Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în ziua de Luni a Primei Săptămâni din Postul Mare după slujba dumnezeiască de dimineață săvârșită la mănăstirea stavropighială „A Zămislirii”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în ziua de Luni a Primei Săptămâni din Postul Mare după slujba dumnezeiască de dimineață săvârșită la mănăstirea stavropighială „A Zămislirii”
Versiune pentru tipar
27 februarie 2017 18:12

La 27 februarie 2017, în ziua de Luni a Primei Săptămâni din Postul Mare, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril s-a rugat în timpul slujbei dumnezeiești săvârșite portivit Tipicului la mănăstirea stavropighială „A Zămislirii”. După încheierea slujbei dumnezeiești Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioși cu un cuvânt de învățătură.

În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!

Am pășit pe tărâmul Sfintei Patruzecimi – al Postului cel Mare. Este un timp deosebit pentru un creștin ortodox, care ni se dăruiește pentru ca să ne schimbăm spre mai bine, să se producă schimbări irecuperabile în conștiința noastră, în sufletul nostru, în inima noastră. Aceste zile pot fi mântuitoare, dar pot trece alături de noi, iar pentru cineva timpul Sfintei Patruzecimi poate părea nu doar mântuitor, dar chiar și nefolositor.

Cât de minunat spune Cuviosul egiptean Marcu Ascetul, care a trăit în secolul al IV-lea, că „postul poate fi atât folosit pentru cei ce cu rațiune pășesc în el, cât și dăunător pentru cei care îl încep fără minte”. Despre ce fel de folos al postului vorbește Cuviosul sihastru? El ne învață că postul deschide în fața omului posibilitatea de a înfrâna deșteptăciunea noastră trupească. Postul ne oferă posibilitatea de a întări inima în rugăciune și ne învață să fim smeriți.

Dar ce daună ne poate aduce postul? După spusele aceluiași Cuvios Marcu, la un om nedeștept postul poate trezi sentimentul de slavă deșartă, care nu mântuiește, dar pierde.

Ceea despre ce vorbește Cuviosul Marcu, este plin de putere vitală și de o măreață semnificație. Într-adevăr, deșteptăciunea trupului este o stare foarte periculoasă, când puterile, incluse de Dumnezeu în trupul omenesc, nu slujesc doar păstrării vieții, dar se ridică deasupra minții. Ce înseamnă deșteptăciunea trupului? Aceasta înseamnă că omul este condus nu de vocea rațiunii sale, ci de vocea trupului. Trupul înlocuiește mintea. A trăi conform deșteptăciunii trupului înseamnă a duce o viață foarte periculoasă, deoarece în ea rămâne tot mai puțin de la omenesc și tot mai mult de la animalesc.

Sfinții Părinți întotdeauna acordau o mare atenție luptei cu glasul trupului. Postul, înfrânarea în alimente, contribuie ca acest glas să înceteze să fie atât de puternic pentru a dicta toate faptele omului. Dumnezeu așa a dorit să unească în personalitatea umană principiul duhovnicesc și cel trupesc, încât fiecare să se influențeze reciproc. Precum duhul poate  orienta viața omului, precum glasul rațiunii luminate poate să vă îndrume destoinic pe calea vieții, tot așa și glasul trupului poate distruge viața omului și îl poate arunca în multe suferințe.

Noi trăim în vremurile când oamenii refuză să viețuiască potrivit voinței rațiunii și întru totul se supun glasului trupului. Acestui fapt îi servește cultura contemporană și în cazul dat este mai bine să luăm în ghilimele cuvântul „cultura”. Adevărata cultură niciodată nu dezlănțuie glasul trupului în așa fel încât el să domnească asupra omului. Ceea ce vedem actualmente este orientat asupra faptului ca omul să asculte nu de glasul rațiunii sale, dar de glasul trupului, să trăiască după deșteptăciunea trupească.

Pentru a ne opune tuturor acestor ispite, pentru a păstra capacitatea de a dirija rațional faptele proprii, trebuie de potolit glasul trupului. Când omul se înfrânează de la un anumit fel  de mâncare sau în genere o limitează în întrebuințare, exclude băuturile spirtoase, se creează condiții fizice și chiar fiziologice, necesare pentru ca rațiunea, luminată de lumina adevărului lui Dumnezeu, să obțină biruință asupra glasului trupului omenesc.

Multora le este greu să-și biruie trupul pe parcursul întregii lor vieți – doar Sfinții se învredniceau de o asemenea biruință. Iată din ce cauză trebuie să credem cuvintelor Cuviosului Marcu Ascetul – el a trecut această cale, el a înțeles din propria experiență ce înseamnă înfrânarea trupului și ce înseamnă viața trăită potrivit voinței minții, luminate de Dumnezeu.

Nici un fel de cuvinte nu îl pot convinge pe om, în special pe cel contemporan, omul de cele mai dese ori are încredere doar în propria experiență. Postul cel Mare ne oferă o atare experiență – prin înfrânarea în mâncare, prin excluderea băuturilor alcoolice să ne diriguim în așa fel viața, încât glasul rațiunii să devină mai puternic decât glasul trupului.

Dar mai există și o altă realizare duhovnicească excelentă, legată de parcurgerea corectă a Sfântului Post – rugăciunea. În rugăciune omul se află în fața lui Dumnezeu; în rugăciune rațiunea, eliberată de prizonieratul trupului, se luminează de adevărul Dumnezeiesc. Este suficient să ascultăm și să înțelegem cuvintele minunate ale psalmilor și ale rugăciunilor, să ne cufundăm în stihia slujbelor dumnezeiești și parcă se retrage totul ce ne înconjura și ne neliniștea conștiința, ceea ce aduceau în suflet stihiile lumii acesteia. Rugăciunea ne unește în mod real cu Domnul și doar prin rugăciune noi suntem în stare să simțim prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Și dacă acestea se întâmplă, poate oare glasul trupului să îl rupă pe om de la bucuria comunicării cu Dumnezeu? Chiar și pericolul morții nu i-a putut lipsi pe Mucenici de bucuria comunicării cu Dumnezeu. Ei cu îndrăzneală mergeau la moarte, mărturisindu-L pe Hristos – anume pentru că experiența comunicării cu Dumnezeu le-a acordat forțe enorme și, în primul rând, puterea unei minți luminate.

Încă o virtute pe care Cuviosul Marcu ne învață să o căpătăm este smerenia înțeleaptă. Nu este pur și simplu smerenie – ci una plină de înțelepciune. Noi uneori nimerim în situații, când manifestarea smereniei poate fi înțeleasă incorect – despre astfel de situații se vorbește în Evanghelie: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt.7:6). De aceea smerenia întotdeauna trebuie să fie însoțită de înțelepciune.

Smerenia nu este o slăbiciune, dar o mare putere a omului. Este lipsa răutății în suflet, este incapacitatea de a răspunde cu rău la rău, este nedorința de a-ți afirma dreptatea cu ajutorul răului. Smerenia este și bunătatea în relațiile dintre oameni. Când oamenii nu înțeleg o astfel de bunătate, li se poate părea că este o slăbiciune, însă de fapt bunătatea este o putere mare, deoarece Dumnezeu este Binele absolut și Puterea absolută. Când noi săvârșim fapte bune, noi ne atingem de viața Dumnezeiască și devenim de asemenea puternici. Experiența vieții multor oameni mărturisește despre faptul că lumea înconjurătoare se schimbă mult mai eficient sub acțiunea binelui, decât sub acțiunea răului, a mândriei, a contrapunerii – adică a tot ce multiplică fărădelegea.

Și, în sfârșit, despre dauna posibilă. Roadele postului sunt rugăciunea, smerenia înțeleaptă, înfrânarea glasului trupului, iar răul care poate apărea în sufletul omului prin post se manifestă în iubirea de slavă deșartă. Deseori oamenii ce postesc își măgulesc trufia, poziționându-se mai presus decât cei ce nu postesc. Dar se întâmplă și așa că oamenii postesc foarte strict, merg la toate slujbele, iar pace în suflet nu au… În unele mănăstiri această stare așa și se numește – înrăirea prin rugăciune: s-a rugat omul, dar folos nu este, în suflet nu s-a  schimbat nimic. Pentru ca să nu se întâmple așa, omul postitor nu trebuie să considere că postul este un merit de al său. Postul nu este meritul nostru, este un mijloc dat de Dumnezeu ca să simțim prezența Lui în viața noastră și prin aceasta să devenim mai puternici, mai frumoși duhovnicește, mai luminoși, prin urmare, mai fericiți.

Fie ca Domnul pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri și ale Cuviosului Marcu Ascetul să ne ajute să parcurgem pentru mântuire Sfânta Patruzecime.

Aș vrea să vă aduc mulțumiri Dumneavoastră, maică Iuliania, pentru cuvintele calde, pentru felicitarea cu prilejul zilei ocrotitorului meu ceresc – Sfântul Întocmai cu Apostolii Chiril, luminătorul slavilor. Mă bucur că în anul curent această zi a coincis cu începutul Postului cel Mare și eu am întâlnit-o în sfânta voastră mănăstire.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie