Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în Duminica înainte de Nașterea Domnului după Liturghia săvârșită în biserica „Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” din Moghiltsy, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în Duminica înainte de Nașterea Domnului după Liturghia săvârșită în biserica „Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” din Moghiltsy, or. Moscova
Versiune pentru tipar
1 ianuarie 2017 20:21

La 1 ianuarie 2017, în Duminica a 28-a după Cincizecime, înainte de Naşterea Domnului, a Sfinţilor Părinți după trup ai Domnului, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a săvârşit rânduiala sfinţirii mari a bisericii „Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” în Moghiltsy, or. Moscova şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica nou sfinţită. După încheierea Liturghiei Întâistătătorul Biserici Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioşi cu un cuvânt de învăţătură.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Cinstite părinte Timofei, parohul acestei sfinte biserici! Iubiți părinţi, fraţi şi surori!

Vă salut cordial în această primă duminică a anului 2017. Este minunat că a coincis prima zi a anului cu ziua de duminică, doar este un an deosebit – anul amintirilor care au  schimbat radical viaţa poporului nostru, a ţării noastre şi care până în zilele noastre se reflectă cu durere în memoria noastră naţională. Aşa a voit Dumnezeu că anume acest an să înceapă în zi de duminică, şi nu doar în zi de duminică, dar în ziua pomenirii Sfinţilor Părinți după trup ai Domnului – predecesorii Domnului şi Mântuitorului, rudele Lui după trup, toţi mărturisitorii marcanţi ai credinţei Bisericii Testamentului Vechi.

Domnul ne dă posibilitate să începem acest an cu rugăciunea liturgică, cu sfinţirea unei biserici. Noi ridicăm rugăciuni lui Dumnezeu pentru Biserica noastră, pentru poporul nostru, pentru Patria noastră, privim cu credinţă şi nădejde în viitor, ştiind cu fermitate că dacă nu ne vom împuţina în credinţă, Domnul va fi întotdeauna cu noi prin mila Sa şi nu ne va lepăda. Deoarece Domnul se îndepărtează de om şi încetează să-l mai susţină cu energia Sa, atunci când însuşi omul declară că nu are nevoie de aceasta, când credinţa slăbeşte, când în locul credinţei se postează ceva ce provine din mintea omenească, care tulbură conştiinţa, care împinge la autoînălţare, la excluderea din viaţă a principiului Dumnezeiesc.  Dumnezeu nu îl mântuieşte pe om împotriva voinţei lui şi dacă noi singuri nu ne dorim mântuire, atunci şi mântuire nu-i. Deoarece mântuirea începe aici, pe pământ, deja această viaţă pământească devine chinuitoare: şi câte suferinţe, câte morţi, cât sânge, câtă nedreptate s-a pomenit să fie în viaţa poporului nostru în secolul ce a trecut.

Astăzi pomenim numele personalităţilor marcante ce au trăit până la Hristos. Ei sunt numiţi Sfinţii Părinți după trup ai Domnului, deoarece au fost mărturisitorii credinţei. Cât de minunat au răsunat azi cuvintele din Epistola Apostolului Pavel către Evrei (Evr.11:9-10, 17-23, 32-40): martorii credinţei nu au dobândit făgăduinţele. Dar ce a fost făgăduit, ai cărui posesori ei nu au devenit? Era făgăduinţa faptului că, în pofida căderii în păcat a oamenilor, în lume va veni Mântuitorul, Care prin sângele Său, jertfa Sa va răscumpăra păcatele neamului omenesc şi va oferi oamenilor posibilitatea comunicării cu Dumnezeu, iar ca urmare a acestei comunicări – intrarea în Împărăţia neînserată a slavei lui Dumnezeu.

Anume Hristos ne-a dat această posibilitate de a intra în Împărăţia slavei lui Dumnezeu. Iar toţi acei care au trăit înaintea Lui – chiar şi acei care erau giganţi ai duhului, modele de viaţă sfântă, acei care au afirmat înaltele valori morale, existente încă în Testamentul Vechi, acei care au suferit de dragul lor, cine au rătăcit şi în mulţi, şi în peşteri şi în crăpăturile pământului, cum s-a spus azi în citirea Apostolului, acei care au suferit chiar şi până la moarte, acei care au fost puşi la cazne, izgoniţi, acei care au fost ucişi cu pietre pentru mărturia adevărului lui Dumnezeu – toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au dobândit făgăduinţele nici în timpul vieţii, nici după moarte, deoarece Porţile Împărăţiei Cerului erau închise.  Însă împreună cu Hristos Cel Înviat ei au ieşit din locul scârbirii, unde se aflau sufletele lor şi El i-a condus în Împărăţia lui Dumnezeu.

Istoria Sfinţilor Părinți pune anumite întrebări importante conceptuale: ce înseamnă a trăi o viaţă, a afirma adevărul, a face ceea ce e plăcut lui Dumnezeu – şi nu a obţine răsplata care ar merita-o omul? Sfinţii Părinți după trup ai Domnului nu au căpătat răsplata nici după moarte, după cum s-a spus şi doar cu Învierea lui Hristos au obţinut-o. În viaţa noastră se întâmplă că omul se dăruieşte pe sine, întreaga viaţă, toate puterile pentru obţinerea unui scop foarte clar, drept, chiar sfânt, dar parcă pleacă în „nefiinţă”. Nici un monument, nici o amintire – câţi Sfinţi sunt dintre aceştia, necunoscuţi nouă! Câţi eroi ai duhului au fost care nu şi-au precupeţit viaţa, apărând Patria! Cunoaştem doar sute, poate mii dintre ei. Dar cum rămâne cu sutele de mii şi chiar milioanele celor decedaţi? Unde este slava lor? Noi îi pomenim pe toţi împreună de Ziua Biruinţei, însă nu pe nume, nu le cunoaştem. Şi dacă e să privim la istorie din punctul de vedere materialist, ce au semnificat acele fapte necunoscute de jertfire de sine? Noi putem spune astfel despre nevoinţele mucenicilor, mărturisitorilor care au trecut din viaţa aceasta. Doar o mică părticică dintre ei au fost proslăviţi, ai căror nume sunt cunoscute. Putem să ne imaginăm ce întuneric era când cei drepţi mergeau la moarte, înţelegând prea bine că nimeni niciodată nu va cunoaşte nevoinţa lor! Foarte mulţi oameni, săvârşind faptele dreptăţii, săvârşind fapte de adevărat eroism, legate de îndeplinirea datoriei, militare sau civile, parcă pleacă în „nefiinţă”. Ei mai rămân în memoria celor rămaşi în momentul morţii lor, dar deja peste un an sau doi sunt uitate acele evenimentele tragice, memoria oamenilor le şterge. Timpul elimină numele lor.

În această ordine de idei istoria omenirii poate părea fără sens. Eroi rămân doar acei care sunt memoraţi într-un anume fel de martorii oculari, a căror faptă este pecetluită, ale căror nume sunt păstrate în amintire… Dar numele eroilor necunoscuţi, numele soldaţilor necunoscuţi – cine le mai cunoaşte? Unde este gloria lor? Unde este amintirea lor? Şi deseori oameni îşi pun întrebarea: în ce dar constă sensul vieţii noastre? Unii cred că următoarea generaţie într-un anumit fel va moşteni tot ce a fost bun din cele înfăptuite de părinţii lor. În anumite cazuri anume aşa se întâmplă, dar deseori nimeni nimic nu moşteneşte şi tinerii au o atitudine denigratoare faţă de „bătrâni”, numindu-i aşa pe părinţi, bunei şi bunici. Unde este dar dreptatea Dumnezeiască faţă de părinţii şi strămoşii noştri? Dacă vom exclude din conştiinţa noastră înţelegerea perspectivei vieţii de veci, dacă vom accepta drept realitate straşnicul mit că viaţa de apoi nu există, atunci întreaga istorie se transformă în ceva lipsit de sens, care nu are vreo predestinaţie, deoarece nu poate ca predestinaţia istoriei să fie viaţa fericită a generaţilor viitoare. Aşa ceva nu poate exista, deoarece în fiecare generaţie sunt proprii eroi, proprii mucenici, proprii prooroci şi oameni mari şi de foarte multe ori ei sunt necunoscuţi pentru noi, dar sunt cunoscuţi lui Dumnezeu.

Şi tot aşa cum Strămoşii şi Părinţii Testamentului Vechi, care au mărturisit credinţă, nu au căpătat ceea ce a fost făgăduit, tot aşa şi oamenii ce trăiesc acum sau care ne-au precedat nu capătă recunoaştere de la generaţiile viitoare, dar cu toţii capătă chemare şi recunoaştere în viaţa veşnică. Dacă nu ar fi existat viaţă veşnică, atunci nu ar fi existat nici dreptatea deplină şi absolută, deoarece din necunoaştere, din uitare, din nesimţire împietrită oamenii nu pot suporta judecata dreaptă a istoriei. Doar Dumnezeu scoate această sentinţă dreaptă şi în Împărăţia Lui intră eroii duhului, sfinţii nevoitori – şi acei despre care s-a ştiut, dar poate s-a uitat, şi acei despre care nimeni nu a ştiut şi care nu s-au păstrat în memorie. În veşnicie se înfăptuieşte dreptatea supremă a lui Dumnezeu. Şi când încercăm să apreciem trecutul, să rostim sentinţa inclusiv şi referitor la evenimentele ce au vechime seculară, noi trebuie să ţinem minte că orice judecată omenească este condiţionată. Ea este limitată de posibilităţile minţii omeneşti, de memoria omenească, este limitată de acele cunoştinţe pe care le posedă oamenii. Dar există judecata lui Dumnezeu, după cum a spus un mare poet. Această Judecată a lui Dumnezeu arată dreptatea absolută şi în această judecată se arată slava acelor oameni care prin propria viaţă au afirmat credinţa, au afirmat marile principii morale.

Astăzi este o zi deosebită de duminică, ultima înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului. Vă felicit cordial pe toţi cu prilejul anului nou ce a sosit, vă doresc ajutorul lui Dumnezeu vouă tuturor, întregului nostru popor ca nu doar să păstreze credinţa ortodoxă, dar şi să o întărească, ţinând minte că fără de această credinţă viaţa omenească nu are sens. Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră, întregul nostru popor, Patria noastră – Rusia noastră, întreaga Rusie istorică. Vă felicit cu prilejul anului nou! La mulţi ani!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă