Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Întâistătătorului Bisericii Ruse la şedinţa lărgită a Consiliului Patriarhal pentru cultură

Discursul Întâistătătorului Bisericii Ruse la şedinţa lărgită a Consiliului Patriarhal pentru cultură
Versiune pentru tipar
22 februarie 2012 18:28

La 22 februarie 2012 în sala ”Sfântul Serghie” a catedralei Hristos Mântuitorul la Moscova a avut loc şedinţa lărgită a Consiliului Patriarhal pentru cultură, prezidată de Preafericitull Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril. Întâistătătorului Bisericii Ruse a prezentat un raport–program, dedicat situaţiei contemporane în domeniul culturii naţionale.

Sunt bucuros să salut participanţii şedinţei lărgite a Consiliului Patriarhal pentru cultură. Mulţumesc tuturor celor care au răspuns la invitaţie şi au fost de acord să participe la activitatea noastră.

Despre problemele din domeniul culturii putem vorbi foarte mult şi noi ştim că astfel de discuţii sunt duse la diferit nivel. Şi opinii întotdeauna vor fi multe, precum şi temeiuri pentru dispute privitor la ceea ce se petrece în domeniul culturii contemporane. Criza culturii, a creaţiei, responsabilitatea statului şi a înşişi reprezentanţilor culturii pentru această criză este tema „convorbirilor de la bucătărie” a intelectualităţii noastre. Discuţiile la această temă niciodată nu s-au terminat şi, probabil, în timpul apropiat nu se vor termina. Se prea poate că este bine, căci a purta un astfel de dialog este necesar.

Cultura fiecărui popor este un organism viu cu particularităţile sale, un organism care păstrează memoria şi tradiţia strămoşilor. Cultura continuă să trăiască, indiferent de faptul dacă este îngrijită sau neglijată. Ea are o viaţă independentă. Numai că în unele cazuri, când este îngrijită, ea înfloreşte şi aduce roade bune, iar în altele – putrezeşte, naşte monştri, duce la criza morală a societăţii, este înlocuită de anticultură, se transformă aidoma ţesutului sănătos al organismului într-o tumoare canceroasă lipsită de vitalitate.

Discuţiile privind cultura trebuie să fie purtate în mod permanent, important este că ele nu trebuie să degenereze în vorbe interminabile dintre oamenii angajaţi politic, care pun accentele în aceste discuţii ideologice. Nu rare sunt situaţiile, când în aceste discuţii fiecare doreşte să-şi demonstreze propriul „eu”, să prezinte opinia personală ca pe unicul măsurător al adevărului. Cu excepţii rarisime, nu am auzit nici un discurs al vreo unui reprezentant al culturii, prezentat la televiziune, în care, în mod implicit, s-ar conţine o astfel de abordare. Chiar dacă cineva spune cu smerenie „după părerea mea”, atunci, privind la vorbitor, înţelegi că pentru el anume această dorinţă rămâne a fi unica posibilă. Astfel de discuţii sunt o manifestare, scuzaţi-mă, de narcisism. Ei, aidoma smochinului evanghelic, nu aduc roade. Iar cultura este un patrimoniu comun, o realizare a întregului popor şi grija pentru cultură nu trebuie să fie transformată în modalitatea de căpătare a avantajului personal, nu obligatoriu material.

Consiliul nostru pentru cultură a fost creat acum un an şi jumătate cu scopul de a uni eforturile Bisericii, ale reprezentanţilor culturii, ale instituţiilor societăţii civile în aspiraţiile lor de a depăşi fenomenele negative din viaţa noastră socială, inclusiv din domeniul culturii. Sper că şi în prezent, şi în activitatea ulterioară vom reuşi să elaborăm mecanismele dialogului care vor aduce cu adevărat schimbări importante, pozitive.

Dar pe ce bază să purtăm astăzi dialogul în domeniul culturii? După cum se ştie, pentru ca discuţia să fie productivă, părţile trebuie să ajungă la un numitor comun privind noţiunile fundamentale, termenii şi categoriile de bază. Aşa este şi în cazul culturii – noi nu vom putea înregistra schimbări spre bine, dacă în societate nu va exista un consens, un acord privind valorile fundamentale, o înţelegere comună privind a tot ce este valoros, sfânt, indubitabil, indispensabil de viaţa naţională, a tot ce este cu adevărat fundamentul existenţei naţionale.

Aceste valori sunt în primul rând de ordin moral, deoarece morala este neschimbătoare. Dacă morala este supusă schimbărilor, ea îşi pierde importanţa sa absolută pentru vieţile oamenilor. Mulţi au încercat să reducă plafonul moralităţii, în primul rând, ideologii. Noi ţinem minte frazele: „este bine doar aceea ce este bine pentru clasa muncitoare”, „este bine doar aceea ce este bine pentru măreaţa Germanie” şi aşa mai departe. Dar atunci când omul începe să ideologizeze morala, atunci când încearcă să o supună unei scheme anumite ideologice conceptuale, imediat morala dispare, fiindcă morala este sau absolută, sau nu există deloc. Dar dacă nu există morala, nu există nici omul, nu există nici societatea umană, dar există altceva, care este greu de determinat.

Dacă e să vorbim că valorile noastre fundamentale se află în domeniul moralităţii, atunci ce fel de valori sunt acestea? Putem oare să le enumerăm? Aceste valori uşor le enumeră o mamă, atunci când îşi educă copilul, când îi spune cuvintele simple „nu se poate”. Copilul percepe aceasta ca o lege maternă. El absoarbe aceste cuvinte la fel, cum ar absorbi laptele matern şi dacă valorile morale fundamentale, plasate în copil, nu sunt supuse ulterior distrugerii, atunci pe fundamentul lor se şi formează personalitatea umană.

Pentru noi aceste valori sunt simple – cinstea, sacrificiul, adevărul, responsabilitatea, justeţea, libertatea ca dar al lui Dumnezeu. Toate acestea s-au păstrat preţ de secole  în codicele nostru naţional şi cultural. Anume aceste valori pot fi enumerate şi mai departe, sunt nucleul viu, inima culturii noastre, contrapuse erzaţului. Dar dacă nu există aceste valori, în acest caz fenomenele raportate la cultură, indiferent de epitetele atribuite lor – „contemporan”, „modernist”, „postmodernist”, nu prezintă cultura. Cultura care şi-a pierdut valorile fundamentale încetează a fi cultură, devine anticultură.

Nici un organism viu nu poate un timp îndelungat să se hrănească cu alimente sintetice, mai devreme sau mai târziu el se îmbolnăveşte. Aşa şi societatea, precum un organism viu, nu se poate hrăni cu pseudocultură şi reviste de lux, cu romane poliţiste de probă proastă în loc de literatură, show-rile stelelor în locul muzicii adevărate. O astfel de „cultură” sintetică de asemenea poartă în sine anumite „valori” – pseudovalorile „raiului” de consum, ale dragostei pentru lux, ale unei vieţi uşoare, ale iresponsabilităţii.

Pseudovalorile duc la degradarea oricărei societăţi. Problema constă în faptul că omul nu vede această degradare în acelaşi moment. Într-adevăr, există tipuri ale activităţii umane, unde greşelile sau crimele sunt observate imediat. Greşeala unui medic se determină imediat, atunci încă când omul se află pe masa de operaţie. Greşeala politicianului este văzută de la o distanţă oarecare istorică. Greşeala preotului este observată într-o perspectivă istorică şi mai îndelungată – tot aşa ca şi greşelile sau crimele oamenilor care distrug cultura, pe când cultura poartă în sine valorile morale fundamentale.

Nouă tuturor ne rămâne să alegem între valorile vii, adevărate şi producerea de erzaţ care înlocuieşte cultura adevărată. Cineva poate contrazice: „Nu poate toată lumea şi tot timpul să asculte şi să citească doar capodopere. Şi în genere gustul prost nu este un păcat. De ce Biserica se deranjează atât de mult?” Eu prevăd astfel de întrebări. Da, gustul prost nu e păcat, dar în realitate deseori poate duce la păcat, la situaţia de păcat. De aceea educarea gustului are, inclusiv, şi dimensiune  duhovnicească. Nu este oare aici sursa celebrei fraze a lui Dostoevski că frumuseţea va salva lumea? Estetica şi moralitatea sunt noţiuni de acelaşi ordin. Acolo unde este urâţenie exterioară, acolo deseori se poate declanşa urâţenie duhovnicească, fiindcă urâţenia, distrugerea armoniei este o provocare adusă lui Dumnezeu care a stabilit ordinea lumii.

Iurii Mihailovici Lotman pe care am avut fericirea să-l cunosc (la invitaţia Academiei de ştiinţe din Italia împreună cu dumnealui am participat la lucrările unei minunate conferinţe în anul 1988 în Italia, consacrată  aniversării a 1000 de ani de la Creştinarea Rusiei), avea dreptate când spunea că „cultura începe cu interdicţii”. Cu aceste cuvinte va fi de acord orice persoană din domeniul ştiinţelor umanistice sau din domeniul culturii. Deşi astăzi, probabil, cineva ar putea comenta această axiomă culturologică prin cuvintele: ”Ei, iată, şi aici este cenzură”. Nu, aici este vorba nu de cenzură, dar despre lucruri mai importante. Aici este vorba de interdicţii care poartă un caracter de valoare, este vorba de sistemul de valori. Interdicţiile necesare pentru salvarea culturii întotdeauna poartă în sine o semnificaţie pozitivă, ele întotdeauna sunt orientate spre apărarea valorilor. Nu este voie să ucizi, nu este voie să spui minciuni apropiaţilor şi ţie însuşi. Nu este voie să te consideri om credincios şi să iei mită.

Aceste interdicţii, acest început de cultură întotdeauna – şi din punct de vedere istoric, şi din punct de vedere logic - îşi trag obârşia din religie. „Nu se poate” – nu se spune pur şi simplu. Dar de unde porneşte obârşia? Este înţelepciunea unui anume filosof? Este puterea unei ideologii anumite? Popularitatea unui anume politician? Autoritatea unui anume scriitor sau a unei personalităţi din lumea culturii? Însă toate autorităţile oamenilor sunt temporare. Doar autoritatea lui Dumnezeu este veşnică.

Din această cauză „nu se poate” nu se spune pur şi simplu, dar pentru că există Dumnezeu, există legea Lui şi dragostea Lui. O exemplificare clasică  pentru cele spuse mai sus servesc cele zece porunci ale lui Moise, şapte dintre care sunt formulate în formă de interdicţii. Însă ele toate capătă semnificaţie în prima poruncă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...să nu ai alţi dumnezei afară de mine”(Ieş. 20:2-4).

Astăzi noi trebuie să creăm astfel de condiţii în care societatea noastră, în primul rând tineretul, singură să refuze prostul gust, torentul a tot ce se numeşte astăzi „popsa”, „glamoure”. Cultura adevărată, acea enormă bogăţie pe care o posedăm trebuie să fie mai atrăgătoare decât revistele de lux, mai atrăgătoare decât „popsa”. Cel mai important este că societatea trebuie să aibă o alegere reală dintre cultura adevărată şi pseudocultura. Rafturile de cărţi şi spaţiul de emisie nu trebuie să fie umplute doar cu o producere uşoară, „bine gătită”, comercial rentabilă. Omul trebuie să vadă în jurul său nu doar reviste de lux, dar şi o creaţie adevărată, dar şi artă. Atunci am putea spune că oamenii au o alegere reală.

Însă astăzi o astfel de alegere lipseşte. Priviţi la programele de televiziune: parcă putem compara tot acest torent tulbur care astăzi se prăbuşeşte, în primul rând, pe conştiinţa tineretului, dar şi pe întregul nostru popor, cu acele rare manifestări ale unei înalte culturi, ale unui intelect puternic, ale unui principiu moral, pe care noi în unele momente le putem vedea la ecranul televizorului? Dar dacă e să vorbim despre Internet? De ce să nu întreprindem o investigare: ce procentaj ocupă pseudo- şi anticultura şi, pe de altă parte, ce procentaj ocupă cultura care înalţă personalitatea umană? Doar cunoaştem cu toţii de unde a provenit cuvântul „cultura” – de la cuvântul „a cultiva”, „a creşte”. Dar ce să cultivăm? Pe noi înşine, lumea noastră interioară. Prin urmare, ce procent din emisiuni este orientat spre cultivarea intelectuală, duhovnicească şi estetică, şi ce procent – spre distrugerea acestor valori, pentru a le înlocui cu pseudocultură?

Trebuie de creat mecanisme de susţinere a culturii noastre cu atragerea celor mai largi grupuri sociale. Grija pentru cultură trebuie să devină o cauză socială, populară, iar dacă e nevoie – şi cu participarea statului. Unul din aceste mecanisme este televiziunea publică, pe care a propus-o Președintele Medvedev. Această temă a fost discutată cu V.V. Putin la întrunirea recentă cu conducătorii organizaţiilor religioase.

Obiectul grijei noastre deosebite trebuie se fie învăţământul. Sistemul educaţional, căpătarea studiilor de către tineret în şcoala medie şi superioară nu poate fi câmpul de activitate doar a departamentelor de stat. Este o eroare metodică extrem de mare. Învăţământul se referă la viaţa întregului popor. Nu poate fi responsabil de învăţământ un sigur departament. Chiar şi guvernul  nu poate fi responsabil. Trebuie să tindem la faptul ca în baza unui dialog naţional larg să fie elaborată o cu totul altă abordarea faţă de cultură, învăţământ şi, permiteţi-mi să mai spun, faţă de educaţie.

Faptul că educaţia a fost exclusă din procesul de învăţământ, faptul că învăţământul a început să fie conceput doar ca o dezvoltare şi căpătare a dexterităţilor, cunoştinţelor şi deprinderilor, aşa cum este descris în sistemul de la Bologna, fără a lua în considerare ce personalitate devine elevul atunci, când încheie studiile – anume aceasta este foarte periculos.

Astăzi educaţia este lăsată pe umerii părinţilor, care sunt permanent ocupaţi de dobândirea pâinii cele de toate zilele sau de hobby al lor, de odihnă, de concediile lor, de călătoriile lor după hotare, de distracţiile lor. Iar copiii nu rareori rămân undeva la periferie. Aceasta nu semnifică că toate familiile au aceeaşi atitudine faţă de educaţia copiilor - există o mulţime de exemple şi ele sunt numeroase. Însă mulţi copii sunt educaţi de stradă, de Internet. Dar cum rămâne cu şcoală? Şcoala a renunţat la orice responsabilitate privind educaţia. Astăzi în şcoli nu este educată personalitatea – şi programele, şi manualele nu-şi propun educaţia personalităţii.

Dar dacă noi nu avem aceste obiective educaţionale, de ce suntem atât de îngroziţi din cauza concepţiei asupra lumii a tineretului nostru, din cauza celor ce se întâmplă pe străzile oraşului nostru, pe piaţa Manej, din cauza acţiunilor violente, din cauza că fetiţele se aruncă de pe acoperişurile caselor? De ce oare copiii vor să–şi ucidă părinţii, iar părinţii îşi aruncă la rampa de gunoi copiii nou-născuţi?

Tema unirii educaţiei şi a învăţământului – este o temă de o importanţă principială. Şi de faptul cum viitoarea conducere va reacţiona la aceste probleme, va depinde şi susţinerea din partea poporului, şi eficienţa acţiunilor politice, care pornesc de la această putere. Timpul declaraţiilor politicoase a trecut. A sosit vremea perceperii serioase a faptului ce se întâmplă cu poporul nostru. Fiindcă nici un fel de oftări şi văicăreli nu vor ajuta, dacă astăzi nu ne vom concentra puterile, nu vom uni forţele tuturor oamenilor care au mai păstrat dragostea faţă de Patrie, grija pentru viitor, înţelegerea importanţei păstrării valorilor fundamentale la baza vieţii poporului, înţelegerea importanţei formării culturii în baza acestor valori. Toate acestea pot intra în conştiinţa oamenilor doar prin învăţământ şi educaţie.

Cu alte cuvinte, anume prin cultură, învăţământ şi educaţie este însuşit codicele naţional cultural. Învăţământul trebuie să fie parte organică a culturii noastre, dar să nu fie material pentru experimente metodice, pentru aprobarea modelelor inovatoare de învăţământ, împrumutate din afară. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să ne ferim de experienţa străină. De fapt, şi învăţământul nostru clasic din secolul al XIX-lea nu a fost autentic rus – a fost german, dar a fost în aşa fel inclus în contextul nostru naţional cultural, încât la final aveam rezultate nu mai joase, dar de cele mai multe ori chiar mai înalte decât şcolile occidentale care activau conform aceluiaşi sistem.

Sarcina constă anume în faptul ca ceea ce e cel mai deştept, cel mai corect şi cel mai potrivit trebuie să fie inclus în sistemul nostru de învăţământ, dar fără a distruge acele elemente, care fără îndoială lucrează şi lucrează bine, şi pot lucra şi mai bine. Nu avem garanţii că modelele şi schemele care lucrează bine în alte medii, se vor adapta la tradiţia noastră culturală, în special dacă nu vor fi adaptate la ea. Consider că orice reforme şi experimente în domeniul învăţământului trebuie să treacă o expertiză şi o apreciere minuţioasă din partea nu doar a comunităţii din domeniul învăţământului, nu doar a pedagogilor, dar şi din partea comunităţii din domeniul culturii, ele trebuie să devină obiectul unei discuţii largi.

„Atunci când o anumită cultură simte că îi vine sfârşitul, ea trimite după preot”, aşa s-a exprimat scriitorul austriac Karl Kraus. Acest citat poate fi înţeles în diferite moduri. Astăzi, în contextul întâlnirii noastre, eu îl explic astfel: atunci când cultura trece prin criză, Biserica nu poate şi nu trebuie să rămână departe. Generaţiile viitoare niciodată nu vor ierta Biserica – Biserica secolului al XXI-lea din Rusia -  depărtarea ei de la soluţionarea acestor probleme.

Şi să nu ne mai sperie nimeni cu clericalizarea. Aceste acţiuni sunt de cu totul alt ordin – este conştientizarea responsabilităţii pentru soarta poporului nostru, pentru viitorul ţării noastre. Biserica nu poate fi departe de aceste probleme încă pentru faptul că valorile de bază prin care trăieşte cultura noastră sunt acele valori pe care le păstrează şi transmite din generaţie în generaţie Biserica Ortodoxă.

Eu v-am adus la cunoştinţă gândurile mele în speranţa că vom putea astăzi pune în discuţie această temă şi vom putea să ne exprimăm atitudinea noastră faţă de cele spuse. Şi se prea poate că vom reuşi să ieşim la unele propuneri concrete pe care le vom putea înainta inclusiv la adresa conducerii viitoare din Rusia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV Jocuri Olimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Patriarhului cu prilejul sărbătoririi Zilei tineretului ortodox

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV-lea Jocuri Olimpice și cele de-a XIII-lea Jocuri Paralimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril în legătură cu desfășurarea acțiunii caritabile „Ziua milostivirii și compasiunii față de toți cei care se află în închisori”

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Congresul internațional al profesorilor și lectorilor de limbă rusă

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Gherasim, episcop de Vladikavkaz și Alania

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat participanților la solemnitățile din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej

Mesajul Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat Preafercitului Patriarh al României Daniel cu prilejul aniversării întronării

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Binecredinciosului cneaz Alexandru Nevski rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Lavra „Sfântul Alexandru Nevski”

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cu prilejul Zilei treziei