Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Sanctității Sale Patriarhul Chiril prezentat la cel de al II-lea For al studenţilor ortodocşi

Discursul Sanctității Sale Patriarhul Chiril prezentat la cel de al II-lea For al studenţilor ortodocşi
Versiune pentru tipar
14 octombrie 2016 16:12

La 13 octombrie 2016 Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril a vizitat cel de-al II-lea For al studenţilor ortodocşi, organizat în pavilionul nr. 75 de la EREN din capitala Rusiei de către Departamentul Sinodal pentru problemele tineretului al Biserici Ortodoxe Ruse şi de Guvernul Moscovei. Evenimentul central al celui de-al II-lea For al studenţilor ortodocşi a fost întâlnirea Sanctităţii Sale Patriarhul cu tinerii, în timpul căreia Întâistătătorul s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Aş vrea să vă salut cordial pe toţi. Din acest loc se deschide un tablou  minunat: tineri studioşi, intelectuali, energici s-au întrunit în oraşul de scaun, pentru a face schimb de opinii, a demonstra realizările lor, a discuta despre multe lucruri şi, poate cel mai important, a înţelege ceea ce e cel mai esenţial, ceea ce de unul singur este greu de formulat în propria conştiinţă.

De fapt, studiile reprezentă schimbul de informaţie. Purtătorul de informaţie posedă anumite cunoştinţe, audienţa deţine o anumită informaţie, iar procesul îmbogăţii reciproce formează personalitatea, de aceea eu iau cuvântul în faţa voastră nu în calitate de lector, dar ca unul dintre voi – deosebindu-mă de voi prin vârstă, dar având o minte şi o inimă deschisă pentru a recepţiona totul ce veţi spune şi ceea ce deja am văzut şi voi vedea. Cred că este un exemplu excelent de îmbogăţire sobornicească reciprocă.

În anii 1990 eram speriaţi prin afirmaţia că nu mai  avem tineret. Se afirma că majoritatea oamenilor talentaţi, cu studii bune, au plecat peste hotare, au rămas doar cei rataţi. Din cauza lipsei de speranţă, în rândul tinerilor au început să se răspândească multe vicii. Întreaga atmosferă socială era depresivă şi tineretul se afla sub acţiunea ei. Uneori ni se spunea referitor la tineri: „Şi aceştia sunt viitorul vostru? Nu aveţi viitor!” Însă noi niciodată nu am dat crezare acestor cuvinte groaznice. Noi ne rugam şi ne osteneam pentru ca să avem viitor, ca să apară o nouă generaţie de ruşi, capabili de sacrificiu, capabili de inspiraţie, capabili de creaţie, capabili de formarea unei atare stări sociale care ar include în sine un potenţial pentru viitor.

Suntem departe de triumfalism, deoarece multe probleme îşi mai aşteaptă soluţionarea, însă dinamica dezvoltări ţării, inclusiv dinamica dezvoltării comunităţii tineretului nostru (am în vedere nu doar pe cei ortodocşi, dar şi tineretul în genere), fără îndoială are un vector pozitiv şi este în ascensiune.

Iar acum permiteţi-mi să spun câteva cuvinte privitor la locul pe care, după opinia mea, trebuie să îl ocupe tineretul în viaţa socială, la  importanţa tineretului, la aportul său unic în viaţa întregului popor. Când Iisus Hristos i-a chemat pe ucenicii Săi, le-a spus: „Voi sunteţi sarea pământului” (Mt. 5:13). Ce înseamnă „sare”? Este o substanţă, o mică parte din care determină gustul unei cantităţi mari sau o păzeşte de descompunere. Cantitatea de sare şi cantitatea de produse, a căror calitate este schimbată de sare, sunt incomensurabile. Sarea este întotdeauna în minoritate, dar fără de această minoritate majoritatea moare. De aceea Domnul a spus: „Trebuie să fiţi sarea pământului”. Nu întregul pământ trebuie să devină sare, numai voi, o mână de oameni. Dar către cine El s-a adresat? Către stareţii înţelepţi de pe urma experienţei trăite, către cărturari, savanţi, către elita politică a poporului Său? El s-a adresat către un grup de tineri. Toţi apostolii, probabil, erau tineri. Însuşi Mântuitorul avea numai 30 de ani. Poate că cineva dintre apostoli era mai în vârstă, dar majoritatea, probabil, erau mai tineri. El a unit în jurul său oameni tineri şi le-a spus: „Voi trebuie să fiţi sarea pământului”. Şi ce a urmat? Aceşti tineri au păşit pe calea mărturisirii uimitoare a ceea ce ei au auzit de la Învăţătorul lor, ei au schimbat lumea.

De aceea, gândindu-ne la rolul şi importanţa tineretului, noi trebuie să avem faţă de ea o atitudine foarte serioasă. Nu trebuie să existe nici un fel de paternalism, nu trebuie să intrăm în voie tinerilor. Trebuie să rămânem noi înşine, dar trebuie să conştientizăm că tineretul este un auditoriu serios nu doar din motivul că de el depinde viitorul, dar şi din motivul că deja acum, în momentul de faţă, tineretul deţine puterea de a fi sarea pământului.

Dar ce au săvârşit Sfinţii Apostoli? Eu au plecat cu propovăduirea în lumea păgână care se uita, bineînţeles, la ei de sus, precum şi lumea iudaică se uita la Mântuitor de sus. În toate dialogurile lui Hristos cu cărturarii transpare sentimentul superiorităţii lor: „Tu să ne înveţi pe noi?” El cu adevărat era tânăr, El nu era de viţă nobilă, era dintr-o familie simplă şi dintr-o dată El începe nu doar să-i înveţe, dar aruncă o provocare conducerii intelectuale şi politice de atunci. Şi apostolii au mers pe aceeaşi cale deloc simplă – trebuia de mers împotriva curentului, trebuia de săvârşit nevoinţa…

Acum aş vrea să spun câteva cuvinte despre nevoinţă. „Nevoinţa”, „voinţa” au aceeaşi rădăcină şi ele au o legătură neîndoielnică. Nu poate exista nevoinţă fără voinţă. Iar voinţa presupune o încordare a tuturor puterilor, concentrarea energiei, a raţiunii, a sentimentelor. Voinţa presupune un scop înalt şi atunci voinţa devine nevoinţă, sacrificiu.

O ştiţi mai bine decât mine ce se întâmplă azi în cultura de masă, în cinema, deşi eu de asemenea încerc să nu rămân în urmă şi uneori mai privesc câte ceva, deşi fragmentar, deoarece întotdeauna sunt în insuficienţă de timp. Dar nu găsesc niciodată, cu rare excepţii, propaganda nevoinţei, a sacrificiului. Propaganda succesului – da, există. Omul trebuie să fie de succes – să capete studii bune, să câştige bine, să vadă lumea, să se delecteze în viaţă. Bineînţeles, el trebuie să înveţe să depăşească greutăţile, dar însăşi ideea nevoinţei, a jertfei, este foarte slab reflectată în cinema. Uneori apar filme foarte bune referitor la trecutul nostru militar sau la eroismul celor ca Alexandr Prohorenko, ostaş rus, care a căzut lângă localitatea Tadmor în provincia siriană Homs, expunându-se la focul de artilerie al camarazilor săi, ca să nu fie luat prizonier. Este cu adevărat un erou al Rusiei, dar mulţi deja au dat uitării numele lui Alexandr Prohorenko, precum uită numele pompierilor decedaţi pentru apropiaţii lor, precum deseori uităm numele eroilor noştri, adevăraţi nevoitori. De fapt ideea sacrificiului trebuie să se afle în centrul atenţiei, deoarece de  jertfă este legată dezvoltarea adevărată a personalităţii, a societăţii şi a statului. În caz contrar creierul va fi cuprins de său, în caz contrar omul şi poporul pierd caracterul pasional. Este o noţiune minunată care determină capacitatea naţiunii de a săvârşi un sacrificiu; iar dacă caracterul pasional este pierdut, civilizaţia îşi pierde potenţialul pentru supravieţuire.

Dar Sfinţii Apostoli de dragul la ce săvârşeau nevoinţa lor? Ei doar nu doreau nici putere, nici construirea unei societăţi drepte din punctul de vedere social. Ei se adresau nu către societate, ci către persoană, către om. Ei descopereau astfel de orizonturi care îl ajută pe om să urce până la Cer, să devină puternic şi liber. Şi vestirea lui Hristos Mântuitorul, şi nevoința Apostolilor era orientată spre faptul ca să îi smulgă pe oameni din acel lanţ, când omul, aflându-se sub influenţa şi presiunea circumstanţelor, superstiţiilor, convingerilor false, se încurcă în viaţă şi pierde perspectiva. Sacrificiul Sfinţilor Apostoli era legat de mişcarea în sus, către cer şi sarcina consta în faptul ca în sus, către cer să fie ridicat neamul omenesc. Multe s-a reuşit de făcut, deoarece propovăduirea despre cruce, ideile care păreau nebune (după cum a spus Apostolul: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”, (1 Cor. 1:23)), s-au pomenit dintr-o dată în centrul vieţii unei bune părţi a omenirii.

De aceea nu vă eschivaţi de la sacrificiu. Bineînţeles, nu trebuie să faceţi prostii, nu trebuie să riscaţi, nu trebuie să căutaţi peripeţii – aceasta nu are nimic de a face cu sacrificiul. Dar trebuie să ţineţi minte, că jertfa este întotdeauna mişcarea înainte şi în sus şi dacă ideea sacrificiului în acest sens va deveni comună pentru toţi tinerii, atunci  viitoarea generaţie va fi cu totul alta.

Am spus că nu trebuie să căutaţi peripeţii, să comiteţi greşeli, însă uneori greşelile provin de la incapacitatea de a înţelege lucrurile. Nouă ni se propune un anumit stil de viaţă, un anumit model de comportament, care este propagat în mijloacele de informare în masă, în Internet, devine la modă, în special în rândul tinerilor, a acelor care au trăit încă puţin timp şi nu au posibilitate să facă comparaţii. Ca urmare noi ne dedăm acestor atracţii care uneori devin foarte periculoase şi creează probleme serioase pentru viaţa omenească.

Aş vrea să vă vorbesc despre un mit care se difuzează pe larg şi poate aduce un prejudiciu colosal plinătăţii vieţii umane. În ziua de azi se face mare propagandă pentru modelul unor tineri de succes, care se gândesc în ultimul rând la crearea unei familii. În unele filme happy end-ul este, în cel mai bun caz, concubinajul fericit în afara căsătoriei. Şi foarte rar ni se propune modelul unei fericiri, legate de relaţiile în familie, de o familie integră cu mulţi copii. Mai mult ca atât, în mijlocul tinerilor sunt răspândite anumite stereotipuri că nu este nevoie în genere să ne grăbim cu căsătoria, hai să mai aşteptăm. Gândesc mai des în felul următor domnişoarele: „Nu e nimic groaznic în faptul că nu m-am căsătorit la vârsta când a făcut-o mama sau bunica. Mai am de învăţat, apoi voi lucra un pic, voi deveni independentă, mă voi putea întreţine singură, şi numai după aceea…”.

Cred că această idee conţine un grăunte raţional, dat totodată este prezent ceva foarte periculos. Caracterul raţional constă în faptul că nu este nevoie să ne limităm propria dezvoltare cu o căsătorie. Iar pericolul constă în faptul că având o astfel de poziţie, familia încetează să mai fie cea mai importantă valoare şi într-un anume sens, scopul vieţii. Însă Domnul l-a creat pe bărbat şi pe femeie ca ei să vieţuiască în căsătorie, ca să ducă un trai în comun. Este o valoare determinată de Dumnezeu şi când apare posibilitatea să vă căsătoriţi, nu trebuie să amânaţi aceasta, până la calendele grecești, cum se spunea în antichitate. Altminteri fericirea poate dispărea, iar ceea ce se referă la dezvoltare şi desăvârşire, am cunoscut pe mulţi doctori în ştiinţe care şi-au scris tezele la bucătăria apartamentelor sovietice şi au devenit specialişti excelenţi – atât femei, cât şi bărbaţi. Este important să înţelegem că în familie se produce o unire a oamenilor, un schimb a totul ce aparţine soţiei şi soţului, a ceea ce îi transformă „într-un singur trup”, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Este uniunea dragostei, este şcoala vieţii, este şcoala sacrificiului, doar e clar că perioada „dăruirii florilor” trece de îndată ce tinerii se căsătoresc, iar apoi încep greutăţile, ale căror depăşire este de asemenea un sacrificiu şi este de asemenea o mişcare înainte şi în sus.

Iată de ce aş vrea să spun că nu este obligatoriu să întreprindeţi un super efort şi să inventaţi anumite modalităţi exotice de sacrificiu. O viaţă familială deplină oferă posibilitate şi pentru sacrificiu, şi pentru autodesăvârşire, şi pentru ridicarea bunăstării proprii şi a întregului popor.

Când vorbim despre nevoinţă, despre sacrificiu, nu putem să nu pomenim despre un atare fenomen cum este sportul. Sunt adeptul dezvoltării sportului şi în special a culturii fizice. Fie ca aceste cuvinte să nu pară o repetare a celor spuse recent de Preşedinte – eu trăiesc astfel întreaga mea viaţă. Este vorba că şi cultura fizică este o parte a culturii generale a omului. Uneori oamenii, în special de factură intelectuală, spun: „De ce să mergem la lecţiile de educaţie fizică? De ce să practicăm sportul şi educaţia fizică? Degeaba pierdem timpul!” Nu este chiar aşa şi nu doar din cauza că „într-un corp sănătos este o minte sănătoasă”, dar deoarece cultura generală a omului este cultura duhovnicească şi cea fizică.

Este minunat că pe căile de desăvârşire a culturii fizice compatrioţii noştri demonstrează rezultate excelente. Îmi place să duc conversaţii cu sportivii, mult comunic cu ei, în special cu sportivii noştri ortodocşi, cum sunt Alexandr Karelin, Nicolai Valuev, Svetlana Jurova, Olga Brusnikina, Feodor Emelianenko. Aceşti oameni ne arată un exemplu minunat de păstrare a credinţei ortodoxe, al convingerilor patriotice, al unei cariere de succes în afara sportului. Mulţi dintre ei sunt preocupaţi de politică, cineva – de business, alţii – de activitatea pedagogică.

Se prea poate, cuiva i se va părea straniu că Patriarhul s-a întâlnit cu tinerii şi le vorbeşte de sport. Însă eu vorbesc nu despre sport în genere, dar anume despre sport ca factor care, într-un sens  anume, formează personalitatea aidoma ascezei creştine. Unii spun: „De ce să ţin post? Trebuie ca în inimă să crezi în Dumnezeu, iar a posti nu este obligatoriu, sunt nişte convenţii”. Eu le propun întotdeauna unor astfel de persoane următoarele: „Încearcă” şi se constată că puterile ajung doar pentru o săptămână, iar apoi survine un coşmar. Atunci le spun: „Dar unde vă sunt puterile? Unde vă este voinţa? Unde vă este concentrarea, dacă nu puteţi să ţineţi post mai mult de o săptămână?” Însă Biserica cheamă la post, în special, timp de 40 de zile în perioada Postului Mare şi acei care au ţinut postul înţeleg până la urmă că şi-au schimbat foarte mult sufletele, conştiinţa. Ei au purtat victorie împotriva propriei personalităţi şi aceasta este o mare biruinţă.

Uneori, vorbind la tema postului, mă adresez la exemplul sportivilor noştri, care se limitează în multe de dragul performanţelor în sport. Dar oare nu trebuie uneori să facem eforturi, ca să obţinem o victorie de ordin duhovnicesc? Ca să educăm voinţa, ca să devenim o persoană mai puternică şi mai concentrată?

Aş vrea să mai spun ceva. Suntem cu toţii în ziua de azi sub influenţa torentului informaţional, al tehnologiilor informaţionale. Uneori suntem întrebaţi dacă e bine sau nu. Cum să răspundem? Când priveşti la toate aceste invenţii ale tineretului, de care am făcut azi cunoştinţă, cum pot spune că este rău? Este, bineînţeles, foarte bine! Progresul ştiinţifico-tehnic este prevăzut de firea omenească creată de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a predestinat pentru o atare dezvoltare şi nimeni nu poate să-i pună un plafon, spunând: „Nu gândi! Nu inventa! Nu descoperi! Nu te antrena!, Nu lucra!” Însă este important să ţinem minte următoarele: totul ce facem trebuie să servească binelui, iar în calitate de preot voi adăuga: să servească proslăvirii Creatorului nostru şi în sufletele, şi în trupurile noastre. Proslăvirea Creatorului este o stare uimitoare a sufletului omenesc, este îmbinarea omului cu Dumnezeu, când cresc aripi, când se obţine putere, când omul capătă nu a doua, dar a zecea respiraţie, cu ajutorul căreia el îşi va duce o viaţă cu totul minunată.

Ca să se întâmple anume aşa, noi trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii” (Mt. 10:16). Faptul că dezvoltarea tehnico-ştiinţifică deseori este folosită nu spre bine, dar spre rău – este clar pentru fiecare, este un adevăr bine cunoscut. În ziua de azi este îndeosebi de periculoasă utilizarea tehnologiilor informaţionale în planul dezintegrării personalităţii umane, a pierderii orientării valorice, când omului i se propune o mulţime de modele de comportament, când i se spune: „Libertatea este o cea mai mare valoare, poţi alege ce îţi doreşte inima”. În concepţia tradiţional liberală noţiunea de libertate încă se mai limita prin legislaţie şi chiar prin morală. Astăzi morala nu mai este considerată drept un factor care limitează libertatea, iar legislaţia deserveşte această alegere a omului care nu este înfrânată cu nimic. Dar cum este de greu să te dumereşti, când  puterea tehnologiilor informaţionale contemporane impune posibilitatea oricărei alegeri. Însă există şi alegerea pentru moarte, după cum se spune în Cuvântul lui Dumnezeu: „Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronomul, 30:19). O chemare biblică minunată! Prin urmare, nu doar posibilitatea alegerii, dar şi calitatea ei determină calitatea vieţii omeneşti, deoarece alegerea poate fi dezastruoasă pentru personalitate, pentru societate, pentru stat. Trăind în condiţiile libertăţii, trebuie să ai un GPS intern, o libertate interioară de orientare în spaţiul informaţional, criterii clare ce permit deosebirea binelui de rău. Dacă tineretul nostru se va înarma cu astfel de criterii, nici un spaţiu informaţional nu va fi îngrozitor şi tot mai mulţi oameni vor lucra pentru ca realizările de azi ale ştiinţei şi tehnicii să servească omului, să servească la schimbarea societăţii umane.

Cu aceasta voi încheia şi acum sunt disponibil să port o discuţie cu voi. Vă mulţumesc.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie