Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în ziua de sâmbătă a primei săptămâni din Postul Mare după Liturghia oficiată la mănăstirea stavropighială „Sfântul Daniel”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în ziua de sâmbătă a primei săptămâni din Postul Mare după Liturghia oficiată la mănăstirea stavropighială „Sfântul Daniel”
Versiune pentru tipar
19 martie 2016 20:01

La 19 martie 2016, în ziua de sâmbătă din prima săptămână a Postului cel Mare, ziua pomenirii sfântului dreptcredinciosului cneaz Daniel al Moscovei, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie a sfântului ierarh Ioan Gură de Aur la catedrala „Sfânta Treime” a mănăstirii stavropighiale de călugări „Sfântul Daniel”, or. Moscova. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către cei prezenți în biserică cu o predică.

Preasfințiile Voastre! Cinstite părinte Alexii, locțiitorul acestui sfânt locaș! Dragi părinți, frați și surori!

Vă felicit pe voi pe toți cu prilejul unui eveniment semnificativ, sărbătoarea Moscovei și nu doar – ziua pomenirii sfântului dreptcredinciosului cneaz Daniel al Moscovei, în a cărui cinste a fost ridicată această mănăstire. Bineînțeles, ea a fost creată în cinstea ocrotitorului ceresc al cneazului Daniel, dar din cauza unor circumstanțe istorice a fost să fie locașul lui.

A fost prima mănăstire din Moscova și cneazul Daniel a iubit-o foarte mult. Spre deosebire de mulți alţi cneji care își alegeau ca loc de înmormântare locuri speciale, de onoare, el a lăsat testament să fie înmormântat aici, la mănăstirea „Sfântul Daniel”, la cimitirul mănăstiresc, deoarece, după cum se știe, a primit tunderea în monahism și nu a dorit să se deosebească de frați. Cneazul a fost înmormântat între aceste ziduri, însă după anumit timp locașul sfânt a ajuns în delăsare și a fost mutat în alt loc, iar aici a rămas biserica parohială și cimitirul, unde au început să înmormânteze nu doar pe călugări, dar și pe laici. Așa a durat până în vremurile lui Ioan cel Groaznic, când în somn la o persoană a venit sfântul Daniel și a rugat să i se transmită țarului: „De ce ultimul se bucură de bunătățile lumii, iar Daniel al Moscovei este dat uitării?” De atunci s-a schimbat totul: mănăstirea din nou a început să se dezvolte, au fost găsite moaștele sfântului cneaz și de atunci mănăstirea este percerută la Moscova, dar, probabil și în întreaga noastră Biserică, ca fiind prima în istoria orașului, creată cu sârguința sfântului dreptcredinciosului și cuviosului cneaz Daniel.

Dar pe lângă faptul că cneazul Daniel a fost foarte evlavios, despre acest fapt mărturisind tunderea lui în monahism, el era un conducător cu totul deosebit. Acest lucru este remarcat și în cronici, și în viața sfântului și chiar în biografiile laice. Cneazul era pacificator, iar pe vremurile când Rusia era sfâșiată de contradicții feudale, aceasta era un lucru deloc ușor.  Fratele se ridica împotriva fratelui și cnejii ruși duceau luptă până la moarte, doar numai să preia o parte din teritoriul vecin și totodată să se înalțe pe sine.

Însă cneazul Daniel niciodată nu scotea sabia din teacă, pentru a ocupa măcar o palmă de pământ. Era, probabil, unicul cneaz care a refuzat să anexeze prin forță la cnezatul sărac pe atunci al Moscovei pământuri străine. Chiar și atunci când a fost nevoit să ia în mâini sabia, deoarece asupra cnezatului Moscovei a venit amenințarea năvălirii din partea cneazului de Reazan, Daniel, obținând biruință, nu l-a omorât, nu l-a luat prizonier și nu a alipit pământurile Reazanului la Moscova – a fost un caz ieșit din comun.

În scurt timp după aceasta nepotul său a lăsat drept moștenire cnezatului Moscovei cnezatul Pereiaslavl, care pe atunci era un oraș mult mai important decât Moscova. Însă când unirea cnezatelor a avut loc, cneazul Daniel nu a vrut să se mute din orașul de rang mai inferior în orașul-cetate prosper pe atunci Pereiaslavl. Cu începere de la anexarea pașnică a cnezatului Pereiaslavl la Moscova s-a și început înălțarea Rusiei Moscovite, care a căpătat o putere deosebită în timpul feciorului lui Daniel, Ivan Kalita, care a făcut multe pentru prosperarea poporului nostru. Se prea poate, lucrul principal pe care l-a făcut a fost următorul - la inițiativa lui, mitropolitul întregii Rusii a mutat catedra la Moscova, ea aflându-se până atunci la Vladimir unde s-a pomenit după ce a fost izgonită din Kiev. Astfel a fost pusă temelia faptului ca Moscova să devină centrul întregii Rusii.

Istoria cneazului-pacificator este bine cunoscută, eu v-am amintit-o în legătură cu zilele sfântului Post cel Mare. În prima săptămână noi meditam despre căile vieții duhovnicești a omului, despre păcatele, patimile, dar și virtuțile lui. Și probabil pacificarea este una din cele mai mari virtuți, doar Domnul, arătându-se după Învierea sa din morți, a spus apostolilor: ”Pace vouă”, înainte de alte cuvinte de îndrumare. Aceasta nu este întâmplător, precum neîntâmplătoare sunt cuvintele predicii de pe Munte „fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor numi”. Dar ce semnifică „fiu”? Este acela care continuă cauza tatălui. Prin urmare, cea mai importantă lucrare a lui Dumnezeu – este pacea, deoarece în planul lui Dumnezeu despre pace și despre om anume pacea a fost valoarea principală.

Dar odată cu păcatul a venit și scindarea și această scindare se reflectă în cel mai dureros mod în relațiile interpersonale. Ce înseamnă o ceartă între oameni? Este încălcarea păcii. Conflictul este încălcarea păcii. Iar acum spuneți-mi care este factorul ce ne ia cel mai mult din puteri? Ce ne sustrage cel mai mult de la faptele bune? Bineînțeles că certurile, conflictele. Fiecare om căsătorit știe ce se întâmplă atunci când apar certurile în familie. Lucrul nu sporește, gândurile se sustrag, omul nu se poate concentra, el este scos din ritmul obișnuit. Nu poate fi vorba de nici un fel de evoluție duhovnicească sau măcar despre o îndeplinire deplină a îndatoririlor familiale sau de serviciu. Cearta absoarbe toată atenția, toată conștiința, dar mai există certuri cu vecinii, certuri cu colegii de serviciu, conflicte latente sau deschise – putem să ne imaginăm câtă energie, ce parte enormă a vieții este irosită cu certuri și conflicte!

Însă certurile și conflictele au și o altă dimensiune. Se ceartă între dânsele popoare și țări și astfel de certuri se soldează cu războaie, iar războiul este ceea ce este cel mai strașnic din cele existente. Războiul răpește vieți omenești, pe cei sănătoși îi transformă în invalizi, aduce suferințe enorme mulțimii de oameni…

Iată de ce orice fel de acțiune, orientată la preîntâmpinarea unui conflict, la încetarea certurilor, la păstrarea păcii este atât de bineplăcută lui Dumnezeu, încât Domnul i-a numit pe oamenii care înfăptuiesc această lucrare, fiii Săi. Ei continuă lucrarea Lui. O pildă minunată a pacificatorului este cneazul Daniel și fiecare dintre noi este chemat să răspândească în jurul său pacea.

Ce concluzii noi trebuie să tragem din cele spuse? Prima: nimeni dintre noi nu trebuie să fie pricina unei cerți sau a unui conflict. Dar dacă se întâmplă acest lucru, trebuie să ne adunăm puterile, să conștientizăm vina noastră, să cerem iertare, să facem totul pentru ca acel conflict să nu se extindă.

Dar dacă sursa conflictului nu este în noi? Dacă nu suntem în stare să influențăm asupra încetării lui imediate? Atunci trebuie în primul rând să Îi cerem cu sârguință lui Dumnezeu ca Domnul să păzească și să apere sufletele noastre de pieire, ca acel conflict să nu distrugă viața noastră interioară. Trebuie să Îi cerem Domnului ca El să ne ajute să facem totul pentru încetarea conflictului, dar dacă se va cere, să mergem și la sacrificiu. Niciodată o jertfă pe care o aducem în numele păcii, nu trebuie să fie recepționată ca o slăbiciune, în special dacă omul în alte situații se manifestă destul de viu. Cu cât omul este mai puternic, cu atât îi este mai greu, se prea poate, să aducă o anumită jertfă, ca să instaureze pacea, dar cu atât mai eficiente sunt acțiunile lui, doar fiecare înțelege că un astfel de om are suficiente puteri ca să ducă lupta până la un final victorios. Și dacă noi de bună voie refuzăm la luptă împotriva rudelor, apropiaților, cunoștințelor noastre, noi cu adevărat acceptăm să ducem slujirea mântuitoare, pe care Dumnezeu ne-a poruncit-o.

Tot așa și în fața Bisericii se află o sarcină foarte mare de a duce slujirea pacificatoare la scara întregului popor, a întregii țări, la scara întregii lumi. Dar aceasta de asemenea cere smerenie, deoarece pacificarea poartă în sine întotdeauna anumite pericole. Intervenind în domeniul conflictului, acela care dorește să aducă pacea devine foarte vulnerabil, deoarece eforturile pacificatoare pot trezi nemulțumirea ambelor părți. Noi vedem ce se întâmplă azi în aceeași Sirie. Misiunea pacificatoare a țării noastre nu este acceptată de toți în plan pozitiv, critica răsună din diferite părți. De ce? Deoarece fiecare cine e atras în conflict își are propriile scopuri și sarcini, iar pacificarea întotdeauna cere ca oamenii să refuze parțial la propriile ambiții, scopuri, sarcini și să meargă în întâmpinarea unii altora. Așa se întâmplă și în familie, și în societate, și în relațiile internaționale.

De aceea Biserica este întotdeauna vulnerabilă. Noi știm ce rol enorm de pacificator îl are la ora actuală în Ucraina Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă din Ucraina. Sunt cei care sunt nemulțumiți de poziția noastră și pe de o parte a conflictului, și pe de altă parte, dar aceasta nu va schimba intențiile noastre, intențiile fraților și surorilor noastre ucrainene de a merge pe calea aleasă până la urmă. Deoarece va trece ceva timp și cu recunoștință își vor aminti și unii, și alții că în cel mai dificil moment al istoriei Biserica nu a scindat poporul, nu a ocupat vreo poziție extremă, dar a slujit cu dăruire de sine împăcării între oameni.

În istoria noastră au existat pilde minunate ale pacificării și despre una ne-am amintit deja – este cneazul Daniel. Un astfel de exemplu de pacificare ne-a arătat și cuviosul Serghie care a încercat să unească între ei pe cnejii separați de vrajbă. Chipul său de pacificator este păstrat de noi în amintirea noastră. Și astăzi, când îl pomenim pe sfântul cneaz Daniel, aș vrea să aduc în dar acestui sfânt locaș un tablou, în care cuviosul Serghie de Radonej îl binecuvântează pe Dimitrii Donskoi. Când a survenit ora fatală și trebuia de venit în apărarea Patriei, sfântul cuviosul Serghie l-a binecuvântat pe cneazul Dimitrii la luptă, iar până atunci a făcut totul pentru împăcarea și unificarea cnejilor ruși. Noi știm că Sfântul a reușit și una, și cealaltă: anume la rugăciunile lui, prin binecuvântarea lui, Rusia s-a eliberat de la ocuparea tătarilor și a pășit pe calea dezvoltării pașnice.

Fie ca chipurile sfântului Serghie de Radonej și al lui Daniel al Moscovei să ne ajute nouă tuturor să conștientizăm cât este de important să îndeplinim porunca lui Dumnezeu despre pace, cât este de important ca prin cuget și faptă să răspundem la chemarea Lui „fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor numi”. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie