Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în Duminica a 4-a din Postul Mare după Liturghia oficiată la biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului de Iveria în Oceakovo-Matveevskoe, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în Duminica a 4-a din Postul Mare după Liturghia oficiată la biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului de Iveria în Oceakovo-Matveevskoe, or. Moscova
Versiune pentru tipar
10 aprilie 2016 20:14

La 10 aprilie 2016, în Duminica a 4-a din Postul Mare, a cuviosului Ioan Scărarul, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat rânduiala sfințiirii mari a metocului Patriarhului în Oceakovo-Matveevskoe - biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului de Iveria pe lângă Academia Serviciului federal de securitate al Federației Ruse și a condus Dumnezeiasca liturghie a sfântului ierarh Vasile cel Mare în biserica nou sfințită. După încheierea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Înaltpreasfinţia Voastră! Preasfinţiile Voastre! Cinstite părinte paroh! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Doresc să vă felicit cordial pe toţi cu prilejul celei de a patra duminici din Postul Mare. Deja aţi auzit că această zi este dedicată pomenirii sfântului cuviosului Ioan Scărarul, egumenul mănăstirii în cinstea sfintei Ecaterina de pe muntele Sinai, care există până în zilele noastre şi care este vizitată deseori de cei care merg pe muntele Sinai. Mănăstirea se află la poalele acelui munte pe care i s-a arătat Dumnezeu lui Moise şi i-a înmânat lespezile de piatră cu cele Zece Porunci. Pentru fiecare pelerin evlavios urcarea pe muntele Sinai este mult râvnită şi monahii mănăstirii „Sfânta Ecaterina” deseori se ridică în vârful muntelui pentru a întâmpina acolo răsăritul soarelui şi a sluji Dumnezeiasca liturghie, aşa a fost pe vremea sfântului Ioan Scărarul; se prea poate însăşi ideea de a scrie o minunată carte duhovnicească „Scara urcuşului Dumnezeiesc” a apărut în mintea sa când urca pe potecile dificile ale muntelui Sinai. Este o acţiune cu adevărat dificilă care cere multe forţe, în special luând în considerare clima fierbinte a Sinaiului. După toate probabilităţile, imaginea urcării în munte a fost imboldul meditaţiilor cuviosului Ioan Scărarul cu privire la necesitatea urcuşului duhovnicesc.

Mişcarea în sus este întotdeauna legată de greutăţi, fie e vorba de ridicarea în munte, urcarea spre culmile studiilor, ştiinţei, artei, spre culmile profesionale sau către piscurile existenţei umane. Fiecare deţine o experienţă de ridicare pe una din treptele care duce spre înălţimi. Nu multor persoane le reuşeşte să ajungă la punctul suprem, dar nu este nimeni cine nu ar fi fost nevoit să urce pe treptele vieţii. Începând cu grădiniţa de copii, din primele clase ale şcolii copilul ştie că această mergere în sus este asociată cu dificultăţi şi înfrânare. Ca să creşti, trebuie să te impui să faci ceva, trebuie să renunţi la multe obişnuinţe şi plăceri, trebuie benevol să accepţi autolimitarea. Aceasta o cunosc toţi, în special aceia care au dobândit rezultate mari. Întrebaţi-l pe orice sportiv şi el va spune cât de greu se obţin victoriile, cât e de important să renunţi la multe, să te limitezi în cele dorite.

Astăzi noi am sfinţit o biserică militară care se află alături de Academia Serviciului federal de securitate. Pentru a îmbrăţişa această profesie militară – a apăra Patria pe timp de pace – oare nu trebuie la multe să renunţi? Şi oamenii renunţă la ceea la ce nu renunţă vecinii lor de la etaj, îşi asumă anumite autolimitări, înţelegând că fără de aceasta nu e posibilă urcarea către vârfurile profesionale, nu este cu putinţă a soluţiona sarcinile pe care ţi le înaintează serviciul. S-ar părea că sunt adevăruri ştiute. Fiecare persoană, începând cu elevul de la şcoală şi terminând cu alpinistul, înţelege că mişcarea în sus cere eforturi şi autolimitare. Iată şi sfântul Ioan Scărarul a vrut să spună acelaşi lucru, doar prin cuvinte deosebite, referitor la urcuşul duhovnicesc al omului.

Astăzi în discuţiile publice se vorbeşte deseori despre diverse realizări, dar undeva în umbră rămâne tema eroismului uman, a înfrânării, a muncii, căci orice realizare este legată de eroism. Mai mult ca atât, când este vorba de formarea morală a personalităţii, se spune că trebuie descătuşate instinctele, că nu trebuie să-ţi fie jenă de nimic, nu e nevoie să te înfrânezi în nimic. „Vieţuieşte cum vrei, doar trăieşti o singură dată”. De ce e aşa? De ce, pentru a deveni un bun sportiv, militar, savant, pur şi simplu o persoană şi un specialist instruit, trebuie să depui mult efort, să te autoinstruieşti, să te autolimitezi, trebuie să urci spre povârniş – şi în calea desăvârşirii morale civilizaţia contemporană nu doar că nu cere toate acestea, dar, din contra, creează condiţii pentru dezlănţuirea instinctelor?

Sfântul cuviosul Ioan Scărarul vorbeşte despre metoda, despre şcoala depăşirii dificultăţilor în calea creşterii duhovniceşti şi a dezvoltării personalităţii umane. El învaţă că urcuşul începe de la chemarea lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă chemarea lui Dumnezeu? Este adresată ea doar către cei care au devenit mari prooroci sau sfinţi? Sau ea este adresată către toţi? Sfântul Ioan Scărarul spune: către toţi. Domnul răspândeşte harul Său, energia Sa asupra fiecăruia, aidoma cum soarele împrăştie energia sa asupra fiecăruia, indiferent de faptul dacă este bun sau rău.

Noi ne aflăm pe tărâmul harului lui Dumnezeu. Dar fiecare ştie: pentru a capta un semnal, de pildă, de televiziune, este nevoie de un receptor, e nevoie de un instrument, altminteri nu vei simţi nimic şi chiar nu vei crede că în spaţiul ambiant există un număr enorm de informaţii, inclusiv  cele care se referă nemijlocit la noi. Tot aşa şi pentru renaşterea duhovnicească – ca să auzim chemarea lui Dumnezeu, noi trebuie să aranjăm „receptorul” nostru, mintea noastră, inima noastră pe aceeaşi undă pe care Dumnezeu vorbeşte cu omul.

Cu ce scop noi ridicăm biserici? Anume pentru ca oamenii să poată să dirijeze „receptoarele” lor interioare. Doar în iureşul vieţii deseori nici nu ne trec prin minte astfel de gânduri, omul nu se gândeşte nici la suflet, deşi de starea sufletului depinde fericirea, bunăstarea, pacea, tihna şi chiar realizările profesionale. Deci, pentru a fi în stare să ne rupem din deşertăciunea zilelor, noi construim biserici şi invităm în ele oameni: veniţi, mai staţi între aceste ziduri sfinţite, simţiţi acţiunea harului Dumnezeiesc. Doar nu e o poveste, e o realitate – Dumnezeu vorbeşte cu noi şi noi Îl auzim. Când auzim glasul lui Dumnezeu, aceasta li este chemarea, iar noi auzim glasul lui Dumnezeu prin gândurile noastre. Dintr-o dată apare un gând insistent, permanent şi nu trebuie să îl alungaţi, în special dacă apare în timpul rugăciunii. Domnul vorbeşte cu noi. El nu încalcă libertatea noastră. El nu ne înrobeşte cu puterea Sa – El ne oferă posibilitatea sau să răspundem la glasul Lui sau să Îi întoarcem spatele, sau să mergem în întâmpinarea Sa sau să nu mai privim niciodată la chipul Lui.

Suntem absolut liberi, însă urcuşul pe treptele scării, despre care vorbea cuviosul Ioan, începe de la chemarea lui Dumnezeu şi trebui să putem auzi vocea lui Dumnezeu. Dar ce semnifică a doua treaptă? Cuviosul Ioan ne învaţă că este privirea trează asupra propriei persoane. Noi vieţuim în mituri despre propria persoană, noi întotdeauna ridicăm plafonul propriei importanţe. Cam aşa este făcut omul că centru existenţei sale este propriul „ego”. Din cauza că noi ne supraapreciem pe noi înşine, deseori intrăm în conflict cu cei care nu sunt tentaţi de a ne supraaprecia.

O autoapreciere interioară corectă duce la conştientizarea propriilor slăbiciuni, propriilor păcate, astfel că omul îşi spune cu claritate: „Am multe neajunsuri, simt mustrări de conştiinţă, mă port incorect cu apropiaţii, cu rudele, colegii de serviciu, eu procedez incorect şi trebuie să înţeleg cauza acestei incorectitudini”. Şi persoana, înţelegând ce valorează cu adevărat, aduce Domnului pocăinţă în faptele sale nedemne, în gândurile sale necuvioase, în intenţiile sale păcătoase.

Sfântul Ioan acordă o mare atenţie patimilor omeneşti. Dar ce înseamnă patimă? Cuviosul explică că există manifestări ale firii omeneşti care sunt foarte pozitive, foarte importante, însă noi le transformăm în patimi. Dumnezeu ne-a dat multe puteri, a dezvoltat multe sentimente, aceste forţe pot lucra în folosul personalităţii umane şi a lumii înconjurătoare, dar pot şi distruge personalitatea umană şi legătura omului cu cei din jur. Când noi schimonosim prin păcat puterile date de Dumnezeu, forţele firii, când începem să le folosim nu pentru folosul sufletului nostru, dar în daună, anume aceasta devine patimă. Iar patima are o proprietate foarte periculoasă - în extinderea sferei sale de influenţă. Dacă omul se dedă patimii acaparării, el neapărat va deveni hoţ sau corupt. Ce îl va opri să ia ceea ce nu îi aparţine sau să ia ceva ilegal? Gândul despre binele general? Niciodată! Doar vocea internă a conştiinţei. Dar ca vocea conştiinţei să poată să îl oprească pe om, el singur trebuie să conştientizeze că iubirea de bani este patimă.

La fel şi instinctele firii, de pildă instinctul continuării neamului omenesc. El este strâns legat de noţiunea de dragoste, de plinătatea vieţii omeneşti, de bucurie, dar dacă această putere naturală o supui păcatului, atunci omul devine desfrânat, cel care a pierdut calea în viaţă, care a încurcat sistemul de coordonate, care exploatează puterea firii sale nu pentru a fi fericit, dar pentru ca într-un moment să înţeleagă că viaţa a trecut foarte prost şi că a rămas cu nimic… Cultura contemporană de masă ne învaţă să păcătuim. Nouă ni se spune că e bine să schimbăm partenerii, că e bine să distrugem familia în caz dacă „caracterele nu se potrivesc”, că trebuie să căutăm doar propria fericire. Toate acestea sunt ispite diavoleşti, este violenţă asupra firii omeneşti, aceasta o face perversă. Niciodată un astfel de mod de viaţă nu îl va aduce pe om la fericire. Ştiu ce spun, deoarece mulţi vin la Patriarh, inclusiv având cuvinte de pocăinţă şi mulţi, trăindu-şi viaţa, devenind persoane foarte cunoscute, conştientizează că au dus o viaţă incorectă.

Astfel cuviosul Ioan ne învaţă să urcăm aceste trepte ca să ajungem în vârful muntelui Sinai, culmea vieţii noastre, unde cerul se uneşte cu pământul, unde Dumnezeu este văzut de ochi omeneşti, unde viaţa se umple de o măreaţă semnificaţie, de lumină, bucurie, înţelepciune şi, bineînţeles, de dragoste. Acestor gânduri minunate ale cuviosului Ioan este dedicată această duminică – a patra duminică din Postul Mare. Să ne ajute Domnul să ne adunăm gândurile, să ne concentrăm duhovniceşte, să ne încordăm voinţa şi să încercăm să păşim în viaţă – nu să ne rostogolim în jos, ceea ce e mai uşor decât a urca în munte, dar să urcăm de la un vârf la altul întru slava lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie