Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la întâlnirea cu deputații Dumei orășenești de la Moscova

Discursul Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la întâlnirea cu deputații Dumei orășenești de la Moscova
Versiune pentru tipar
29 martie 2016 23:47

La 29 martie 2016 Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vizitat Duma orășenească de la Moscova. Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Stimate Alexei Valerievici! Stimată adunare înaltă!

Aş vrea să vă salut cordial pe toţi şi să-mi exprim sentimentul de satisfacţie şi bucurie în legătură cu posibilitatea de a ne întâlni în minunata clădire nouă a Dumei orășenești de la Moscova.

Dumneavoastră elaboraţi legi a căror acţiune se răspândeşte asupra milioane de oameni şi putem să ne imaginăm ce se întâmplă în urma implementării acestor legi. În calitate de deputaţi aveţi şi relaţie inversă. Întâlnindu-vă cu oamenii, auziţi cum unii spun că ceea ce faceţi este bine, iar alţii spun că e rău. În genere este o percepere firească: niciodată nu se întâmplă ca reacţia la legile adoptate şi în genere la deciziile de stat să fie în totalitate pozitivă. Însă cum îmi imaginez, activitatea legislatorilor are o importanţă enormă, dacă vreţi, duhovnicească pentru popor, deoarece, elaborând legi, voi nu vă limitaţi dar la un rezultat formal – la documentul care este tipărit, difuzat şi conform căruia este organizată viaţa. Voi  săvârşiţi o anumită mişcare în minţile şi inimile oamenilor. De aceea, de calitatea activităţii voastre, de faptul cât de mult este legată ea de adevăratele doleanţe şi intenţii ale alegătorilor, de faptul cât de mult rezultatele lucrului vostru răspund la problemele, iar uneori, la suferinţele oamenilor, depinde foarte mult.

Bineînţeles, procesul legislativ întotdeauna tinde spre reglementarea vieţii statale, întotdeauna urmăreşte obiective pragmatice concrete – a face ceva ce ar putea soluţiona sarcinile noastre de existenţă pe pământ. Însă, deoarece realizarea legii se referă în mod diferit asupra oamenilor şi prin lege nu este cu putinţă a acoperi un număr enorm de situaţii din viaţă de diferit gen, în final avem faptul că unii se bucură, iar alţii suferă. De aceea, pe lângă studii şi experienţă politică, fiecare dintre voi trebuie să mai aveţi o inimă bună. Iar aceasta este o noţiune duhovnicească şi nici un fel de studii, nici un fel de experienţă, nici un fel de conjunctură politică nu poate să îl facă pe om să fie bun.

Cred că marea majoritate a orăşenilor vrea ca deputaţii să fie buni la inimă. Nu slabi, dar buni! Aceasta semnifică că legile trebuie să treacă nu doar prin mintea voastră, dar şi prin inima voastră. Iar că să se întâmple acest lucru, trebuie să vă postaţi în locul acelui om, pe care îl va dirigui legea într-o situaţie concretă.

Este foarte important că voi nu doar scrieţi legi, dar şi vă întâlniţi cu alegătorii. Ştiţi cum Patriarhul realizează relaţia inversă cu oamenii, în baza căreia putem judeca, inclusiv, şi despre legi? Am posibilitatea să comunic cu persoane cu totul simple în condiţii neformale. Eu mă uimesc de faptul cum oamenii simpli se descurcă în politică şi în legi, fără a cunoaşte nici legile, nici personal pe politicieni. <…>

Ce înseamnă vocea poporului? Este un fenomen uimitor. Eu cred că fiecare politician care îşi asumă riscul şi responsabilitatea de a vorbi în numele poporului, de a se adresa poporului, trebuie, în primul rând, să aibă un rating înalt în rândul poporului, un rating neartificial (iar aceasta, după cum ştim, e o problemă de ordin tehnologic), dar să fie firesc, când despre tine se vorbeşte de bine chiar şi în piaţă. Dar se vorbeşte de bine nu despre oamenii slabi, care editează legi doar dintre cele plăcute. Se vorbeşte despre cei care sunt oneşti, principiali, buni la inimă, compătimitori. Dea Dumnezeu ca politicienii noştri, fie în puterea legislativă sau în cea executivă, să nu piardă legătura cu oamenii.

Şi dacă voi intraţi în discuţie şi conlocutorul ştie cu exactitate cine sunteţi, folos nu va fi, deoarece conlocutorul vostru va încerca să vă întrebe câte ceva, să folosească această şansă unică de a vorbi cu o persoană atât de importantă. Însă dacă nu vă cunoaşte nimeni, atunci puneţi întrebări, inclusiv despre lucrul vostru, despre activitatea Dumei orășenești, despre legile moscovite şi veţi auzi foarte multe. Aceasta nu înseamnă, desigur, că veţi auzi un adevăr absolut rafinat – aşa nu se întâmplă; însă în aceste semnale puteţi găsi mult folositor. Nu este gălăgie  – sunt semnale. Gălăgie este acolo, unde este propagandă, unde este publicitate, unde se creează scheme artificiale. Iar semnalul provine de la o persoană concretă care în viaţă se ciocneşte de acţiunea legii sau de faptele unei persoane de răspundere.

Iată ce am scris, pregătindu-mă de întâlnire – despre îmbinarea tradiţiei şi a inovării. Deseori discursul nostru social analizează societatea cu totul primitiv – adică sunt conservatori, tradiţionalişti, dar sunt oameni progresişti, radicali, orientaţi spre viitor. Această dihotomie este foarte dăunătoare, deoarece una nu poate exista fără alta. Dacă noi renunţăm la tradiţie, noi acceptăm riscuri colosale care vor duce la urma urmei la ruptura întregii vieţii populare, la suferinţele oamenilor. Tradiţia nu poate fi frântă peste genunchi doar pentru faptul că e tradiţie.

Noi ştim câte monumente splendide de arhitectură au dispărut în urma celor întâmplate în Moscova prin anii 1950–1960. Îmi amintesc prima mea vizită la Moscova în anul 1955. <…> Ceea ce se întâmpla pe atunci, am înţeles chiar eu, fiind un copil de 10 ani: erau demolate clădirile. În raionul Arbatului ghidul povestea: „Nu vă imaginaţi cum va arăta Moscova. Totul va fi demolat şi va fi construit un bulevard minunat, luminos, care va întretăia întreg oraşul”. Noi mergeam cu mama şi eu am întrebat: „Mamă, ce va fi cu aceste clădiri?” – „Fiule, ele vor fi, probabil, demolate”. Şi într-adevăr au demolat totul şi au construit bulevardul Kalinin, pe care moscoviţii l-au numit maxilarul artificial al Moscovei.

Iată o inovaţie, nu-i așa? Dar această inovaţie a distrus pe deplin tradiţia. Dar dacă acele clădiri minunate s-ar fi păstrat? Ar fi fost un centru istoric minunat al Moscovei – cu restaurante, magazine, curţi splendide, unde s-ar odihni oamenii… Însă, cum se spune, în istorie nu există modul condiţional. Astfel de acţiuni radicale au loc atunci când oamenii nu înţeleg valoarea tradiţiei.

Pe de altă parte, tradiţia este cu adevărat nu ceea ce ţine de trecut şi eu deseori vorbesc despre aceasta. Noi doar aruncăm gunoiul din casă, noi doar nu păstrăm totul ce rămâne din trecut. Însă dacă vom începe să aruncăm în căldarea de gunoi scrisorile de la părinţi, minunatele fotografii, totul ce ne leagă de trecut – valori poate nu atât de scumpe sub aspect material, cât semnificative pentru noi – aceasta va fi o crimă! Este o crimă când ceva asemănător se întâmplă în cadrul familiei şi aceasta este o crimă când acelaşi lucru se întâmplă în cadrul oraşului şi în cadrul ţării.

În acest sens Moscova este un oraş care a fost, bineînţeles, distrus. Am fi avut cu totul altă capitală dacă am fi păstrat tradiţia, dacă „vechiul” nu ar fi devenit sinonimul cu „netrebuinciosul”. „Să distrugem lumea până la temelie, iar apoi să construim una nouă” – aceasta sunt toate aceste bulevarde, „maxilarele artificiale” şi multe altele.

Cum să găsim mijlocul de aur? Sunt profund convins că și în tradiţie, în ceea ce e vechi, nu totul este necesar şi trebuincios, ceea ce trebuie de luat în viitor. Dar există valori perene şi, în primul rând, sunt valorile morale.

Totul ce se referă la moralitatea umană – este o constantă. De ce? Deoarece tradiţia a păstrat-o timp de veacuri şi o păstrează în continuare. Cei care cu uşurinţă au distrus conacele de pe Arbat, probabil că pot spune: „De ce să păstrăm şi valorile morale. Noi vom crea altele”. Au existat încercări de creare a noilor valori şi în ţara noastră, şi în alte ţări. Însă totul s-a soldat cu catastrofe, deoarece este foarte greu de a schimba firea morală a omului, în caz dacă dorim ca omul să rămână om. Dacă vrem să elaborăm un nou sapiens, poate că nu homo, dar altceva, atunci putem distruge totul, dar în acest caz îl pierdem pe om. În acest sens valoarea tradiţiei constă întotdeauna în moralitate.

Însă noi am început să vorbim despre arhitectură, iar aici ce legătură e? Este o legătură directă. În arhitectură, în pictură se manifestă componenta morală a omului – tot aşa precum și concepţia lui despre lume, precum și lumea duhovnicească a generaţiilor precedente. Ea se manifestă prin arhitectură, prin pictură, prin sculptură, prin arta plastică.

Imaginaţi-vă nişte conace splendide – unele din ele au fost construite în stilul moscovit baroco. Actualmente sunt nimicite – ceva a mai rămas, însă nu în măsura în care sunt în capitalele occidentale. Vă plimbaţi prin Viena şi înţelegeţi istoria poporului, istoria artei. Dintr-o dată înţelegeţi, de ce Mozart a scris o astfel de muzică. Pentru că iată-l pe Mozart în formă de clădiri, executate în stilul baroco, iată muzica lui Mozart! Sau, admirând catedralele romane si gotice, înţelegeţi că este o epocă întreagă cu propria filozofie, cu propria viaţă.

Dar apoi ce a urmat? Apoi a venit renaşterea, baroco – este o întreagă istorie a filozofiei, istoria vieţii. Dar dacă de distrus totul? Noi am încercat să o facem într-un moment anume al istoriei secolului al XX-lea – urmările sunt extrem de grave.

De ce vorbesc despre toate acestea? Eu spun: păstraţi vechea Moscovă, vă rog! Nici un fel de scopuri utilitare nu trebuie să vă determine ca să fie distruse clădirile, construcţiile, monumentele vechi, deoarece în Moscova au rămas foarte puţine de acest gen. Noi iubim Moscova, dar, după cum mi-a spus un european luminat, „ei da, Kremlinul, câteva cartiere, iar mai departe ce aveţi?” Iată aşa, cu propriile mâini, noi am distrus capitala noastră istorică.

Actualmente noi vom construi, bineînţeles, case frumoase. Iată şi vizavi de voi au ridicat un zgârie–nor. Dar nici un om nu va veni la Moscova ca să privească acest zgârie-nor.  Nimănui nu-i va trece prin cap să vină din Australia la Moscova, ca să vadă această minune, deoarece în alte locuri zgârie-norii sunt mai buni. Ei vor merge în Singapore, Hong-Kong, Dubai şi acolo vor admira zgârie-norii.

De aceea tot felul de reconstrucţii pot avea urmări periculoase pentru partea istorică a Moscovei. Bineînţeles, din punctul de vedere al obţinerii de venit, în genere totul trebuie demolat şi construit din nou. Iată în acest caz va fi doar inovare, dar nu va exista tradiţie, nu va fi păstrare, inclusiv a sentimentului moral.

Aşadar, dacă e să vorbim despre corelarea dintre inovare şi tradiţie, tema, după cum vedeţi, este extinsă, ea se referă şi la politică, şi la artă, şi la viaţa duhovnicească – deoarece se referă la om.

Omul este orientat spre viitor, însă el provine din trecut. Noi cu dumneavoastră doar am studiat manualele care au fost scrise nu de contemporanii noştri, noi din ele am căpătat ceea ce a format personalitatea noastră. Iar fiecare manual este o parte din tradiţie. Fiecare carte minunată este o parte din tradiţie. Drept că unii consideră că nu e nevoie de citit în genere cărţi, în special cele care au format tradiţia noastră culturală. Este o profundă rătăcire.

Acum, dacă îmi permiteţi, câteva întrebări pe care le primesc în calitate de episcop al oraşului Moscova. Îmi scriu despre diferite lucruri – şi despre viaţa duhovnicească, şi despre cea personală, iar uneori sunt abordate teme, legate de viaţa cotidiană a moscoviţilor.

Dar eu aş vrea să încep de la faptul că salut adoptarea de către Duma orășenească de la Moscova a unui şir de legi de importanţă socială, inclusiv adoptarea la 22 martie a proiectului de hotărâre „Cu privire la suportul social pentru achitarea plăţii la reparaţia capitală”. Datorită acestei legi mai bine de 120 de mii de locuitori ai capitalei de vârstă pensionară vor obţine beneficii pentru plata cotizaților privind reparaţia capitală a caselor de locuit. Este o lege foarte importantă, eu vă aduc mulţumiri pentru aceasta. Dar nu totul e bine în regat, cum se spune. Trebuie să ne gândim în genere la această reparaţie capitală. Deoarece nu putem reacţiona raţional privind la chitanţele de plată, pe care mi le arată oamenii simpli. <…> Se pun extrem de numeroase întrebări referitor la achitarea reparaţiei capitale. Sunt profund convins că nu trebuie eliminat această temă din ordinea de zi, trebuie să obţinem decizii care ar fi înţelese de toţi şi pentru care toţi ar vota.

Într-adevăr, doar cineva trebuie să achite plata pentru reparaţia capitală – să zicem, au ruginit ţevile, trebuie schimbate. Cine le va schimba? Bineînţeles, locatarii. Nu vreau să  propun nici un fel de modele, însă în conformitate cu funcţia pe care am deţinut înainte de a deveni Patriarh, am vizitat mai bine de 115 ţări ale lumii, şi am făcut-o în diferite epoci. Ţin minte lagărul socialist, o am în memorie pe Iugoslavia unită, îmi amintesc de Berlinul Occidental şi de RDG, am văzut şi ţări contemporane – doar există modele foarte bune, când oamenii au grijă de propriile case.

Există noţiunea de „condominium”, când fiecare poartă responsabilitatea de starea casei în care locuieşte. Cineva mă va contrazice: „Doar şi la noi e parcă aşa”. Însă există o diferenţă. Acolo banii sunt strânşi şi rămân sub controlul locatarilor, astfel că fără voinţa lor nici un bănuţ nu va fi luat de pe cont. Iar compania de prestări servicii primeşte pentru munca depusă exact atâta, cât a fost înţelegerea între ea şi locatari, ea neavând acces la contul locatarilor. <…> Banii trebuie să fie în mâna oamenilor şi nici o persoană – nici preşedintele casei de cooperaţie, nici o altă persoană, nu are dreptul să deconteze banii fără hotărârea adunării generale.

Eu nu vă propun acest model, eu nu ştiu dacă el este acceptabil în realitatea noastră, o ştiţi mai bine decât mine, însă în multe ţări ale lumii el funcţionează. <…>

Nu vreau să vă dau sfaturi, dar vă spun simplu că în alte ţări nu există această problemă care la noi devine deja politică. Are loc o decontare colosală a banilor. Oamenii plătesc pentru reparaţie capitală. Dar unde pleacă banii? Dacă eu plătesc pentru reparaţia capitală, eu trebuie să ştiu unde sunt banii mei şi nimeni fără voia mea nu are dreptul să se atingă de ei. <…>

Sunt profund convins că tema gospodăriilor locativ-comunale, tema companiilor gestionare, tema reparaţiei capitale, tema colectării mijloacelor – este o sarcină a statului de o importanţă uriaşă care trebuie soluţionată.

Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre redenumirea obiectelor în oraşul Moscova. Eu sunt părtaşul celor care consideră că schimbarea denumirilor trebuie efectuată cu multă precauţie. Redenumirea este un lucru deloc simplu. Unii pur şi simplu se obişnuiesc cu anumite denumiri. În afară de aceasta, procesul respectiv este legat de cheltuieli materiale şi redenumirea în masă întotdeauna deranjează pe oameni şi creează o încordare de prisos în societate.

Dar iată despre ce aş vrea să vorbesc. Nu se poate ca în oraş, în toponimia lui, să fie păstrate numele criminalilor şi teroriştilor. Îl am în vedere pe Voikov. Sondajul a fost efectuat neprofesionist. Nimeni nu a putut urmări nimic – cine şi ce butoane a apăsat. Chiar dacă un astfel de sondaj ar fi avut loc şi cincizeci de procente din respondenţi ar fi spus: „nu-l atingeţi, ne-am obişnuit, nu ne deranjaţi”, totuşi este un ucigaş şi un terorist şi ce va însemna acest lucru pentru tinerii care vor afla despre viaţa acestui om? Iar numele lui este înveşnicit în denumirea staţiei de metrou şi încă undeva. Astfel de nume trebuie eliminate.

Eu sunt împotriva demolării monumentelor. Lucrul acesta trebuie înfăptuit raţional. Dar nu se poate, în îngăduinţa faţă de atitudinea utilitară, nesimţită a oamenilor faţă de această temă, să nu întreprindem paşi care au o importanţă foarte mare de ordin moral. Nu trebuie să repetăm ceea ce se face acum în ţara vecină. Însă redenumirea raţională este ceea ce formează starea morală a societăţii şi, dacă vreţi, formează ideea naţională. Aceasta nu înseamnă că totul ce se referă la epoca sovietică trebuie redenumit, după cum fac vecinii, doar numele celor care au slujit Patriei, care au lucrat pentru ţară, indiferent de sistemul politic, trebuie să fie păstrate. Sunt oameni demni, noi cunoaştem pe mulţi conducători de oşti, academicieni, scriitori, muncitori simpli şi, Doamne fereşte, să ne atingem de memoria lor. Dar aceasta nu înseamnă că folosind cuvintele „Nu atingeţi epoca” pot fi păstrate numele celor care s-au pătat cu sânge nevinovat.

Aş vrea să mai spun câteva cuvinte despre o valoare atât de importantă cum este familia, căsătoria, tineretul. Astăzi multe provocări sunt aruncate împotriva la însăşi ideea vieţii a doi oameni într-un trup, ceea ce numim noi taina căsătoriei. Este cu adevărat o taină – cum două persoane care nu s-au cunoscut niciodată, întâlnindu-se, simt o atracţie atât de puternică unul faţă de altul, încât se elimină orice altceva; cum doi oameni care nu s-au cunoscut până acum devin cu adevărat un trup, un duh. De fapt, despre tema dragostei multe se scriu şi se vorbeşte. Dar dacă e să privim la aceasta din punctul de vedere filozofic, ce se întâmplă în conştiinţa omului? Apostolul Pavel în epistola către Corinteni spune nişte cuvinte minunate: „dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu gândeşte răul” (vezi: 1 Cor. 13:4-5).

Iar acum haideţi să punem întrebarea: în ce condiţii omul poate să nu se trufească? În ce condiţii omul poate să nu pizmuiască pe altul? În ce condiţii bucuria şi succesul altuia vor fi recepţionate cu o mai mare satisfacţie decât cele personale? În dragostea adevărată anume aşa se întâmplă. Doar soţii nu se invidiază reciproc, dacă se iubesc, nu clevetesc şi nu se trufesc unul în faţa altuia. Mi se pare, aceasta e posibil când în centrul propriei vieţi este pusă o altă persoană. Doar cum puteţi să vă pizmuiţi singur pe sine, centrul propriei vieţi? Cum puteţi să vă trufiţi în faţa altui om, când el se află în inima voastră, când el este în centrul vieţii voastre?

Dar apare întrebarea: de unde se ia acest sentiment? Doar este contrar firii! Omul trebuie să se apere, el trebuie să se posteze pe sine în centru, el trebuie să elimine pe toţi concurenţii! Ce se întâmplă când aceste porţi nevăzute ale inimii se deschid şi încolo intră o altă persoană, ocupând locul central în viaţă? Eu am doar un singur răspuns: este darul lui Dumnezeu. În mod raţional nu se poate de dat explicaţii acestui fapt.

Bineînţeles, exteriorul omului joacă un anumit rol, precum şi atracţia unuia faţă de altul. Însă când această „insolaţie” în sensul bun al cuvântului trece, când se schimbă firea umană, când în viaţă apare un altul care ocupă locul central, încât în numele dragostei eşti gata să-ţi sacrifici şi viaţa - desigur, este darul lui Dumnezeu.

Civilizaţia contemporană face totul ca omul contemporan să piardă posibilitatea de a iubi pe altul – astfel este toată această filozofie laică, care  se postează pe sine însuşi în centrul vieţii. Eu am avut ocazia să vorbesc despre aceasta într-o predică – ce gălăgie s-a ridicat! Se prea poate, cineva dintre voi a urmărit reacţia la predica mea rostită în ziua Triumfului Ortodoxiei. Pe când eu am spus un lucru simplu, fără a pune semnul întrebării la drepturile omului – eu doar am spus că, dacă omul devine o unitate absolută a adevărului, în acest caz adevăr nu va exista. Deoarece câte capete, atâtea minţi. Şi dacă, în afara propriilor drepturi, omul nu are alte idealuri, în acest caz el le va utiliza pentru satisfacţia propriei persoane. În contextul unei atare filozofii – filozofie, numită de mine om-zeu, când omul devine zeu – de nici un fel de dragoste nu poate fi vorba. Dragoste poate exista doar acolo, unde inima se deschide în întâmpinarea altuia. Iar fără dragoste vom muri cu toţii – dar îmi puteţi replica că dragostea  pleacă din viaţă. Încă recent era o normă să vieţuieşti fără divorţ. Eu nu voi aduce datele statistice contemporane – le cunoaşteţi mai bine decât mine. Ce se întâmplă cu omul? De ce într-un anume moment al vieţii el pierde capacitatea de a menţine în inima sa pe altul în calitate de centru al vieţii?

Ce se poate face în cadrul politicii de stat? Foarte multe! Trebuie să ne gândim la educarea morală a tineretului. Trebuie să apărăm din toate puterile căsătoria şi familia. Trebuie ca pentru aceste valori să înceapă din nou să lucreze cinematografia, televiziunea noastră. Priviţi programele de televiziune, doar se arată una şi aceeaşi: trădări în căsnicie, amăgeli, bani. Aceasta este, aşadar, educaţia copiilor noştri! Cum atunci vrem ca omul să îl păstreze în centrul vieţii sale pe un alt om? Doar numai aceasta este dragostea. Iar când apar copiii, apare tema înfrânării: omul trebuie să dăruiască o parte din viaţa sa, ca să-şi educe copiii, trebuie să renunţe la sine însuşi. De aceea totul trebuie să lucreze azi în favoarea familiei şi legile trebuie să apere familia.

Cultura noastră, arta noastră, trebuie să revină din nou la idealurile valorilor familiale. Noi avem maeştri excelenţi – şi regizori, şi actori minunaţi – astfel încât s-ar putea de turnat filme foarte bune care ar putea captiva pe om şi creea un ideal. Dacă nu ne vom ocupa de toate acestea, nu va fi nici familie. Dar dacă nu va fi familie – nu va exista dragoste. Atunci omul se va transforma într-o vietate singuratică şi straşnică, care îşi pierde raţiunea de fiecare dată, când ceva nu îi va fi pe plac.

Noi vorbim acum cu voi despre noţiuni de moralitate, esenţiale, conceptuale. Însă totodată noi vorbim şi despre legislaţie şi legile trebuie să ia în considerare această linie strategică în dezvoltarea civilizaţiei umane. Desigur, Duma orășenească este orientată, în primul rând, asupra  celor spuse de noi: gospodăriile locativ-comunale, tarifele etc. Totul este foarte important, deoarece se referă la parametrii care determină calitatea vieţii umane, dar niciodată nu se poate de pierdut din vizor principalul – linia strategică a dezvoltării personalităţii umane şi a civilizaţiei umane.

Cu aceasta închei şi sunt gata să discut cu voi, să răspund la întrebări. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Serviciul de presă  al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii



Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV Jocuri Olimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Patriarhului cu prilejul sărbătoririi Zilei tineretului ortodox

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV-lea Jocuri Olimpice și cele de-a XIII-lea Jocuri Paralimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril în legătură cu desfășurarea acțiunii caritabile „Ziua milostivirii și compasiunii față de toți cei care se află în închisori”

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Congresul internațional al profesorilor și lectorilor de limbă rusă

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Gherasim, episcop de Vladikavkaz și Alania

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat participanților la solemnitățile din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej

Mesajul Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat Preafercitului Patriarh al României Daniel cu prilejul aniversării întronării

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Binecredinciosului cneaz Alexandru Nevski rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Lavra „Sfântul Alexandru Nevski”

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cu prilejul Zilei treziei