Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Răspunsurile Sanctității Sale Patriarhul Chiril oferite în timpul întâlnirii cu tinerii la cel de-al II-lea For al studenţilor ortodocşi

Răspunsurile Sanctității Sale Patriarhul Chiril oferite în timpul întâlnirii cu tinerii la cel de-al II-lea For al studenţilor ortodocşi
Versiune pentru tipar
14 octombrie 2016 17:37

La 13 octombrie 2016 Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril a vizitat cel de al II-lea For al studenţilor ortodocşi, organizat în pavilionul nr. 75 de la Expoziția de realizări ale economiei naționale. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat cu un discurs către participanţii la for, apoi a răspuns la întrebările tinerilor.

— Prima întrebare aparţine studentului Universităţii de Stat de construcţie din Moscova Egor Elunin: „Sanctitatea Voastră, bună ziua! Actualmente unii savanţi ce studiază dezvoltarea societăţii consideră că noi am intrat în epoca postcreştină, că şi creștinismul nu mai este ca altă dată. Cum consideraţi, în lumea contemporană persoana trebuie să se considere om al universului? Trebuie oare ca în secolul al XXI-lea omul să îşi aibă propria poziţie religioasă?

— Mulţumesc. Eu nu sunt de acord că a survenit era postcreştină. Era postcreştină a survenit în unele zone geografice concrete. Într-adevăr, dacă e să luăm unele ţări, creștinismul parcă a regresat acolo, cel puţin în exterior. Uneori aceasta se manifestă prin interzicerea indiciilor de apartenenţă la creştinism. Nici chiar în Uniunea Sovietică nu se lupta cu purtarea cruciuliţelor la piept. Altă vorbă că în jurul unui copil ce purta cruciuliţa se putea forma un mediu nesănătos – eu am trecut prin aceasta în şcoală. Se cerea un oarecare curaj ca să mergi la examenul medical în şcoală şi să nu scoţi cruciuliţa, dar nimeni nu putea face o obstrucţiune oficială şi să ceară de la părinţi ca eu să nu port cruciuliţa - şi aceasta avea loc în Uniunea Sovietică ateistă!

Dar ce avem astăzi? Recent am avut o discuţie cu nişte persoane care locuiesc în una din ţările occidentale - se interzice a purta cruciuliţă, pentru aceasta e nevoie de o permisiune specială de la conducerea şcolii. Întreb: „De ce nu se permite?”. „Ca să nu jignim sentimentele religioase ale altor oameni”. Atunci hai să întrebăm pe alţii – cruciuliţa de pe piept jignește sentimentele lor? Îi întrebăm pe musulmani – „purtaţi, de ce nu?”.

Nouă ni se spune, de asemenea, că în unele ţări occidentale Crăciunul nu poate fi numit Crăciun. Haideţi să folosim cuvântul „Xmas”, iar nu „Christmas”, adică „Naşterea lui Hristos” în calitate de sărbătoare de iarnă. Întrebăm: „De ce?”. „Ca să nu-i obijduim pe musulmani”. Îi întrebăm pe musulmani: „Fraţilor, vă jigneşte cuvântul „Crăciun”?”. „Desigur că nu”. Prin urmare, nu musulmanii sunt de vină şi nu toleranţa vehiculată dar, din câte se pare, există o indicaţie ideologică pentru izgonirea creştinismului din viaţă, din spaţiul public al unor ţări.

Astfel că noi avem de-a face nu cu epoca postcreștină ca urmare a dezvoltării intelectuale. Nu este vorba că omenirea s-a ridicat deasupra superstiţiilor religioase, deţinând adevăruri supreme, şi nu este vorba că realizările conceptuale ale raţiunii contemporane nu au lăsat spaţiu pentru Dumnezeu. Postcreştinismul este urmarea unei activităţi planificate de lungă durată asupra conştiinţei umane a celor care, se prea poate, îşi propun ca scop principal al vieţii lor lupta cu creștinismul. Noi trebuie să spunem că în dialog cu unele ţări noi, credincioşii din Rusia, dar şi însăşi Rusia ca stat liber democratic, trebuie să pună problema cu referire la prigoana neîndoielnică a creştinilor. Dacă vor fi create condiţii pentru o libertate deplină, atunci, cred, aceasta va influenţa asupra micşorării nivelului de „decreştinare”.

Principalul, însă, e altceva. Principalul este starea sufletului uman. Pragmatismul, dorinţa de a trăi doar pentru a câştiga şi a cheltui, îl lipseşte pe om de perspectiva religioasă. Trebuie de câştigat şi de cheltuit, sănătatea este asigurată de o medicină contemporană şi de medicamente, acţionează asigurarea, sunt pe deplin mulţumit. De ce să mai am nevoie de Dumnezeu? Numai în vechime oamenii se temeau de tot şi era nevoie ca ei să se adreseze la puterile supreme, pe când acum Dumnezeu a încetat să mai fie necesar. Este o urmare nu a unei dezvoltări a filozofiei, dar a psihologiei de consum, devenită azi o maladie duhovnicească a omenirii. Dacă omul vieţuieşte doar pentru consum, dacă nu are o perspectivă religioasă, adică o perspectivă a veşniciei, ce semnifică aceasta? Aceasta semnifică ca „să iei de la viaţă totul - nu mai este mai departe nimic, poartă-te cum doreşti – nu există nici un fel de factori opritori de ordin moral; poţi amăgi, poţi face totul ce îţi place, cel mai important e să-ţi păstrezi nivelul tău de consum”. Pierderea perspectivei religioase, pierderea credinţei în viaţa veacului ce va să vină duce la faptul că şi conştiinţa oamenilor se transformă şi se concentrează în exclusivitate asupra binelui propriu. 

Acum revin la tema sacrificiului. Spuneţi-mi, vă rog, cine va birui în luptă - băieţii musulmani de pe strada vreunui oraş occidental, care merg la moarte pentru credinţa lor (deşi, bineînţeles, schimonosită, nu vom face acum caracteristica) sau un poliţist care se contrapune lor? Acest băieţel nu simte nici un fel de frică în legătură cu ceea ce se va întâmpla cu el, el crede în viaţa de apoi. Iar polițistul nu crede în viaţa de apoi – el crede în puterea salariului, a situaţiei materiale, a confortului. De ce poliţistul trebuie să intre în luptă cu acest tânăr, riscând să devină infirm sau să moară? Deja am putut vedea cum poliţiştii se retrag în faţa unor oameni dezarmaţi. Poate fi oare apărată cu adevărat Patria – să trecem la unele categorii mai pe înţelesul nostru - dacă totul este legat doar de consum, de confort, de bunăstare, de această viaţă vremelnică? De ce? Poate e mai bine de plecat într-o altă ţară, până când aici este un talmeș-balmeș, până când cineva luptă cu altcineva? Eu am bani, am o specialitate, cunosc o limbă străină, de aceea vom pleca undeva, voi mai aştepta, voi vedea ce se va întâmpla mai departe. Însă un om credincios niciodată nu va spune aşa. Pentru el dragostea pentru Patrie – nu sunt nişte cuvinte simple, el crede în viaţa de apoi şi de aceea devine foarte puternic.

Aşadar, întrebarea pe care aţi pus-o este o întrebare de o valoare conceptuală enormă. Este întrebarea încotro să o apucăm şi ce semnifică credinţa ca o putere ce orientează omul pe calea vieţii. Revenind la întrebarea pe care aţi pus-o, voi răspunde următoarele: poţi fi om al universului, poţi locui în diverse țări, dar ceea ce e cel mai important - nu trebuie de pierdut linia strategică a vieţii, nu trebuie de pierdut sistemul de valori, trebuie de păstrat credinţa. Atunci nu va fi înspăimântător de trăit în nici o ţară – în caz dacă factorii externi nu sunt în stare să distrugă lumea voastră interioară.

— Vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră.

— O întrebare prin video-conferinţa de la studenţii din Crimeea: „Bună ziua! Universitatea federală din Crimeea vă salută! Noi ne aflăm lângă Academia de medicină, lângă  biserica în cinstea sfântului ierarh Luca. Studenţii medici sunt gata să pună întrebări”. „Bună ziua, Sanctitatea Voastră! Am o întrebare. În Rusia studenţii capătă studii bune din buget, dar pleacă să locuiască şi să lucreze după graniţă. Cum să facem ca studenţii să rămână şi să lucreze la noi, în Rusia? Mulţumesc”.

— Bineînţeles că e mai bine să rămână la noi şi să lucreze. Dacă cineva a şi plecat să lucreze după hotare, nu este o tragedie mare, cu condiţia că Rusia rămâne întotdeauna să fie Patria, iar persoana leagă viitorul său de ţara noastră. În acest sens o pildă minunată ne oferă chinezii. Acei care călătoresc prin lume ştiu că în majoritatea oraşelor din Europa şi America există Chinatown – sunt cartere întregi, unde locuiesc chinezii. Ei lucrează, primesc bani care de cele mai dese ori sunt trimiși în China – sunt oameni care păstrează o legătură permanentă cu ţara lor şi cu poporul lor. Când au început marile schimbări în viaţa Republicii Populare Chineze, capitalul primar, pus la baza unei dezvoltări economice furtunoase, a fost investit de aceşti chinezi din afara ţării. Iată un exemplu cum lucrul din afara hotarelor ţării nu slăbeşte legătura cu Patria şi nu subminează sentimentele patriotice, dar, din contra, ajută, inclusiv, întregii ţări. 

Deseori se întâmplă în felul următor: persoana a locuit doi-trei ani după hotare, încă nu a învățat cum se cade să vorbească engleza sau limba ţării în care se află, iar ruseşte vorbeşte deja cu accent, uneori chiar în mod voit, ca toţi să înţeleagă că nu mai este prea rus. Sau, venind în Rusia, începe să vorbească cu intonaţii din engleză care, ceea ce nu pot înţelege, devin la modă în rândul tinerilor noştri.

De aceea problema nu constă în faptul unde locuieşti, dar ce ai pe suflet şi ce sălăşluieşte în conştiinţa ta. Sper foarte mult că, cel puţin, tineretul ortodox, indiferent de locul de trai, întotdeauna îşi va iubi Patria şi va servi intereselor ei.

— Stăpânul Ignatii prezintă a treia întrebare adresată Sanctităţii Sale, de asemenea în format de video-conferinţă, pusă de  studentul Vladimir Smirnov, care studiază în Toronto (Canada), enoriaşul Eparhiei de Montreal şi Canada a Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate. Ce atitudine are Biserica faţă de practicarea culturii fizice şi a sportului? Nu este oare cultul sănătăţii în esenţa sa ca fiind anticreştin?

— Eu deja am vorbit ce atitudine are Biserica faţă de cultura fizică şi sport. Însă atenţia exagerată faţă de trup poate deveni un cult periculos. Dacă omul nu însoţeşte exerciţiile fizice şi grija pentru propriul corp cu grija pentru duh, se produce, desigur, un decalaj. În Sfânta Scriptură există noţiunea „pofta trupului” (1 In. 2:16) – este atunci când trupul, adică principiul fizic, trupesc, domnește asupra conştiinţei omeneşti şi orientează întreaga activitate omenească într-o zonă periculoasă. Când are loc absorbirea de către trup a ceea ce este duhovnicesc, intelectual, aceasta este rău, este un păcat şi trebuie să ne ferim de această situaţie – nu doar sportivii, nu doar acei cărora le place cultura fizică şi sportul, dar şi oricare persoană.

— O întrebare adresată Sanctităţii Sale de studenta Institutului de fizică și tehnică din Moscova Alina Matsvai: „Recent a început să lucreze în Kazan primul robot-învăţător. În întreaga lume se încearcă crearea unui intelect artificial. Ce atitudine are Biserica faţă de astfel de elaborări?”

— O atitudine pozitivă. Vrem sau nu vrem, dar viitorul aparţine tehnicii lucrative şi acele modele pe care le-am văzut aici uluiesc imaginaţia. Înţelegi că toate acestea se vor dezvolta în continuare şi, fără îndoială, vor contribui la accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, la ameliorarea condițiilor de viaţă a oamenilor. Dar în acest proces se ascund şi pericole, ca şi în oricare altul, legate de dezvoltarea societăţii umane. La final, după cum spun inginerii, pot fi diferite variante.

Aşadar, tehnica lucrătoare trebuie să fie creată şi predestinată unor obiective corecte. Nu ştiu cât este de corect ca roboţii să le predea studenţilor. Ei, desigur, pot reda informaţia ca şi computerile sau televiziunea. Dar sunt profund convins că robotul nu se poate ocupa de educarea personalității umane, pe când pretenţia principală faţă de şcoala zilei de azi constă anume în faptul că şcoala transmite elevului cunoştinţe, dar nu formează personalitatea.

De aceea fie ca roboţii să îşi îndeplinească lucrul lor, pe când problemele educaţiei trebuie să aparţină pedagogilor noştri şi trebuie să ne străduim din răsputeri ca nivelul pedagogilor noştri să crească şi ca să se schimbe spre mai bine starea lucrurilor din şcoala noastră.

— O întrebare adresată Sanctităţii Sale de studenta Univesității tehnice de stat din Moscova „Bauman” Antonina Maryceva: „În lumea contemporană femeile au un rol important în viaţa socială şi politică a ţării, realizează succese considerabile în domeniul ştiinţei şi al businessului. Însă acest fenomen are şi reversul medaliei. Domnişoarele se căsătoresc mai târziu şi nasc copii cu întârziere. Cum credeţi, există o problemă în situaţia dată?”.

— Anticipând întrebarea Dumneavoastră, am abordat deja această temă. Bineînţeles, este necesar de căpătat studii, este bine când femeia, simțind că posedă anumite capacităţi, face carieră, după cum se spune. Noi vedem femei minunate şi în guvern, şi în mediul diplomaţilor, conducătorilor de producţie. În anumite domenii mintea femeilor este mai pătrunzătoare decât cea bărbătească şi bărbaţii înţeleg aceasta şi acordă dreptate capacităților feminine. De aceea nu este corect să fie închise posibilităţile unei cariere laice, fie cea ştiinţifică, fie de altă natură, doar din considerentul că persoana este femeie.

Dar la fel de nedrept ar fi ca şi cariera să deformeze principiile valorice ale domnişoarei sau doamnei. Iar principiul valoric constă în faptul că trebuie, dacă va fi binecuvântarea lui Dumnezeu, să se căsătorească şi să creeze o familie. Iar când se întâmplă aceasta, atunci femeii ce lucreze trebuie să-i acorde ajutor şi soţul, şi rudele în educarea copiilor, dar şi ea nu trebuie să expedieze spre periferia propriei vieţi educarea copiilor - chipurile, sunt foarte ocupată, sunt președintele băncii, nu am timp pentru copil, îl voi încredinţa dădacei sau educatorilor”. Actualmente acest lucru devine tot mai la modă, în special în familiile înstărite – iată aceasta este păcatul lăsării vocaţiei de mamă.

Femeia care îşi asumă responsabilitatea pentru educarea copilului, trebuie să înţeleagă că pentru un anumit timp această obligaţie devine absolut prioritară, precum şi păstrarea familiei. În primul rând femeia păstrează familia, femeia menţine focul în vatră. Dar dacă nu este foc în vatră, atunci în coliba rece sau în casa rece oamenii nu vieţuiesc. Anume în aceasta este predestinaţia specială a femeii – să fie mamă, soţie, păstrătoarea vetrei familiale şi, bineînțeles, educatoarea copiilor proprii. Primele deprinderi, prima înţelegere a faptului ce este bine şi ce este rău noi o primim de la mamă. Şi iată ce este uimitor: mama nu ne demonstrează nimic, ea pur şi simplu spune fiicei sau fiului: „este rău” şi copilul înţelege: „Aha, am înţeles”. Astfel se formează o panoramă valorică - este uluitor aceasta! Un rol enorm în această stare de lucruri îl are tradiţia, doar femeia îi vorbeşte copilului nu pentru că a citit cărţi, ci pentru că mama aşa a învăţat-o. De aceea, când sunt deteriorate tradiţiile culturale şi morale, este foarte periculos, deoarece se surpă principiul moralităţii în viaţa omului.

Făcând concluzii la întrebarea înţeleaptă pusă de Dumneavoastră, aş vrea să spun că nu se cade a trasa anumite limite şi nu este permis a face propagandă ca femeile să refuze obţinerea studiilor şi a carierei. Însă trebuie să aducem aminte în diverse moduri femeilor că vocaţia de mamă, de păstrătoare a căminului familial are o importanţă enormă pentru viaţa lor personală şi pentru viaţa societăţii. Dar şi societatea trebuie să poarte de grijă femeii ca ea să poată să-şi organizeze viaţa în acest fel.

— O întrebare adresată Sanctităţii Sale de studenta anului doi al Universității sociale de stat din Rusia Diana Kurkina: „Unii consideră că preotul este cel mai bun specialist în viaţă şi lui i se poate cere un sfat cu prilejul oricărei probleme. Cum credeţi, preotul este profesie sau vocaţie?”.

— De la început voi răspunde la prima parte: care probleme merită să fie abordate şi care – nu. Deseori în timpul mărturisirii preotului i se pun întrebări, la care el nu poate da un răspuns competent. Problema nu este că preotul este analfabet – el pur şi simplu nu ştie ceea despe ce este întrebat. Aşa se întâmplă, dacă cel ce vine la mărturisire îl percepe pe preot fie ca pe un magician - adică, cum mă va sfătui, aşa şi voi proceda sau cine este dator să răspundă la toate întrebările.

Deseori eram întrebat, de exemplu, să schimbe oare persoana respective un apartament de patru odăi pe un apartament de două odăi şi două camere în casa comună (comunalka). Când mi se puneau astfel de întrebări, eu întotdeauna spuneam: „Cu toată dorinţa, nu pot să vă dau un răspuns, doar nu vă cunosc viaţa în toate amănuntele” Sau mă întreba: „Să mă căsătoresc sau nu?” Dacă cunoşti această domnișoară, dacă înţelegi ce se întâmplă în sufletul ei, atunci poţi să îi spui în mod delicat: „Mi se pare, trebuie puţin să mai aştepţi, să te mai gândeşti”. Sau, din contra, să spui: „Trebuie să te căsătoreşti”. Dar când o femeie cu totul necunoscută se apropie de preot şi îi pune o astfel de întrebare, ea contează că în faţa ei se află o persoană cu darul clarviziunii, care îi vede problemele şi îi va da un răspuns exact care o va aduce la fericire. Bineînţeles, este o eroare.

Chiar ieri mi s-a povestit cum la parohul unei biserici din Moscova a venit un businessman. A vorbit despre problemele lui de serviciu, iar apoi a cerut: „Părinte, ai cunoştinţe influente, te întâlneşti cu Patriarhul, ai relaţii cu lumea laică – ajută-mă ca aceste probleme să le soluţionez”. Iar preotul a răspuns cu multă înţelepciune: „Ştii, pot să mă rog împreună cu tine”. Businessmanul a strâns din umeri – aceasta el nu a prevăzut – şi spune cu tristeţe: „Ei, hai să ne rugăm”. Preotul a slujit un Te-Deum şi la final îi spune businessmanului nemulţumit: „Eu totuna mă voi ruga pentru tine”. Peste o săptămână acela vine şi spune: „Totul a fost soluţionat – nu ştiu, pentru rugăciunile Dumneavoastră sau din alte motive”. Preotul înţelept spune: „Nici eu nu ştiu, dacă este rugăciunea sau o coincidenţă de situaţii, dar pentru tot slava Domnului”.

La preot trebuie să venim cu probleme de ordin duhovnicesc şi atunci putem să obţinem un răspuns destul de competent. Dar răspunsul cel mai puternic al Bisericii este coparticiparea în viaţa oamenilor, rugăciunea, săvârșirea Tainelor. Eu cunosc stareţi de duh înalt la care vin în pelerinaj uneori pentru sfat persoane cu un intelect înalt. Unul dintre ei mi-a povestit după o convorbire cu stareţul: „Nici nu am înțeles până la urmă ce îmi spunea, el ceva bolborosea sub nas”. Eu îi spun: „Dar ce aţi vrut, să auziţi o lecţie de la el? El v-a spus ceea ce v-a spus, aşteptaţi”. Acum el merge permanent să se mărturisească la acel stareț. Prin urmare, a fost un răspuns real şi nu este nici un fel de magie în acest caz – este pur şi simplu puterea rugăciunii.

Iar pentru ca preoţii noștri să aibă o astfel de putere în rugăciune, ei trebuie să ducă un mod deosebit de viaţă. Ei nu trebuie niciodată să se oprească pe un loc, ei trebuie să crească duhovniceşte în permanenţă, iar enoriaşii cu care ei comunică trebuie să le ajute într-un anumit sens în acest lucru. O comunitate creştină unită, fără îndoială, îl ajută pe preot să crească duhovniceşte, iar competenţa preotului – este duhovnicia lui, puterea rugăciunii şi înţelepciunea vieţii care vine în legătură cu cele spuse.

— Mulţumesc. 

(Episcopul Ignatii) Din păcate se apropie de final timpul rezervat pentru comunicarea cu Sanctitatea Sa. Ecaterina, cred că o  întrebare de încheiere care va răsuna din sală.

(Ecaterina Graciova) Vă mulţumesc frumos, stăpâne, azi domnişoarele sunt foarte active.  Din Sevastopol a venit o studentă, Anastasia Jilkova, ea prezintă Institutul de Stat de cinematografie din Rusia „Gherasimov”. Anastasia, înainte să puneţi întrebarea, aş vrea să vă întreb ce specialitate aţi ales în VGIK?

(Anastasia Jilkova) Actriţă de teatru şi film.

(Ecaterina Graciova) Dar ce atitudine aveţi faţă de situaţia ca, devenind o actriţă  excelentă, să interpretaţi cel mai important rol în viaţă în calitate de femeie – rolul de mamă, de soţie?

(Anastasia Jilkova) Sunt căsătorită, copilul meu a mers în acest an în clasa întâi.

— (Ecaterina Graciova) Iată un exemplu de îmbinare a unei cariere excelente de soţie, mamă şi actriţă. Vom urmări cariera Dumneavoastră. Vă rog.

(Anastasia Jilkova) Bună seara, Sanctitatea Voastră. Am următoarea întrebare: cum se poate determina vocaţia proprie? Şi în genere, ce–i de făcut când există interes constant şi faţă de alt fel de activitate?

— Mulţi oameni nu nutresc tendinţa doar pentru un singur fel de activitate, nu este un caz ieşit din comun. Uneori o astfel de diversitate de interese servesc motivul unor cunoştinţe foarte largi. Eu cunosc astfel de oameni, poate nu e modest din partea mea, şi eu sunt tot aşa – nutresc interes pentru multe. Când încep să pun întrebări din domeniul agriculturii, din alte domenii, sunt întrebat: „De ce aveţi nevoie de aceasta?”. Iar mie mi-e interesant – nu pentru faptul că sunt talentat într-un mod deosebit, pur şi simplu există interes. Consider că alţi oameni simt aceeaşi stare de lucruri şi trebuie, desigur, să îndestulaţi propriile interese – prin lectură şi comunicare cu anumiți oameni. Dar nu e cu putinţă să fii concomitent specialist în toate domeniile – şi grădinar, şi frizer, şi preot, şi actriţă. De aceea trebuie să facem alegerea în favoarea acelui lucru care este dominant în propria conştiinţă, care cel mai mult te atrage şi faţă de care ai un interes mai mare.

Îndemânarea de a citi propria persoană, de a-ţi citi gândurile, de a te simţi pe sine – este o foarte mare dexteritate. Uneori persoana consideră că anumite porniri emoţionale sunt înţelese ca fiind vocaţie. Am avut un caz când un băieţel cu ochii arzând venea şi îmi spune că doreşte să devină preot, dar chiar şi o conversaţie superficială mă convingea că această dorinţă a apărut ca urmare a coincidenţei unor circumstanțe. Şi eu am fost fericit când la finalul conversaţiei tânărul a simţit îndoieli pentru alegerea făcută.

Doar eu un timp îndelungat am fost rector al Academiei de teologie, cunoşteam pe toţi tinerii, ţin minte aceste discuţii. Uneori tinerii reveneau şi confirmau intenţia lor, dar uneori refuzau. Şi eu aş spune ca preotul la care a venit businessmanul: trebuie să ne rugăm, pentru a determina propria vocaţie. Să trecem totul prin raţiune, prin suflet şi să Îl rugăm pe Domnul să ne înţelepţească. Dar dacă apar interese pentru altceva, nu este nimic rău în aceasta. Există o astfel de noţiune ca a doua profesie, pe care uneori o însuşesc oamenii care au ieşit la pensie. Am întâlnit un om care la vârsta de 80 de ani a început să înveţe limba spaniolă. A murit la vârsta de 85 de ani şi este uimitor că la vârsta ceea vorbea în spaniolă.

Aşadar, a doua profesie este de asemenea o perspectivă posibilă. Şi cel mai important – ca ceea de ce ne ocupăm, să corespundă intereselor, înclinărilor noastre şi stării sufleteşti.

— (Anastasia Jilkova) Vă mulţumesc..

(Episcopul Ignatii) Vă mulţumesc, Ecaterina. Sanctitatea Voastră, cu aceasta minutele plăcute ale întâlnirii cu Dumneavoastră se încheie, dar forul nu se încheie, el îşi va continua lucrările. Vă mulțumim din suflet pentru participarea Dumneavoastră, pentru atenția Dumneavoastră, pentru cuvântul Dumneavoastră, în primul rând. Deoarece nu doar auditoriul care s-a întrunit între aceste ziduri aude azi cuvântul Sanctităţii Voastre, dar şi întreaga comunitate a studenţilor străini. Vă mulţumesc din inimă.

— În încheiere aş vrea să vă urez tuturor ajutorul lui Dumnezeu în viaţa voastră, ca Domnul să vă păzească de orice rău şi să ajute fiecăruia dintre noi să urce din putere în putere. Să vă păzească Domnul!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie