Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril ținută de sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei după Liturghia la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril ținută de sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei după Liturghia la catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
21 martie 2016 10:05

La 20 martie 2016, în Duminică întâi din Postul mare, a Triumfului Ortodoxiei, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat Liturghia și rânduiala Triumfului Ortodoxiei la catedrala  „Hristos Mântuitorul”, orașul Moscova. În aceeași zi au avut loc de asemenea solemnitățile de bază în cinstea aniversării a 40 de ani de la hirotonia arhierească a Sanctității Sale Patriarhul Chiril. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Înaltpreasfinția Voastră, stăpâne mitropolit Iuvenalii! Înaltpreasfințiile și Preasfințiile voastre! Stimate Alexandr Dmitrievici! Înalți reprezentanți ai puterii! Dragi părinți, maici egumene, surori!

Vă mulțumesc din inimă tuturor pentru faptul că împreună cu mine v-ați rugat azi în locașul sfânt principal al Bisericii noastre și ați ridicat către Domnul rugăciuni, inclusiv pentru ca mila lui Dumnezeu să nu mă părăsească pe căile slujirii de Patriarh.

Când în depărtatul an 1969 am fost hirotonit în treaptă de diacon, în acea zi a fost sărbătoarea Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Așteptând hirotonia, ascultam cu atenție cuvintele rugăciunii. Când a fost rostit prochimenul Bunei Vestiri – „Binevestiți zi de zi mântuirea Dumnezeului nostru” – eu m-am gândit că nu este întâmplătoare această coincidență, și că aceste cuvinte trebuie să fie sloganul vieții mele.

Când Domnul m-a chemat la slujirea în treaptă de episcop, datorită coincidenței unui șir de circumstanțe, hirotonia mea a fost oficiată de sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei. În această zi Biserica pomenește evenimentele care au avut loc în anul 843, când prin eforturile Patriarhului Constantinopolului Metodie și al împărătesei evlavioase Teodora, Ortodoxia a fost afirmată definitiv după lungi ani de luptă cu erezia iconoclastă. Însă sărbătoarea a fost instaurată nu doar pentru faptul că Biserica a găsit în sine puteri de a birui iconoclasmul, dar și în semn că mai mult nici un fel de erezii nu trebuie să mai existe. Pe parcursul a circa 800 de ani Biserica a fost  hărțuită de erezii și se părea că cel de-al VII-lea Sobor Ecumenic a pus în sfârșit punct. Însă nu a fost să fie așa – dispute privind venerarea icoanelor, prigonirile iconoclaste și intrigile politice au continuat încă o jumătate de secol. Doar în anul 843 iconoclasmul a fost biruit definitiv și creștinii se rugau în Constantinopol pentru ca împreună cu erezia iconoclasmului să dispară și toate celelalte erezii.

Iar urcarea mea în tronul de Patriarh care a avut loc la 1 februarie 2009 a coincis cu ziua pomenirii sfântului ierarh Marcu al Efesului. Anume el în secolul al XV-lea a salvat practic de unul singur Ortodoxia de uniație. După ce Constantinopolul a fost slăbit la maximum de năvălirea sarazinilor, împăratul bizantin a hotărât să atragă forța militară a țărilor occidentale pentru respingerea atacurilor din est. Dar s-a constatat că fără de binecuvântarea Papei de la Roma nimeni nu ar fi luat în mâini sabia și nu ar fi mers să apere Constantinopolul. Pentru salvarea orașului împăratul ia decizia, conform căreia Biserica Ortodoxă trebuie să se supună Romei și această hotărâre este susținută de Patriarhul Constantinopolului și majoritatea episcopatului. Ierarhii pleacă în orașul italian Ferrara, iar apoi în Florența pentru participarea la soborul numit de la Ferrara-Florenţa. La acest sobor toți Patriarhii și arhiereii au semnat unia cu Roma – nu a semnat-o doar sfântul ierarh Marcu al Efesului care înțelegea că nu este cu putință a face unirea doar din motive pragmatice sau de frică și ceea ce e cel mai important, nu este posibilă unirea prin scindare, doar acei care au încercat să facă unirea cu Roma, astfel distrugeau unitatea lumii ortodoxe. Sfântul ierarh Marcu a înțeles ce nenorocire amenința întreaga Biserică și cu bărbăție s-a ridicat la soborul de la Ferrara-Florenţa, respingând unia. Iar apoi circumstanțele politice s-au schimbat și ierarhii ortodocși care au semnat unia a trebuit să renunțe la ea cu rușine și frică – dar probabil că aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost fapta sfântului Marcu al Efesului.

Aceste trei coincidențe din  viața mea – hirotonia în treaptă de diacon de sărbătoarea Bunei Vestiri cu prochimenul său „Binevestiți zi de zi mântuirea Dumnezeului nostru”, hirotonia în treaptă de arhiereu care a avut loc acum 40 de ani de ziua Triumfului Ortodoxiei, triumful biruinței asupra oricărei erezii și urcarea în tronul Patriarhului de ziua pomenirii sfântului ierarh Marcu al Efesului eu le consider ca fiind neîntâmplătoare. Prea multe întâmplări pentru a le considera ca fiind hazardate și a spune că nu semnifică nimic. Anume în corespundere cu aceste indicații Dumnezeiești eu mi-am ales calea vieții mele: a binevesti zi de zi mântuirea Dumnezeului nostru și a păstra puritatea credinței ortodoxe, opunând rezistență oricărei erezii și oricăror ispite.

După cum am spus, în anul 843 când a fost instaurată sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei, toți au crezut că s-a terminat lupta cu ereziile. Însă nu s-a terminat și azi ereziile nu doar există – ele atacă Biserica. Ce înseamnă o erezie? Bineînțeles să izvorul ei nu este doar rătăcirea omenească. Deoarece aceste rătăciri se umplu de o energie enormă distrugătoare, devine clar că la baza lor se află trufia omenească, iar tatăl mândriei este diavolul. De aceea erezia se postează pe sine mai presus decât Biserica.

Ereticul consideră că doar el cunoaște calea cea dreaptă, iar toți ceilalți sunt în rătăcire. Este suficient să ne amintim de Arie: pentru a demasca erezia lui strașnică, conform căreia Hristos nu este Dumnezeu, însă doar o creație, a fost nevoie ca Soborul Ecumenic să fie convocat și discuțiile nu au fost calme. Emoțiile erau atât de mari, încât, după cum spune tradiția, sfântul ierarh Nicolae l-a lovit în față pe Arie. Însă episcopii ortodocși înțelegeau: dacă ei vor ceda în credință, atunci vor aduce pieire Bisericii. Doar erezia este o rătăcire care nu se referă la aspectele particulare, dar atacă însăși esența vieții bisericești, mai mult ca atât, credința în Dumnezeu. Deja de mult timp dușmanii Bisericii au înțeles că prin negarea directă a lui Dumnezeu nu vor putea să-și realizeze scopul. Iar dacă ar recurge la gânduri rele, dacă ar putea impune un anume sistem de opinii filozofice, în special având susținerea puterii laice, în acest caz apare ispita care ar amenința Biserica de a fi distrusă.

Și azi ne aflăm în fața unui fenomen foarte periculos, după mine, în viața filozofică, politică și duhovnicească. În vremurile moderne a apărut concepția că factorul principal care determină viața umană, prin urmare și cea a societății, este însuși omul. Fără îndoială, aceasta este o erezie și nu mai puțin periculoasă decât cea a lui Arie. Până atunci se considera că Dumnezeu conduce lumea prin legi pe care El le-a creat, precum și societatea umană – pe baza legii moralității, pe care El a descoperit-o în Cuvântul Său și a reflectat-o în conștiința omului. De aceea legile lumești erau aduse în concordanță cu Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu și conștiința erau judecătorul cel principal, iar autoritatea principală pentru judecata umană era Legea lui Dumnezeu. Însă a venit timpul când acest adevăr de netăgăduit a fost pus sub semnul întrebării și s-a spus: „Nu, Dumnezeu nu are de a face aici. Fiecare are dreptul să creadă, este  treaba lui personală, doar există și necredincioși. Orice individ posedă drepturi speciale, inclusiv a determina pentru sine ce este bine și ce este rău. Prin urmare, ar trebui să existe un anumit criteriu universal al adevărului, iar acesta poate fi doar omul și drepturile lui, iar viața societății trebuie să se formeze pe baza autorității inalienabile a personalității umane”.

Așa a început izgonirea revoluționară a lui Dumnezeu din viața omenirii. De la început acest fenomen a cuprins Europa Occidentală, America, iar apoi Rusia. Revoluția noastră trecea sub aceleași stindarde și același slogan – a distruge până la temelie lumea cea veche, aceea care Îl are în centrul său pe Dumnezeu. Noi am băut până la capăt cupa suferințelor cea grea și poporul nostru a dat mulțime de mucenici și mărturisitori. Deoarece eu vorbesc azi despre viața mea personală, voi spune de asemenea că primii mei profesori au fost mărturisitorii – bunelul meu și tatăl meu, care au trecut prin închisori și lagăre, care au suferit nu din cauza că au încălcat legile statului, dar pentru că au refuzat să-l trădeze pe Domnul și Biserica Ortodoxă. Și poporul nostru, după cum se știe, a trecut prin toate încercările și a rezistat.

Însă astăzi ideea vieții fără de Dumnezeu se răspândește cu o nouă putere deja la scara întregii planete. Noi vedem că în multe țări prospere sunt întreprinse eforturi de a aproba la nivel legislativ dreptul alegerii oricărei căi, inclusiv a celei mai păcătoase, care merge împotriva cuvântului lui Dumnezeu. Acest fenomen periculos în viața omenirii contemporane a căpătat denumirea de „descreștinare”. Probabil că astfel de opinii nu ar fi putut fi numite erezii, dacă mulți creștini nu le-ar fi acceptat și nu ar fi postat drepturile omului mai presus decât cuvântul lui Dumnezeu. De aceea noi vorbim azi despre o erezie globală a închinării la om – un noi tip de închinare la idoli, care Îl expulzează pe Dumnezeu din viața umană.  Niciodată nu a existat nimic asemănător la scară globală. Biserica trebuie să îndrepte azi puterea cuvântului și a gândului său anume pentru depășirea acestei principale erezii a omenirii ce poate duce la evenimente apocaliptice. Toate acestea noi le formulăm foarte simplu – noi trebuie să apărăm Ortodoxia, precum au apărat-o părinții la cel de al VII-lea Sobor Ecumenic, precum au apărat-o Patriarhul Metodie și împărăteasa Teodora cu ceata de ierarhi, precum a apărat-o sfântul ierarh Marcu al Efesului, mărturisitorii și noii mucenici ai Bisericii Ruse.

În momentul hirotoniei în treapta de diacon am simțit că trebuie să propovăduiesc pe parcursul întregii mele vieți cuvântul lui Dumnezeu. În zilele noastre propovăduirea Evangheliei, propovăduirea Ortodoxiei se deosebește întrucâtva de acea care în fost în trecut. Unii cu atenție ascultă cuvintele rostite în biserică, dar sunt și de aceia la care aceste cuvinte  trezesc întrebări, dezacorduri. Așadar, reacția Bisericii la nedumerire și dezacord este foarte importantă.

Noi avem două căi. O cale este foarte simplă: dacă nu sunteți de acord cu propovăduirea Evangheliei, înseamnă sunteți eretici și ateiști, cu voi nu poate exista nici un fel de discuții, deoarece, comunicând cu voi, noi putem pierde adevărul nostru. Se știe că și în rândurile noastre sunt dintre acei care spun așa. Dar este și o altă abordare: când ți se pun întrebări, chiar și dintre acele care nu sunt nevinovate, trebuie să încercăm să înțelegem ce îl îndeamnă pe conlocutorul nostru – dorința de a lupta sau totuși dorința de a afla adevărul. În loc de a nu lua în seamă cele spuse și a zice: „Pleacă din calea mea, ereticule, ateistule”, noi răspundem la întrebările conlocutorului cu smerenie, cu speranță la voința lui Dumnezeu, în nădejdea că ale noastre cuvinte își vor atinge scopul. Aceasta înseamnă că intrăm într-un dialog cu oamenii - noi nu declarăm învățătura noastră, dar răspundem la întrebările care ni se pun. Așa se întâmplă nu doar atunci când ne adresăm către oamenii necredincioși. Aceasta se întâmplă atunci când noi mărturisim Ortodoxia în fața reprezentanților altor confesiuni. Ei pun întrebări – ceva nu le este clar, cu ceva nu sunt de acord, ceva nu corespunde tradiției lor și noi răspundem, noi mărturisim despre experiența noastră, despre credința noastră. Iar întrebările și răspunsurile – sunt un dialog.

Dar cineva din mediul nostru spune: „Nu este nevoie de un atare dialog. Voi ați spus – ei nu au acceptat. Prin urmare, scuturați praful, spuneți-le că sunt eretici”. Dar numai o să spuneți persoanei că el este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă. În rezultat nu există nici un dialog și creștinii se închid în mediul lor, formând un „ghetou”, aceasta se referă și la noi, care suntem chemați să ducem lumina lui Dumnezeu întregii lumi. Noi ne liniștim unii pe alții: cât de corecți suntem, cât e de bine la noi – iar în jur e doar lume ce se pierde! Dar oare nu ne va întreba pe fiecare dintre noi Domnul: ați intrat în dialog cu lumea? Ați luptat oare pentru fiecare suflet omenesc? Nu ne va aduce drept pildă pe apostoli care de asemenea au putut să rămână în Galileea? O climă minunată, mâncare potrivită, vin de calitate, compatrioți evlavioși – de ce mai ai nevoie? Însă apostolii au ieșit pe drumurile romane și s-au pornit în întâmpinarea lumii păgâne, care arunca îi ei cu pietre, iar ei căutau limbă comună cu ei, ca de pildă apostolul Pavel atunci când lua cuvântul în fața înțelepților atenieni și le-a spus că a văzut la ei un altar lui Dumnezeu Cel nevăzut, pe Care el îl propovăduiește (Fapte 17:23). Apostolul a recunoscut chiar și prezența adevărului în rândul păgânilor, pentru a începe dialogul. Ce ar fi spus despre apostolul Pavel râvnitorii noștri? „Cum se poate una ca asta? Să comunici cu păgânii și să mai recunoști că au un altar, în care se închină Aceluiași Dumnezeu, la Care ne închinăm și noi?” Într-adevăr, Biserica de la bun început a luptat împotriva la orice erezii și scindări și același apostol Pavel în epistolele sale către Corinteni vorbește despre necesitatea păstrării unității. Însă Biserica întotdeauna a dus mărturia apostolicească întregii lumi.

Biserica Ortodoxă Rusă este îngrijorată nu doar de problemele confesionale. Ea este foarte îngrijorată de ceea ce se întâmplă în lume, iar unele probleme nu le poți scoate la capăt de unul singur. Probabil, cea mai strașnică problemă a contemporaneității sunt prigonirile împotriva creștinilor și eu mă mir de ce până recent ea nu a trezit un ecou fierbinte. Voi aduce datele organizațiilor internaționale: fiecare cinci minute în lume este omorât un creștin. În 24 de ore – circa trei sute de oameni, mai bine de 100 de mii timp de un an. Astăzi asupra creștinilor s-au prăbușit astfel de prigoniri, care nu au existat niciodată – nici în imperiul Roman, nici în Uniunea Sovietică. Iar noi ne ducem viața de parcă nimic nu se întâmplă – doar noi nu suntem prigoniți. În Irak erau un milion și jumătate de creștini - au rămas 150 de mii, în Siria dintr-un milion și jumătate au rămas 500 de mii. În Nigeria s-au dezlănțuit radicalii fundamentaliști, omorând creștini, înjunghiind sate întregi. Același lucru se întâmplă în Pakistan, în Afganistan, nu există nici o apărare. Omul este omorât doar pentru faptul că el merge duminica la biserică, iar pe el nu îl apără nimeni.

Am avut posibilitate să vizitez Siria chiar la început de război. Am văzut ce viață duceau acolo oamenii, ce frică îi cuprindea, temându-se că în urma acțiunilor militare se va produce irecuperabilul – creștinii vor fi nimiciți sau expulzați. Mai târziu m-am întâlnit cu conducătorii multor Biserici Ortodoxe și creștine de alt tip în Orientul Mijlociu și toți într-un glas rugau: faceți ceva, noi nu avem puteri, apărați-ne, murim! Eu am vorbit despre acesta cu voce tare și în timpul întâlnirilor cu președinții diverselor țări, și la întrunirile internaționale - dar parcă nimeni nu auzea nimic…

Anume atunci a apărut gândul de a spune în așa fel ca neapărat toți să audă. Și în timpul discuțiilor cu Papa de la Roma ne-am înțeles că trebuie să ne întâlnim și în gura mare, să ne audă întreaga lume, să declarăm despre prigonirile creștinilor. Această întâlnire s-a produs și lumea a început să vorbească! Este uimitor: Congresul american declară dintr-o dată că nimicirea creștinilor în Orientul Mijlociu este un genocid. Doar noi am rugat ca să se pronunțe că are loc un genocid, că sun uciși creștinii – nu a fost nici un răspuns! Iar acum avem răspunsul, deoarece vocile Estului și Vestului s-au unit și s-a vorbit despre ceea ce e cel mai important, ceea ce ne îngrijorează actualmente.

De asemenea am avut posibilitate încă odată să respingem unia. Și episcopatul de la Roma a căzut de acord la întâlnirea din Habana că unia nu poate fi modalitatea de unire a Bisericilor, că ea întotdeauna aduce scindări, precum azi are loc în Ucraina. Noi ne-am pronunțat, de asemenea, și privitor la faptul că în Ucraina nu are loc o agresiunea din exterior, dar un conflict fratricid și am subliniat că scindarea trebuie depășită pe cale canonică, dar nu pe calea creării unei „biserici locale unice” mirifice, unde scizioniștii chipurile se unesc cu ortodocșii și catolicii.

Consider că întâlnirea Patriarhului Moscovei cu Papa a fost un eveniment important. Ea avut loc pentru prima dată în istorie, însă și pentru prima dată în istorie au loc astfel de prigoniri asupra creștinilor, pentru prima dată în istorie are loc decreștinarea civilizației umane – noi am vorbit despre aceasta. Actualmente există o speranță că vom putea conlucra, depășind acțiunea păgubitoare asupra conștiinței omului contemporan, fiecare la locul său – și aceia care poartă responsabilitate în Apus, și noi în Est, împreună cu poporul nostru evlavios. Noi trăim în vremuri deosebite, dar nu este nimic nou. Precum în vremurile Triumfului Ortodoxiei, în vremurile sfântului ierarh Marcu al Efesului, tot așa și în zilele noastre Biserica Ortodoxă este chemată să propovăduiască Evanghelia și să păzească puritatea credinței ortodoxe. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Altele articole

Predica Patriarhului rostită după slujba dumnezeiască de seră săvârșită în ajunul sărbătorii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la biserica „Sfântul Binecredinciosul cneaz Igor al Cernigovului” din Peredelkino

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Cuvios Serghie de Radonej după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” a Lavrei „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie

Predica Patriarhului rostită în Duminica a 16-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala episcopală „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Sfânta Sofia - Înțelepciunea lui Dumnezeu” din Samara

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în ajunul sărbătorii Înălțării Crucii Domnului după privegherea săvârșită în Catedrala „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din or. Tolyatti

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de sărbătoarea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Înălțarea Domnului” din Ghelendjik

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în Duminica a 13-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica cu hramul „Sfânta intocmai cu Apostolii marea cneaghine Olga” din Ostankino, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfinților Binecredincioșilor cneji Daniel al Moscovei și Alexandru Nevski după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la Mănăstirea „Sfântul Daniel”

Predica Patriarhului rostită în Duminica a 12-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica „Sfântul Mare Mucenic Nichita” din Staraya Basmannaya Sloboda, or. Moscova

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Petru după Te-Deum-ul săvârșit la Mănăstirea „Sfântul Mitropolit Petru” din Vysokoe