Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril de ziua pomenirii cuviosului Siluan Athonitul, ținută după Liturghia săvârșită la mănăstirea stavropighială „Sfântul Daniel”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril de ziua pomenirii cuviosului Siluan Athonitul, ținută după Liturghia săvârșită la mănăstirea stavropighială „Sfântul Daniel”
Versiune pentru tipar
24 septembrie 2016 19:32

La 24 septembrie 2016, în sâmbăta înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, de ziua pomenirii cuviosului Siluan Atonitul (1938), Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a săvârşit  Dumnezeiasca Liturghie în catedrala „Sfânta Treime” a mănăstirii stavropighiale „Sfântul Daniel”, or. Moscova. După Liturghie Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioși cu un cuvânt de învățătură.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Cinstiţi părinţi şi maici egumene! Fraţi şi surori!

Vă felicit pe toţi cordial cu prilejul zilei de pomenire a sfântului cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Siluan, stareţul athonit, în special cu ocazia faptului că în această zi ne luăm rămas bun de la sfintele lui oseminte, de la  moaştele lui, care cu mila lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea Sfântului Munte Athos s-au aflat în Rusia, oferind oamenilor mângâiere şi slăbire a suferinţelor trupeşti.

Mai bine de 300 de mii de credincioşi şi-au adus rugăciunile la capul sfântului cuviosului Siluan. Azi, în sâmbăta înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, în care am săvârşit o proslăvire deosebită a cuviosului Siluan aici, în oraşul Moscova, de ziua pomeniri lui, a fost citită Epistola apostolului Pavel către Corinteni în care apostolul Pavel spune: „...Înţelepciunea o propovăduim... dar nu înţelepciunea acestui veac... ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră” (1 Cor. 2: 6-7).

Dar ce înseamnă înţelepciunea omenească, pe care noi nu o propovăduim? Sunt cunoştinţele umane despre lume, despre univers, despre natură, despre însuşi omul – sunt aşa-numitele cunoştinţe ştiinţifice. Biserica nu propovăduieşte în predicile sale cunoştinţe ştiinţifice. Ea nu le neagă, ea le salută, ea susţine jertfa oamenilor care studiază lumea şi omul, dar nu are nici un drept dat de Dumnezeu să propage aceste cunoştinţă. Mai mult ca atât, când în trecut se întâmpla acest lucru – nu era, din fericire, în Biserica Ortodoxă - când biserica îşi atribuia dreptul nu doar de a propovădui cunoştinţele ştiinţifice, dar şi de a le include în învăţătura creştină, aceasta a avut un final catastrofal. Deoarece într-un anume moment al cunoştinţelor, pe carte creştinii le considerau ca revelaţie, ele nu erau  ca atare. Şi apăreau alte cunoştinţe care contraziceau pe cele vechi. Şi atunci purtătorii de noi cunoştinţe intrau în conflict, inclusiv cu autorităţile creştine din Occident. Cu toţii cunoaştem istoria îngrozitoare a inchiziţiei din Occident. Ea, inclusiv, era legată de faptul că şi creştinii din Europa Apuseană şi-au atribuit dreptul de a propovădui ceea ce aparţinea cunoştinţelor lumeşti.

Iar noi propovăduim, potrivit cuvântului apostolului, înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică si ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci. Despre ce fel de taină este vorba şi cum taina poate fi propovăduită? Doar taina este ţinută în ascuns. Cum poţi propovădui ceea ce nu cunoşti? Taina lui Dumnezeu a fost ascunsă, dar prin creaţia lumii şi a omului această taină a fost descoperită oamenilor. Şi această taină ţinută ascunsă mai înainte de veci în profunzimile vieţii Dumnezeieşti a fost descoperită primilor oameni, Adam şi Eva. Ei au aflat că principalul în viaţa lumii, a Universului, a întregii creaţii, în viaţa omului este doar comunicarea cu Creatorul. Toate celelalte sunt secundare. Orice înălţime a cunoştinţelor omeneşti este nimic în faţa acestei taine, descoperite de Dumnezeu, în planul Său despre lume şi despre om. Şi când acest mare adevăr şi valoare nu a putut fi păstrat de primii oameni şi a fost trădat, s-a produs o cotitură decisivă în întreaga istorie a omenirii. Iar taina Dumnezeiască, ţinută ascunsă din veci, a început să se închidă pentru fiii şi fiicele oamenilor.

Anume comunicarea cu Dumnezeu este condiţia vieţii personalităţii, a întregii creaţii, a întregului univers, a tot ce avem, ce văd ochii noştri şi ce palpează mâinile noastre. În calitate de fundament la toate acestea se află cel mai mare adevăr – existenţa depinde de Dumnezeu. Şi dacă oamenii doresc să menţină existenţa acestei lumi, a propriei vieţi, a vieţii întregului neam omenesc, ei trebuie să pună în capul unghiului comunicarea lor cu Dumnezeu. Precum în ştiinţa care studiază aspectul exterior al creaţiei Dumnezeieşti există personalităţi marcante, mari savanţi, ai căror nume le cunoaşte istoria, tot aşa şi în cunoaşterea tainei lui Dumnezeu despre existenţă sunt genii care nu cu mintea, dar cu experienţa întregii lor vieţi au înţeles ce semnifică taina comunicării cu Dumnezeu. Sunt oameni sfinţi, deseori cu nimic deosebiţi pentru lumea exterioară, modeşti, nu rareori vieţuind în depărtare de lume, îmbrăcaţi în haine modeste monahale, ce se află în zăvorâre, în post, în rugăciune. Omului din lumea exterioară îi este greu să înţeleagă chiar şi această taină ascunsă de el – ce se întâmplă în sufletul omului care şi-a propus ca scop principal al vieţii să aibă comunicare cu Dumnezeu. Anume prin această comunicare se preschimbă viaţa omului. El înţelege din experienţă şi chiar simte că există un ţel al existenţei umane, el se atinge în mod real de Creator. Şi ca răspuns la această făgăduinţă, pe care omul o pregăteşte prin încordarea propriilor forţe, Domnul îi răspunde prin marele dar al harului. Aceşti oameni cu propria personalitate parcă anihilează spaţiul şi timpul. Mai trăind încă pe pământ, ei deja vieţuiesc în veşnicie. Numele lor se păstrează în memoria Bisericii, chiar dacă au fost oameni puţin cunoscuţi pe vremea lor. Iată că unul din aceşti genii ai duhului, contemplator al tainei lui Dumnezeu, al înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată de Dumnezeu pentru slava omului, a şi fost cuviosul stareţ athonit Siluan.

Mai numiţi-mi acum vreo personalitate marcantă, la ai cărei rămăşiţe ar fi venit în ţara noastră într-un timp scurt mai bine de 300 de mii de oameni. Nimănui nu i-a reuşit aceasta – nici marilor politicieni, nici savanţilor remarcabili, nici personalităţilor de cultură, nici scriitorilor, nici poeţilor. Le este dat doar oamenilor sfinţi. Şi dragostea noastră pentru sfinţi nu este doar o trăire emoţională – ce fel de trăire emoţională, când săruţi capul unui om demult decedat! Nu este o trăire emoţională – este harul lui Dumnezeu care provine de la sfintele oseminte, de la moaşte. Noi ne atingem, prin închinarea la sfinţi, de acea înţelepciune a lui Dumnezeu, tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră, mai înainte de veci. Şi această înțelepciune a strălucit în viaţa oamenilor sfinţi prin slava lui Dumnezeu.

Mulţi dintre cei care vin în aceste zile la cuviosul Siluan au simţit în mod real ajutorul său. Anume aşa şi trebuie să se întâmple, altminteri nu poate fi. Numai când obţinem de sus răspuns, noi ne întărim în credinţă şi pe acest răspuns primit de sus se bazează întreaga noastră credinţă. Acum noi ne luăm rămas bun de la cinstitul cap al cuviosului Siluan, dar nu este un  rămas bun omenesc, obişnuit. Când ne luăm rămas bun de la un om, nu ştim dacă îl vom mai vedea vreo dată, dacă vom mai avea ocazia să mai vedem capul cuviosului Siluan, însă luarea de rămas bun de la sfintele oseminte nu este un adio în sensul obişnuit al cuvântului. Deoarece cu sfinţii nu te desparţi. Sfinţii împreună cu noi alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu, ei sunt acolo, sunt proslăviţi în Biserica Cerească, iar noi suntem aici, în Biserica pământească, luptătoare cu păcatul. Noi suntem o singură Biserică şi sfinţii împreună cu noi în chip nevăzut stau şi slujesc Domnului. 

Pentru rugăciunile Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Siluan, stareţul athonit, să binecuvânteze Domnul întreg Pământul Rusiei, să binecuvânteze Domnul statul Rusia, să binecuvânteze Domnul Biserica noastră Ortodoxă Rusă, păstrătoarea unităţii duhovniceşti a poporului nostru. Şi pentru rugăciunile Cuviosului să întărească Domnul credinţa în inimile şi minţile oamenilor contemporani ce cu inima şi mintea conştientizează prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă

Altele articole

Predica Patriarhului rostită în Duminica Lăsatului sec de brânză după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Patriarhului rostită în Duminica întoarcerii fiului risipitor după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Patriarhului rostită de sărbătoarea Întâmpinării Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Patriarhului rostită în Duminica Vameșului și a Fariseului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Liturghia săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski” la cea de-a treisprezecea aniversare a întronării Sanctității Sale

Predica Patriarhului rostită de ziua pomenirii Sfântului Cuvios Serafim de Sarov după Liturghia săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Patriarhului rostită în Duminica după Nașterea Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Vecernia Mare săvârșiită de sărbătoarea Nașterii Domnului

Predica Patriarhului rostită de Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită înaintea săvârșirii Te-Deum-ului cu prilejul anului nou