul niciodată nu se limitează la anumit cadru. Răul prin natura sa cere noi şi noi victime. Iată de ce răul trebuie oprit în interiorul propriei persoane, deoarece părăsindu-l pe om, el începe să ducă o viaţă de sine stătătoare. O cunoaştem bine din relaţiile cu prietenii, din cele familiale – cum răul transformă aceste relaţii în sensul rău al cuvântului, cum au de suferit oamenii atunci când cineva a semănat seminţele neîncrederii, răutăţii, înstrăinării, mâniei, căpătuielii. Însă nu doar lumea înconjurătoare suferă de pe urma păcatului nostru – suferim în primul rând noi înşine. Fiecare trebuie să înţeleagă că păcătuind, el otrăveşte propria viaţă.

Eu deseori am avut ocazia să fiu în locuri de detenţie. Înainte de a mă întâlni cu grupuri mari de deţinuţi, de multe ori întrebam la conducere ce este cel mai îngrozitor în locurile lipsei de libertate. Răspunsul era aproximativ următorul: cei în detenţie se chinuie, în primul rând, pe ei înşişi. Ei creează un astfel de sistem de exploatare, unde cel puternic domneşte asupra celui slab şi în primul rând suferă de pe urma lor înşişi şi doar apoi – de faptul că se află în spatele sârmei ghimpate şi sunt lipsiţi de libertate. Odată, comunicând cu cei din detenţie, am abordat această temă şi după expresia ochilor am înţeles că şeful cu care am vorbit a pus o diagnoză corectă. Eu vedeam cum cuvintele mele găseau ecou în primul rând, probabil, la victimele violenţei din închisori, la acei care sufereau de faptul că sunt închişi, dar în măsură mai mare – de la tovarăşii săi din celulă.

Această tragedie o putem transpune asupra întregii societăţi. Omul care comite un păcat suferă singur şi face să sufere cei de alături, răspândind păcatul în jurul său. Se schimonoseşte firea omenească, sunt distruse idealurile, se şterge sentimentul responsabilităţii, al datoriei, al dreptăţii, al dragostei, deoarece păcatul nu se opreşte, el se extinde şi scopul păcatului, scopul răului, scopul diavolului este să pună stăpânire pe întreg sufletul omenesc. A început cu un lucru mărunt, dar se termină cu o tragedie de viaţă. Şi apare întrebarea: există oare o modalitate, un leac de la această maladie straşnică, care răspândeşte metastaze mortale prin corpul nostru şi în afara noastră? Există un atare medicament şi despre el vorbeşte în mod minunat sfântul ierarh Ioan Gură de Aur: „Nu așa apa spală necurăţenia trupului prin natura sa, cum milostenia prin puterea sa purifică sufletul nostru”. Sfinţii părinţi preferau să-şi organizeze discursul, scrierile, pe comparaţii, pe imagini şi cât este de minunată imaginea apei care curăţă de murdărie trupul uman! Ce uşurinţă capătă omul, când el spală de pe sine glodul cu ajutorul apei! Tot aşa, dar poate într-o măsură şi mai mare, după cum spune sfântul ierarh Ioan Gură de Aur, milostenia curețe sufletul nostru.

Putem vorbi mult despre faptul de ce are loc acest lucru. Voi spune doar că păcatul provine din faptul că omul Îl alungă din viaţa sa pe Dumnezeu, fără să mai vorbim de alţi oameni. El se transpune în centrul vieţii. Tot aşa a apărut păcatul şi atunci, în rai, în zorii istoriei omenirii. A fost dată o poruncă şi Dumnezeu era în centrul vieţii, însă omul a dorit să ocupe locul lui Dumnezeu şi a căzut. În baza oricărei căderi în păcat este punerea propriei persoane în centrul vieţii. Însă milostenia, mila, după cum spun sfinţii părinţi, ne face să vedem pe alt om. Nu chiar să îl punem în locul nostru în centrul vieţii, dar de fiecare dată când ajutăm aproapelui, noi îi acordăm, măcar puţin, un loc în viaţa noastră, în sufletul nostru, în inima noastră. Dar dacă milostenia devine un obicei, în sensul bun al cuvântului, atunci omul se schimbă văzând cu ochii. Am avut ocazia să văd cum unele persoane cu un sentiment de greaţă păşeau pragul instituţiei, unde se aflau oameni nefericiţi ca să le transmită daruri, dar apoi, răniţi de durerea altora, ei mutau propriul „ego” de pe locul central din viaţă şi simţeau o putere minunată, pe care acel, altul, îţi oferă ţie, cel care faci milă.

Sfântul ierarh Ioan Gură de Aur, meditând la tema Postului Mare, spune cuvinte uimitoare despre faptul că rugăciunea şi postul capătă puterea din milostenie. Cu alte cuvinte, dacă postul şi rugăciunea sunt săvârşite fără milostenie, atunci postul şi rugăciunea nu sunt suficiente ca să-ţi schimbi propria persoană, ca să te eliberezi de dominaţia păcatului.

Astăzi tot mai mulţi oameni ţin post şi, bineînţeles, eu în calitate de Patriarh mă bucur, văzând cât de mult a crescut numărul postitorilor. Despre aceasta ne vorbesc şi datele statistice, dar cel mai important că despre aceasta ne vorbeşte viaţa noastră bisericească – noi vedem că tot mai mulţi oameni vin la biserică, vin la mărturisire, participă la taine. Şi cât e de important ca la înfrânarea în mâncare şi băutură, la frecventarea cât mai deasă a bisericii noi să adăugăm facerea de fapte bune, măcar în zilele Postului Mare, ca postul şi rugăciunea, după cuvântul lui Ioan Gură de Aur, să se întărească de la facerea noastră de bine! Domnul să ne ajute nouă tuturor în acest lucru!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie