Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версия
Patriarhia

Raportul Sanctităţi Sale Patriarhul Chiril prezentat la deschiderea celor de a XXV-lea Lecturi internaționale educative de Crăciun

Raportul Sanctităţi Sale Patriarhul Chiril prezentat la deschiderea celor de a XXV-lea Lecturi internaționale educative de Crăciun
Versiune pentru tipar
25 ianuarie 2017 23:56

La 25 ianuarie 2017 a avut loc deschiderea solemnă a celor de a XXV-lea Lecturi internaționale educative de Crăciun „1917-2017: învățămintele unui veac”. Ședința plenară a forului a fost condusă de Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril care a prezentat un raport la ședința de deschidere a Lecturilor.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Excelența Voastră! Iubiți părinți, frați și surori – participanți la cele de a XXV-lea Lecturi internaționale educative de Crăciun!

Vă salut cordial pe toți! Felicit din suflet pe noi pe toți cu prilejul primului jubileu al Lecturilor!

Începutul Lecturilor coincide cu ziua pomenirii Sfintei Mucenițe Tatiana de la Roma – ocrotitoarea studenților, cu acest prilej aduc felicitări speciale tineretului nostru studios, profesorilor și conducătorilor instituțiilor de învățământ superior și le doresc tuturor ajutorul lui Dumnezeu în munca pe care o desfășoară.

25 de ani de Lecturi – este un termen serios și acest fapt ne îndeamnă să facem anumite totaluri privind sfertul de veac trecut, să conștientizăm problemele existente și să trasăm planurile și perspectivele pentru viitor. Despre toate acestea, cred, ne va povesti în raportul său Preasfințitul mitropolit Mercurii, președintele Departamentului Sinodal pentru învățământul religios și catehizare.

Lecturile de Crăciun, devenite în acești ani cea mai importantă acțiune în raportul dintre Biserică, societate și stat, sunt consacrate de această dată discutării temei, legate de o dată istorică importantă.

În acest an se împlinesc 100 de ani de la evenimentele ce și-au avut început în anul 1917. Noi nu punem în fața noastră scopul de a trasa o linie de demarcare sub această perioadă și să dăm o interpretare exhaustivă celor întâmplate în veacul trecut. Dar suntem datori să vorbim deschis despre faptul ce a cauzat anumite evenimente și despre consecințele lor pentru popoarele Rusiei istorice. Anume din această pricină tema Lecturilor nu prezintă totalurile, ci învățămintele unui veac.

Este important să menționăm că rămâne actuală necesitatea unor cercetări obiective ale istoriei Patriei noastre în perioada 1917-2017. Aprecierea sistemică, echilibrată a cauzelor și consecințelor evenimentelor întâmplate este necesară. Cercetarea personalităților bine cunoscute ale acestei perioade, precum și a oamenilor antrenați în anumite evenimente de pe ambele părți ale baricadei, trebuie să se bazeze pe conștientizarea multiaspectuală și onestă a acțiunilor lor. Osândirea morală a crimelor, săvârșite de anumite persoane, nu trebuie să ducă la îngustarea opiniei referitor la evenimentele acelor ani, să excludă posibilitatea aprecierii obiective a lor; cu atât mai mult că în nici un caz nu trebuie minimalizată recunoașterea eroismului a milioane de compatrioți de ai noștri care au trudit onest pentru binele Patriei, al poporului în acei ani deloc simpli.

I. Cu privire la acțiunea Proniei lui Dumnezeu în istorie

Sfânta Biserică ne învață că Dumnezeu acționează în istorie permanent, orientând omenirea către scopul final al existenței - către mântuire. Vorbind în limbajul teologic, aceasta se numește Pronia Creatorului pentru creația Sa.

Cuviosul Ioan Damaschin descrie în felul următor Pronia lui Dumnezeu: „Pronia este grija lui Dumnezeu pentru cele existente. Cu alte cuvinte: Pronia este voința lui Dumnezeu, prin care cele existente sunt diriguite în felul corespunzător. Deoarece Pronia este voința lui Dumnezeu, este cu totul necesar ca totul ce se întâmplă prin Pronie, să fie fără îndoială cel mai minunat și mai destoinic de Dumnezeu, astfel că nu ar putea fi mai bine” [1].

Pătrunzând în sensul acestor cuvinte, fără să vrei cazi pe gânduri și îți pui întrebarea: cum se explică, atunci, războaiele, revoluțiile, genocidurile, calamitățile, când au murit mii de oameni, când în neființă plecau orașe și chiar civilizații întregi? Oare și în aceste cazuri se arată Pronia lui Dumnezeu? Oare și aici acționează atotbuna și atotdesăvârșita voință a Creatorului lumii?

Sfântul ierarh Ioan Gură de Aur în felul următor explică aceste lucruri neînțelese: „Totul se dirijează prin Pronia lui Dumnezeu; însă ceva se întâmplă cu îngăduința lui Dumnezeu, iar ceva - cu acțiunea Lui” [2]. Așadar, ceva se săvârșește cu participarea și ajutorul activ al lui Dumnezeu, iar ceva doar este îngăduit de Domnul ca o urmare inevitabilă a alegerii libere a oamenilor.

Tema acțiunii Proniei lui Dumnezeu este legată indisolubil de o problemă atât de complexă teologică precum e libera voință a omului. Același Ioan Gură de Aur scrie în alt loc: „Să știi că Dumnezeu totul aranjează, despre tot știe, că suntem liberi, că Dumnezeu în ceva ne ajută, în altele ne îngăduie, că El nu dorește nici un rău, că nu doar după voia Lui totul se întâmplă, dar și după a noastră: orice rău se face numai din voia noastră, orice bine - din voia noastră împreună cu acțiunea Lui” [3]. Așadar, în săvârșirea răului este prezentă voința omului, în pofida voinței lui Dumnezeu. Iar în săvârșirea binelui voința omului este ajutată de puterea Proniei lui Dumnezeu.

În așa fel, putem spune că istoria este acțiunea voinței lui Dumnezeu în corelație cu voința omenească. Când omul alege binele și acționează în conformitate cu Legea lui Dumnezeu, Domnul îi ajută în această cale. Dacă alegerea omului se facă în folosul răului, dacă omul se depărtează de cuvintele lui Dumnezeu, atunci Domnul îl lasă pe om, dându-i posibilitate să viețuiască și să acționeze după alegerea sa. Lepădarea de Adevărul lui Dumnezeu întotdeauna era pentru om o cauză tristă a următoarelor nenorociri, nevoi și încercări. Aceasta se referă atât la viața personală a fiecăruia, cât și la viața societăților umane și a popoarelor.

Cu toate acestea, Pronia Creatorului este în stare să îndrepte și să transforme spre bine chiar și păcatele și rătăcirile omenești, o pildă vie în acest sens fiind secolul trecut. În pofida  lepădării multor oamenii de credință, a pierderii reperelor duhovnicești și a orientării morale, istoria secolului al XX-lea știe multe exemple de slujire jertfelnică lui Hristos, iar hotarul dintre secolele XX și XXI a devenit un timp al convertirii noi a oamenilor către Dumnezeu, un timp al renașterii și transformării poporului nostru.

II. Cauzele duhovnicești ale tragediei secolului al XX-lea

Veacul ce a trecut a fost umbrit de revoluții și tulburări, ceea ce a adus la acapararea puterii de către forțele radicale politice, la războiul civil fratricid, la scindarea socială și politică a poporului, la represalii față de unele persoane, grupuri sociale, pături sociale și popoare întregi, ceea ce a dus la suferințe ale oamenilor și la numeroase victime.

Ce a slujit drept pricină a unor atare zguduiri în țara noastră?

Bineînțeles, ar fi naiv să considerăm că ambele revoluții din anul 1917 – și cea din februarie, și cea din octombrie – s-au produs pe un loc gol și cu totul spontan, precum ar fi naiv să credem că începând anume din anul 1917 au început toate nenorocirile secolului al XX-lea. Desigur, cauzele evenimentelor menționate se ascund în segmente istorice mult mai profunde. Savanții ar fi vorbit despre contradicțiile acumulate în deceniile precedente, despre creșterea încordării sociale, despre scindarea societății în bogați și săraci și despre inegalitatea socială, despre condițiile de ordin economic și de politică externă.

Dar orice fenomen semnificativ în istorie întotdeauna are două cauze: exterioară și interioară. Prima este stabilită prin cercetare științifică - savanții colectează faptele, determină legăturile dintre cauză și efect și stabilesc legitățile. Pe când cauzele de ordin intern se află în domeniul vieții duhovnicești.

Evenimentele anului 1917 și acțiunile dramatice ce au urmat au rădăcini profunde duhovnicești. Ruptura radicală a formei tradiționale de viață - eu acum vorbesc, desigur, nu despre tipul de economie sau modelul politic, dar de conștiința cultural-duhovnicească a poporului – a fost posibilă doar din cauza că din viața cotidiană a oamenilor și, în primul rând, a celor care aparțineau la elită, a plecat ceva foarte important. În pofida bunăstării și splendorii exterioare, a realizărilor în domeniul cultural și științific, în viața oamenilor rămânea tot mai puțin loc pentru credința vie și sinceră în Dumnezeu, pentru înțelegerea importanței excepționale a valorilor ce aparțineau tradiției duhovnicești și morale.

III. Prigoana Bisericii, jertfa Noilor Mucenici și Marele război pentru apărarea Patriei 

De ce numim evenimentele ce au avut loc în secolul al XX-lea ca fiind tragedia poporului nostru?

Noi vorbim despre atacuri și represalii la care au fost supuși credincioșii în acele țări în care la putere au venit regimurile ateiste, despre prigoana împotriva Bisericii Ruse, despre distrugerea bisericilor, despre batjocorirea sfintelor relicve, a sentimentelor și convingerilor religioase ale oamenilor, despre uciderea numeroșilor credincioși sau întemnițarea lor pentru un termen îndelungat în închisori și lagăre de concentrare. Vorbim, desigur, despre suferințele nu doar ale credincioșilor, dar și ale tuturor celor care au suferit fără vină, indiferent de opiniile religioase sau apartenență etnică.

În acele vremuri puterea a încercat în mod brutal să excludă credința din viața poporului. Însă violența „nu viețuiește singură și nu este capabilă să viețuiască singură: ea este îmbinată obligatoriu cu minciuna. Între ele există o legătură dintre cele mai apropiate, cele mai profunde” [4].

Tragedia principală a poporului constă în faptul că, turmentat de ideile populiste îndoielnice, el a permis ca memoria istorică națională să fie profanată, să fie batjocorite tradițiile, create timp de secole prin eforturile străbunilor, a permis să fie scindat în tabere dușmănoase și să pună deosebirile de ordin politic și social mai presus decât unitatea națională și comunitatea culturală.

Aruncând o privire retrospectivă asupra evenimentelor acelor ani, când pentru mărturisirea credinței în Dumnezeu puteai plăti cu propria viața, putem spune cu fermitate că Domnul după mila Sa mare chiar și cele mai monstruoase crime le-a schimbat spre bine. Jertfa Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, care prin sângele lor au mărturisit credință lui Hristos și adevărului Dumnezeiesc, a devenit acea bază duhovnicească, datorită căreia a renăscut credința în țările noastre.

Soborul Arhieresc jubiliar care a avut loc în luna august a anului 2000 a adoptat decizia să canonizeze în ceata sfinților pentru venerarea general-bisericească pe Noii Mucenici și Mărturisitori într-un număr mai mare de 1200. În ziua de azi în Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse sunt incluse numele a mai bine de 1760 de nevoitori ce au suferit pentru credința ortodoxă. Este important nu atât de a înscrie numele nevoitorilor în sinaxar, cât să învățăm să venerăm pomenirea lor, să studiem moștenirea lor, să educăm generația tânără în spiritul respectului față de fapta lor. Noi ridicăm biserici în cinstea Sfinților din secolul al XX-lea și în curând va avea loc sfințirea încă a uneia dintre ele, importantă nu doar pentru Moscova, dar și pentru întreaga Biserică Ortodoxă Rusă - biserica în cinstea Învierii lui Hristos întru pomenirea Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse pe Temelii de Sânge, ce se află pe Lubeanka.

Încercările revoluționare au devenit un moment al adevărului pentru mulți, dar în special pentru acei care s-au consacrat cândva lui Dumnezeu. Cineva a decăzut, neîndurând presiunea prigoanelor, dar mulți în acest focar al ispitelor au căpătat plinătatea credinței și hotărârea de a merge pentru Hristos până la moarte. În pofida așteptării grele de închidere a bisericilor, mănăstirilor, alungării călugărilor și a maicilor, în interiorul Bisericii sălășluia credința de neînfrânt în faptul că aceste prigoane sunt încercări vremelnice, care vor trece și prin ele Biserica va deveni mai puternică, mai tare și mai sănătoasă.

Este Pronia lui Dumnezeu că Biserica a intrat în perioada prigoanelor, fiind întărită de rugăciunea Soborului Local din anii 1917-1918, una din faptele importante a căruia a fost restabilirea instituției Patriarhului și alegerea Sfântului Ierarh Tihon în tronul Patriarhal moscovit.

Alegerea Sfântului Ierarh Tihon în calitate de Patriarh a determinat pentru el cununa de Mărturisitor, iar Biserica a căpătat în vremurile de încercări grele un păstor înțelept, care era gata să manifeste în momentul potrivit fermitate, hotărâre și principialitate în apărarea adevărului bisericesc. Personalitatea noului Patriarh nu găsea înțelegere chiar la toți: cineva îl considera prea liberal, cineva, din contra, îl învinuia de conservatism și lipsa de flexibilitate. Însă Preasfințitul Tihon nu încerca să-i fie cuiva pe plac. El mărturisea cu fermitate adevărul lui Dumnezeu. Sunt convins că inclusiv și pentru rugăciunile lui sârguincioase, ridicate în fața Tronului lui Dumnezeu, Biserica și poporul nostru s-au păstrat.

Prigoanele contra credincioșilor și represaliile împotriva unei mari părți a poporului au dus la exodul sau alungarea multor oameni în afara hotarelor Rusiei. Mulți fii și multe fiice ale Patriei noastre au fost nevoite să părăsească locurile de baștină și să se stabilească în străinătate.

Cu voia lui Dumnezeu în condițiile unei emigrări forțate, compatrioții ortodocși nu doar că au păstrat propria credință și tradițiile duhovnicești, dar i-au și familiarizat pe străini cu ele, aducând pe mulți în sânul Bisericii Ortodoxe. Diaspora rusă a devenit un mediu care a generat teologi și filozofi remarcabili ce au adus la cunoștința societăților din străinătate operele lor, care au avut cu adevărat o importanță deosebită și un rol special în istoria gândirii filozofice ruse. Un răboj simbolic în istoria Bisericii noastre a fost obținerea în anul 2007 a unității canonice a Bisericii Ortodoxe Ruse din Patrie cu Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate.

Un timp deosebit în istoria Bisericii și a Patriei au fost anii Marelui război pentru apărarea Patriei. Suferințele provocate de război i-au întors pe oameni – deși nu în măsură deplină – la conștientizarea importanței bazelor duhovnicești ale vieții. Lupta cu dușmanul comun a contribuit la unirea oamnilor, care erau încă recent divizați de lupta fratricidă.

O contribuție mare în biruința asupra ocupanților străini a avut-o și Biserica noastră. Multe milioane de ruble au fost adunate de Biserică pentru crearea unei coloane de tancuri și a  subunităților de avioane, pentru asigurarea spatelui frontului și ajutorul acordat răniților. Acești bani mari pentru acele timpuri au fost colectați nu din bogăția oamenilor, dar dintr-un mod de viață simplu, deseori în condițiile lipsei de hrană și ale limitării propriei persoane în cele necesare. Mijloacele lor oamenii ortodocși le dădeau statului - acelui stat ai căror reprezentați cu puțin timp în urmă executau prin împușcare preoții și aruncau în aer bisericile. Acest ajutor este un indiciu sigur al faptului că puterea duhului era forjată nu doar pe linia frontului, dar și în liniștea rugăciunii în bisericile cândva profanate, prin ostenelile și nevoințele oamenilor simpli, care au păstrat fidelitate lui Hristos în pofida la orice.

Încercările prin care a trecut poporul au dus la revenirea memoriei generațiilor anterioare și, în final, la întărirea țării, devastate în anii antebelici. Apare interesul pentru viața și activitatea unor personalități istorice, precum Sfinții Dreptcredincioșii cneji Alexandru Nevski și Dimitri Donskoi, Kuzma Minin și cneazul Dimitri Pojarski, diaconul Ivan Fedorov și alții, ceea ce și-a găsit exprimarea, în special, în crearea filmelor cinematografice, editarea operelor literare și pictarea tablourilor plastice.

În anii războiului și în cei postbelici a fost pus începutul la renașterea vieții bisericești, manifestată prin deschiderea bisericilor și mănăstirilor și alegerea în anul 1943 a Patriarhului Serghii. A fost de facto restaurarea pentru a doua oară a instituției Patriarhului timp de un secol, iar activitatea Preasfințitului Serghii, fără îndoială, a avut pentru Biserica secolului al XX-lea o importanță deloc mai mică decât nevoința mărturisitoare a Sfântului Ierarh Tihon.

De altfel, presiunea ateistă asupra Bisericii a fost slăbită, dar nu a fost anulată și cu timpul puterea a început să se întoarcă la războiul idelogic cu Biserica Ortodoxă. În mare parte aceasta se explica prin faptul că în URSS religia a devenit concurentul principal ideologic.

Perioada lui Hrușciov a fost pentru Biserică un val nou de prigoană. În anii 1950 sunt adoptate un șir de ordonanțe care stipulau intensificarea propagandei antireligioase. În mass-media din nou au începu să fie publicate articole și caricaturi antibisereicești, în care erau luate în derâdere și ofensate sfintele relicve, credința creștină și slujitorii bisericii.  Pătura conducătoare, cu dispoziții ateiste, era convinsă de faptul că Biserica va dispărea ca o reminescență a trecutului. Iar pentru ca acest proces să fie urgentat, puterea mărea presiunea asupra Bisericii.

Când a început pregătirea pentru sărbătorirea aniversării a 1000 de ani de Creștinarea Rusiei, Biserica Rusă nu avea nici o mănăstire în funcțiune la Mosocva, iar numărul bisericilor era cu puțin mai mare decât 6 mii pentru întreaga Uniune Sovietică. În ajunul solemnităților statul a întors Bisericii mănăstirea „Sfântul Daniel” din Moscova, unde în perioada sovietică se afla o colonie pentru minori și a permis desfășurara acțiunilor festive pe teritoriul mănăstirii, menționând că ele trebuie să rămână doar în limitele sărbătoririi interne a Bisericii fără vreo rezonanță socială. Dar s-a întâmplat ceva cu totul diferit, precum nimeni nu a bănuit. Pentru putere a devenit evident interesul enorm al oamenilor pentru viața Bisericii. Anume anul jubiliar 1988 a servit drept un început al schimbărilor principiale în atitudinea puterii față de Biserică și recunoașterea de către ea a politicii greșite, duse față de religie.

Pentru mulți a rămas un lucru inexplicabil ceea ce s-a întâmplat în anul sărbătoririi aniversării a 1000 de ani de la creștinarea Rusiei. După 70 de ani de prigoane, distrugere fiizică a episcopatului, a preoților și mirenilor, a propagandei ateismului, a educației ateiste în școli și instituții de învățământ superior, a fost posibilă renașterea religioasă a poporului, dar ceea ce este cel mai important, a devenit evident acel fapt că religiozitatea niciodată nu a dispărut din viața poporului nostru. Mulți au fost mirați, iar ortodocșii au recepționat cele întâmplate drept o minune a lui Dumnezeu, ca fiind o înfăptuire reală a făgăduinței date de Mântuitor despre faptul că pe Biserica Lui nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18).

IV. Bazele cvasireligioase ale ideologiei ateiste

Cum s-a întâmplat că, viețuind toate aceste decenii sub influența acțiunii ideologiei ateiste, care era chemată să educe pe omul materialist, să smulgă din el orice aluzie de  manifestare a sentimentelor religioase, poporul nostru totuși a păstrat în taină, în ascunzișurile tainice ale sufletului său dorința de a merge la Lumina cea Adevărată și la Izvorul Vieții? Bineînțeles, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai era ceva. Este adevărat că schimbările din exterior și principiile ideologice nu au distrus sentimentul moralității poporului, care a fost format de valorile și principiile creștine. Mai mult ca atât, chiar și ideologia ateistă, rupând orice legături cu Dumnezeu și religia, nu a îndrăznit să rupă legăturile cu tradiția morală a poporului și să meargă împotriva idealurilor morale ale vieții poporului. Afirmarea materialismului ateist în secolul al XX-lea a dus în mod paradoxal la formarea unui sistem de concepții cvasireligioase, care sacralizau noile noțiuni, care generau proprii idoli și propriile „relicve sfinte”. Dar în pofida la toate acestea, valorile creștine s-au păstrat atât în mărturia copiilor fideli ai Bisericii Ortodoxe Ruse, cât și în cele mai bune manifestări ale culturii, incluzând un șir de opere create în perioada sovietică din domeniul literaturii, artelor plastice și al cinematografiei.

Acest sentiment moral creștin și tendința către Dumnezeu se manifestau în cel mai diferit mod, în pofida cenzurii. Pilde ale sacrificiului, ale capacității de „a-și da viața pentru prietenii săi” au devenit filmele și cărțile despre război, care se îmbinau cu nevoințele Noilor Mucenici - precum „Destinul unui om” de Mihail Șilohov. Tema unor principii morale înalte și tema rupturii de tradiție erau abordate în poeziile lui Nicolai Zabolotski și Alexandr Tvardovski, în astfel de opere ca „Lecțiile de franceză” și „Spune «adio» Matiorei” de Valentin Rasputin. Tema zguduirilor secolului trecut și-au găsit reflectare în „Garda albă” de Mihail Bulgakov, în „Doctorul Jivago” de Boris Pasternak, în ”Roata roșie” de Alexandr Soljenitsyn.

În pofida negării consecutive a creștinismului și a altor religii tradiționale, în perioada sovietică s-a păstrat, într-o formă sau alta, relația dintre reperele etice și modul de viață cu idealurile morale revelatoare, care timp de secole s-au cimentat în sufletul poporului nostru. Mărturia importantă despre Dumnezeu continua să fie promovată în taină și de școala laică prin operele minunate ale literaturii clasice. De asemenea, poporul nostru se atingea de marele tradiții duhovnicești și morale prin operele  excepționale de muzică și arte plastice. Perioada sovietică a fost marcată de sacrificiul și faptele de eroism ale multor oameni și de manifestarea calităților lor celor mai bune, de slujirea adevărată Patriei lor.

Anume acest fapt în mare măsură a făcut posibil efectuarea multor descoperiri științifice și realizări tehnice, avântul învățământului, dezvoltarea și răspândirea pe mapamond a culturii poporului nostru.

V. Renașterea vieții bisericești în anii 1990

În anii 1990 atitudinea față de organizațiile religioase în statele formate după dezintegrarea URSS s-a schimbat la nivel legislativ. Au fost înlăturate impedimentele create artificial pentru renașterea poporului și a vieții bisericești: convertirea la Hristos a milioane de oameni, deschiderea a mii de biserici și a sute de mănăstiri, dezvoltarea învățământului teologic și religios.

Însă starea duhovnicească a societății rămânea ca și mai înainte complicată. În anii 1990 a apărut un haos de idei, după care a urmat dezorientarea valorică a poporului. Acum deseori erau propagate idealurile pseudoumaniste, legate de relativismul moral și de principiile de consum.

Multiple secte și mișcări religioase se grăbeau să astupe golul duhovnicesc, activitatea lor deseori purta un caracter distructiv și un caracter periculos social. Acei care în număr mare s-au îndreptat în spațiile Rusiei istorice cu predica lor pseudocreștină, credeau că aici este un vacuum deplin. Într-adevăr, sentimentul moral, încălzit de ideea creștinismușlui, susținut de cultura creștină, s-a păstrat în inimile oamenilro noștri. Dar Biserica, slăbită după încercările grele ale secolului al XX-lea, din păcate nu avea suficiente resurse ca să manifeste mărturie pentru Hristos fiecărei persoane.

Ca urmare a slăbirii și dezmembrării statului au apărut conficte interetnice, s-au produs rupturi ale relațiilor economice, culturale și sociale, căderea economiei și sărăcirea populației, degradarea instituțiilor de învățământ, de drept și de cultură, căderea catastofală a calității ocrotirii sănătății, reducerea natalității.

Treptat – în diferite țări cu mai mult sau mai puțin succes – lichidarea urmărilor acestor procese negative a început în anii 2000. În aceeași perioadă în majoritatea țărilor din fosta URSS participarea Bisericii Ortodoxe în viața socială a devenit mai evidentă, iar actvitatea ei interioară s-a deschis și s-a întărit într-un mod nou în noile condiții istorice.

VI. Biserica ca forță de consolidare a societății

Biserica Ortodoxă a păstrat și păstrează rolul de consolidare în țările fostei Uniuni Sovietice și tinde, în conformitate cu cuvântul Sfintei Scripturi, „să urmeze pacea cu toți” (Evr. 12:14), cu ajutorul mijloacelor accesibile tinde să unifice societatea, să păstreze relațiile duhovnicești, culturale și umane în scopul organizării vieții bisericești și obștești. Această importanță a Bisericii s-a manifestat în mod deosebit în misiunea pacificatoare în momentul confruntării civile din anul 1993, precum și în conflictele armate din spațiul postsovietic și în condițiile luptei fratricide din Ucraina în al doilea deceniu al secolului XXI-lea.

Experiența zguduirilor din secolul al XX-lea a demonstrat necesitatea conștientizării de către forțele politice, obștești și de către liderii lor a responsabilității pentru urmările propriilor acțiuni, indiferent de intențiile nobile de care ar fi determinate. La baza oricăror schimbări trebuie să se afle dorința către consolidare, dar nu către scindare și luptă din motive sociale, politice sau de alt gen.

Biserica Ortodoxă Rusă este unica instituție socială care nu a pierdut consecutivitatea pe parcursul istoriei țărilor ce fac parte din responsabilitatea ei canonică: al istoriei de până la revoluție în toată diversificarea epocilor ei, al istoriei sovietice și postsovietice. Cauza constă în natura Bisericii fondată de Dumnezeu și Om, unirea eternului cu vremelnicul, a celor văzute cu cele nevăzute, a cerescului cu pământescul. În existența istorică aceasta se manifestă în misiunea specială a  Bisericii, ceea ce îi ajută să privească la problemele de moment de la înălțimea determinată de natura ei, de apartenența ei la veșnicie. Anume acest punct de vedere îi oferă Bisericii posibilitatea de a sluji pentru concilierea oamenilor și păstrarea păcii.

VII. Încheiere

Cu mila lui Dumnezeu, trecând peste încercările tragice ale secolului al XX-lea, Biserica și poporul nostru au intrat în secolul al XXI-lea înnoiți și îmbogățiți de înțelepciune și experiență. Suntem chemați să însușim învățămintele veacului trecut, deoarece, după cum s-a spus pe deplină dreptate, fără o vie dorință de a înțelege propriul trecut, poporul nu poate avea cale spre viitor [5]. Și învățământul principal, pe care trebuie să îl  tragem din experiența veacului trecut, constă în faptul că nu se poate să construiești viața omului și a societății fără Dumnezeu. O atare societate - este, după cuvântul Sfintei Scripturi, asemenea unei case clădite pe nisip și căderea ei este mare (Mt. 7:26-27).

Îndreptând atenția la dauna scindărilor în societate, care aduce tulburări și învrăjbire în mințile și sufletele oamenilor, chemând pe toți la pace, concordie și dragoste frățească, Biserica mărturisește neîncetat despre importanța păstrării memoriei istorice naționale și a consecutivității istorice, despre necesitatea respectării culturii duhovnicești a poporului, despre importanța excepțională a întăririi bazelor moralității în viața societății, de care ne atingem prin tradiția noastră duhovnicească și națională.

Dar întâi de toate noi, succesorii Domnului Iisus, trebuie să avem o credință vie și sinceră: credința care nu se limitează la îndeplinirea formală a normelor rituale, dar este norma vieții noastre cotidiene, mărturia noastră zi de zi a lui Hristos Mântuitorul.

Bineînțeles, totul este în mâinile lui Dumnezeu, dar totodată fiecare dintre noi este chemat să țină minte de responsabilitatea personală și de libertatea liberului arbitru dăruită lui, de importanța fiecărui gând, a fiecărei fapte, care poate atât să ne apropie de Dumnezeul Cel Adevărat, cât și să ne arunce în prăpastia participării la taina fărădelegii, căci, după cuvântul Mântuitorului, „dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. 7:21-22). Toate acestea sunt ceea ce constituie forța motrice nu doar a faptelor noastre păcătoase, dar și a evenimentelor istorice tragice.

Vom ține minte că poporul este popor nu doar datorită limbii și teritoriului comun de viețuire. Poporul devine popor atunci când trăiește în conformitate cu valorile comune moral-duhovnicești, în conformitate cu conținuturile culturii, când își creează relația sa cu trecutul și este deschis în mod solidar către viitor. Un astfel de popor va fi cu adevărat vital și va putea ocoli zguduirile, aidoma celor prin care am trecut în ultimii 100 de ani.

Astăzi, privind la încercările prin care am trecut, putem spune cu siguranță că ele au fost îngăduite de Pronia lui Dumnezeu, ca să putem spune cu siguranță că am văzut o beznă îngrozitoare, în care nu este Hristos, dar după spusele lui Ivan Ilin, L-am dorit pe Dumnezeu ca să ne curățim, să renaștem și să țesem canavaua noii Rusii [6]. Dar cum va fi această Rusie, cum vor fi țările și popoarele frățești, unite de o singură  Biserică Ortodoxă, depinde de noi înșine. Dea Dumnezeu nouă tuturor înțelepciune, răbdare, tărie în credință și vioiciune duhovnicească, ca să încheiem cu destoinicie trudele care ne-ar ajuta să construim o viață pașnică și dreaptă.

Vă mulțumesc pentru atenție și chem asupra tuturor binecuvântarea lui Dumnezeu.

________________________________________

[1] Иоанн Дамаскин, преподобный. Точное изложение православной веры. Книга вторая. Гл. 29 «О Промышлении».
[2] Иоанн Златоуст, святитель. Толкования на книгу Деяний. Беседа XXIII (4) // Цит. по: Макарий (Булгаков), митрополит Московский и Коломенский. Православно-догматическое богословие. В 2 т. Т. I. М.: Паломник, 1999. С. 523.
[3] Там же. С. 524.
[4] Солженицын А.И. Нобелевская лекция по литературе, 1972.
[5] Интервью А.И. Солженицына журналу Spiegel. «Написано кровью» // Журнал «Профиль», 23.07.2007.
[6] Ильин И.А. Русская революция была катастрофой // Русская идея. В кругу писателей и мыслителей русского зарубежья. В 2-х т. Т. II. М., 1994. С. 296. / Пресс-служба Патриарха Московского и всея Руси.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Патриаршее поздравление епископу Бронницкому Парамону с 40-летием со дня рождения

Патриаршее поздравление епископу Каширскому Иову с 20-летием архиерейской хиротонии

Патриаршее поздравление митрополиту Екатеринодарскому Исидору с 40-летием архиерейской хиротонии

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Axii, episcop de Nercinsk și Krasnokamensk

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cea de-a VII-a ședință a Consiliului de tutelă al Fundației pentru susținerea zidirii bisericilor în or. Moscova

Alocuțiunea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la deschiderea conferinței „Aniversarea a 100 de ani de la începutul prigonirilor Bisericii Ortodoxe Ruse”

Патриаршее поздравление наместнику Саввино-Сторожевского монастыря архимандриту Савве (Фатееву)

Поздравление Святейшего Патриарха Кирилла Предстоятелю Элладской Православной Церкви с днем тезоименитства

Mesalul de salut al Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat participanților la conferința ștințifică „Teologia în spațiul de învățământ umanitar”

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat protopresbiterului Vladimir Divakov cu prilejul aniversării a 80 de ani din ziua nașterii