Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în Duminica Triumfului Ortodoxiei rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril în Duminica Triumfului Ortodoxiei rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
5 martie 2017 21:47

La 5 martie 2017, în Prima Duminică din Postul Mare, a Triumfului Ortodoxiei, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a săvârșit Dumnezeiasca Litrughie a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare și Rânduiala Triumfului Ortodoxiei în catedrala episcopală sobornicească „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova. După încheierea slujbei dumnezeiești Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către credincioși cu un cuvânt de învățătură.

Pe voi pe toţi, Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor vlădici, iubiți părinţi, fraţi şi surori, vă salut cordial şi vă felicit cu prilejul Primei Duminici din Postul Mare – praznicul Triumfului Ortodoxiei!

În această zi noi pomenim biruinţa asupra ereziilor şi ne unim cu gândul la biruinţele obţinute în secolului al IX-lea în Constantinopol, când cu participarea activă a împărătesei Teodora, cu o deplină susţinere a episcopatului Bisericii şi a poporului credincios, a fost definitiv pus sfârşit epocii dificile a iconoclasmului.

Iconoclasmul a generat din erori eretice concrete, ca şi toate ereziile care au fost înainte şi după iconoclasm. Iar toate ereziile, după cuvântul Sfântului Atanasie al Alexandriei, un mare luptător cu erezia lui Arie, l-au avut în calitate de tată al propriilor raţionamente pe măgulitorul-diavol.

Mărturia fermă a Sfântului Atanasie al Alexandriei ne ajută să înţelegem că la temelia judecăţilor eretice întotdeauna se afla voinţa rea a dușmanului neamului omenesc. Dar ce înseamnă „judecăţi eretice”? Orice erezie era periculoasă prin faptul că nu respingea în întregime învăţătura lui Hristos. Ea nu punea sub semnul întrebării autoritatea Sfinţilor Apostoli şi chiar a Evangheliei, precum şi autoritatea apologeţilor şi a Părinţilor. Dar, fără a respinge învăţăturile anterioare, erezia aducea propriile deducții care, în principiu, distrugeau totul ce până la această erezie a fost afirmat în calitate de credinţă a Bisericii.

În aceasta constă marele pericol al ereziei. Ea, cică, răspunde la noile apeluri, noilor probleme, la dezvoltarea gândirii omeneşti, la noile concepţii şi convingeri filozofice. S-ar părea că intenţiile sunt bune în dorinţa de a răspunde pozitiv la multe din aceste opinii, convingeri, pentru a le găsi o anumită justificare în însăşi credinţa creştină. Dar dacă se produce o anumită neconcordanță, atunci ereticii aplică „o corectare” în credinţa ortodoxă ce își are originea la Sfinţii Apostoli – pentru a apropia credinţa de opiniile ce domină în societate. Aşa au apărut propovăduitori înflăcărați ai diferitor învăţături eretice – oamenii, inspirați de, chipurile, marea idee a misionarismului de a o face pe Biserică mai accesibilă, mai înţeleasă, mai eficientă, care ar răspunde la necesităţile timpului în concordanţă cu acei care domină gândurile în epoca respectivă.

Este suficient să amintim erezia lui Arie care nega Dumnezeirea lui Iisus Hristos, dar căuta să-şi prezinte învățătura sa în astfel de categorii filozofice şi teologice, care nu ar intra în contradicţii vădite cu Evanghelia. Arie spunea că esenţa lui Hristos nu este ceea pe care o are Dumnezeu-Tatăl, dar în această fire Hristos este asemănător pe deplin cu Dumnezeu-Tatăl. Însă Sfinţii Părinţi l-au oprit pe Arie, deoarece, dacă e să dezvoltăm logic viclenia lui ascunsă, va deveni clar că Hristos nu este Dumnezeu, dar creaţia Lui. Ce fel de creaţie? Bineînţeles, însuşi omul, în manifestarea lui superioară. Ca urmare omul este îndumnezeit în aşa măsură, că nu mai există hotare dintre Dumnezeu şi om.

Deja în Timpurile noi, la hotarul dintre veacurile XV-XVI, când au căpătat răspândire opiniile filozofice despre om ca fiind el cununa existenţei şi valoarea absolută, mai presus decât el nefiind nimic, aceste idei filozofice foarte repede căpătat un răsunet politic. Sub egida acestor idei s-au plămădit nu doar literatura şi artele plastice, ci şi opiniile politice, în conformitate cu care omul, ca o valoare superioară şi absolută, nu are nevoie în nici un fel de Dumnezeu. Omul este în centrul existenţei. Dar dacă este aşa, ce treabă au oamenii dacă există Dumnezeu sau nu? Toate forţele trebuie să fie orientate asupra faptului ca omului să-i fie bine, ca el să-şi dezlănțuie firea, ca el să fie absolut liber. Iar societatea trebuie să deservească această libertate absolută şi valoarea absolută a personalităţii umane. Noi ştim la ce urmări dezastruoase a dus acest gând filozofic. Revoluţii, zguduiri sângeroase, inclusiv cele care au atins ţara noastră – toate acestea au făcut apel la o astfel de înţelegere a omului şi întru binele acestui om zeificat se săvârşeau fapte îngrozitoare, ce au dus la multe victime şi zguduiri. Dar parcă aceasta nu este aceeaşi idee pe care a propovăduit-o Arie? Drept că la hotarele dintre secolele XV şi XVI oamenii nu prea se deranjau ca să aducă această concepţie într-o corespundere vădită cu mesajul evanghelic – spre deosebire de Arie, care îşi acoperea erezia prin fraze evlavioase. Însă scopul era acelaşi – în locul lui Dumnezeu să fie pus omul! Astăzi noi nu putem spune că această veche rătăcire este pe deplin exclusă – ea se actualizează în permanenţă, în diverse forme şi până acum de faptul, cum oamenii răspund la această întrebare, depinde organizarea societăţii, viitorul lumii şi al omului.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre erezia iconoclasmului. Mulţi o considerau destul de convingătoare, în special în legătură cu faptul că în islam nu exista tradiţia venerării icoanelor şi a imaginilor sfinte. Se dorea un fundal cultural-religios comun, în al cărui context era uşor de afirmat că venerarea icoanelor este o erezie, că nu se poate să arătăm chipul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al Sfinţilor, deoarece toate acestea amintesc de închinare la idoli. Şi doar mulţi au fost  ispitiţi! Chiar şi împăraţii şi patriarhii au căzut în erezia iconoclasmului, inclusiv Ioan Gramaticul, un luptător consecvent cu icoanele. Iconoclasmul nu era o discuţie teoretică – el a devenit foarte rapid politica statului şi toată forţa Imperiului Bizantin a fost îndreptată asupra nimicirii venerării sfintelor icoane. Au început prigonirile – nu din partea păgânilor, dar din partea iconoclaştilor, care s-au finalizat cu pierderea a mii de vieţi nevinovate ale ortodocşilor. Monahii fugeau din Bizanţ, îngropau icoanele, le ascundeau în zidurile mănăstirilor. Chiar şi pomenirea icoanelor era privită ca un act de  neloialitate faţă de împărat – aproape ca în timpurile prigoanelor anticreştine din primele trei veacuri.

Dar care era problema? În ce consta pericolul acestei erezii? De ce s-au ridicat curajos împotriva ei ierarhii, preoţii, monahii şi, la urma urmei, cuvioasa împărăteasă Teodora s-a alipit la această luptă? Deoarece, negând icoanele, ereticii negau Întruparea Dumnezeiască. Doar dacă Domnul Iisus Hristos s-a întrupat, dacă El şi-a lăsat chipul Său pe pânză, dacă a trăit Maica lui Dumnezeu, atunci apare întrebarea: dar de ce să nu reproducem aceste chipuri? De ce, privind la ele, să nu ne adresăm către cei care, aflându-se deja în afara vieţii noastre pământeşti, se află în mod real în viaţa cerească? De ce nu se poate, privind la chip, să ne ridicăm gândul la protochip? S-ar părea, totul este atât de evident – dacă e să izgonim icoanele, atunci se alungă însăşi ideea Întrupării lui Dumnezeu – însă mulţi nu au înţeles, au fost cuprinşi de ispită, a cărei tată este - mincinosul, duşmanul neamului omenesc. Într-un anume sens, noi şi azi ne ciocnim deseori de negarea Întrupării lui Dumnezeu. Mulţi, recunoscând faptul existenţei lui Iisus din Nazaret, neagă realitatea Întrupării lui Dumnezeu. Este o altă formă de negare, dar care are aceleaşi rădăcini şi aceeaşi cauză ca şi iconoclasmul din vechime.

Ce înseamnă păstrarea dogmelor, păstrarea credinţei? Noi spunem deseori că omul ortodox este acela care păstrează credinţa. Însă a păstra credinţa, pur şi simplu repetând formularea veche a dogmelor, nu este suficient, mai ales că puţini cine mai cunosc şi ţin minte aceste formulări. Trebuie să păstrăm credinţa, reflectată în dogmele bisericeşti, în esenţa lor. Dar ca păstrarea credinţei să fie activă şi, aş spune, creativă, noi trebuie să corelăm adevărurile lui Dumnezeu, pecetluite în dogme, cu realitatea zilelor noastre. Dacă trăim potrivit credinţei, potrivit aceloraşi dogme, apare posibilitatea de a da ripostă măgulitorului diavol, vrăjmaşul neamului omenesc, care din nou şi din nou încearcă să umple raţionamentele omeneşti cu minciuna sa. În aceasta constă actualitatea, puterea, răspunsul prompt al credinţei ortodoxe. Să ne ajute Domnul pentru rugăciunile predecesorilor noştri luminoşi, ale căror nume azi le-am pomenit în mod solemn, ca să păstrăm credinţa ortodoxă şi să o afirmăm în mod raţional şi convingător pentru fiecare generaţie ulterioară de oameni. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie