Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Kiril după marea pavecerniţă în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare la mănăstirea Novospassk

Predica Preafericitului Patriarh Kiril după marea pavecerniţă în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare la mănăstirea Novospassk
Versiune pentru tipar
28 februarie 2012 21:00

La 28 februarie 2012, în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat marea pavecerniţă cu citirea Canonului cel Mare al sfântului Andrei Criteanul în  biserica  Acoperământul Maicii Domnului de la mănăstirea stavropighială  de călugări Novospassk (or. Moscova).

După terminarea slujbei religioase Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Păcatul săvârşit în lumea îngerilor, iar apoi în neamul oamenilor, este prin conţinutul său, prin natura sa contrapunerea lui Dumnezeu. În lumea îngerilor această contrapunere a fost exprimată prin lupta contra lui Dumnezeu, căci îngerul, devenit diavol, a încercat să ocupe locul lui Dumnezeu, să-L alunge pe Dumnezeu, să distrugă planul lui Dumnezeu privitor la creaţia sa, de aceea şi se numeşte diavol – vrăjmaş. Păcatul, răul s-au reflectat în neamul omenesc – dacă nu prin contrapunerea lui Dumnezeu, atunci, cel puţin, prin refuzul omului de a accepta ca Dumnezeu să-i rânduiască viaţa.

Acest refuz a fost exprimat prin neacceptarea legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Iar contrapunerea lui Dumnezeu, refuzul de Dumnezeu au avut ca şi consecinţă faptul ca oamenii care nu au dorit să trăiască conform legii lui Dumnezeu, s-au  apucat să-şi aranjeze viaţa conform propriei dorinţe, conform propriilor înţelegeri şi legi. Sfinţii părinţi afirmă just că esenţa păcatului este mândria, trufia, deoarece anume mândria este acea forţă motrice care contrapune pe om lui Dumnezeu. De aceea mândria, conform învăţăturii sfinţilor părinţi, prezintă în sine nu un viciu pe lângă multe altele, care acaparează minţile omeneşti şi imobilizează voinţa omului, dar este însăşi expresia adevărată şi deplină a naturii păcatului.

Dar mai este ceva ce ne e bine cunoscut şi despre ce au vorbit sfinţii părinţi - expresia naturii păcatului este şi minciuna. Ce semnifica refuzul diavolului, iar apoi şi al omului de la o anumită rânduire a vieţii, stabilită de Dumnezeu? Semnifică minciuna, fiindcă Dumnezeu-Creatorul a predestinat şi omului, şi cosmosului, şi întregii lumi acea cale care ar fi adus creaţia la unitate cu Dumnezeu – astfel ca, prin cuvântul apostolului, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Cor. 15:28). Dar dacă a fost găsită o altă cale a vieţii, care nu corespunde adevărului lui Dumnezeu, înseamnă că a fost o cale falsă; şi de aceea este cu desăvârşire evident că refuzul de Dumnezeu, cu atât mai mult confruntarea cu Dumnezeu, este minciună. Nu în zadar Domnul, vorbind despre diavol, afirmă că el „nu a stat întru adevăr, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8:44), fiindcă activitatea diavolului, exprimată prin lupta împotriva lui Dumnezeu, este o exprimare absolută a minciunii, care a fost însuşită de neamul omenesc.

Aşadar, mândria şi minciuna nu sunt vicii luate aparte, pe lângă multe altele, dar sunt expresia a faptului ce este păcatul şi ce este răul. Anume de aceea consecinţele omului, care şi-a fondat viaţa sa pe trufie şi minciună, sunt cele mai periculoase.

Noi cunoaştem că minciuna are două consecinţe foarte dăunătoare. Dacă minciuna devine pentru om un lucru obişnuit, dacă ea devine firea lui, atunci în astfel de om se dezvoltă făţărnicia. Însă omul nu poate în permanenţă să spună minciuni şi să procedeze conform minciunii – el va fi mai devreme sau mai târziu demascat, fiindcă oamenii conform naturii sale morale, care este de la Dumnezeu, nu acceptă minciuna ca pe o virtute – cel puţin, deocamdată nu acceptă. Dar dacă minciuna se va identifica cu adevărul, aceasta va însemna sfârşitul lumii şi sfârşitul istoriei omenirii. Deocamdată oamenii într-o măsură mai mare sau mai mică se opun minciunii, iar pentru ca un mincinos să nu fie recunoscut, pentru ca minciuna lui să nu devină evidentă, el este nevoit să se ascundă, el este nevoit să trăiască parcă cu două vieţi. O viaţă este, de fapt, viaţa lui, plină de minciună, iar alta este ceea pe care el o arată celor din jur. Este starea sufletului, acest comportament noi îl numim făţărnicie. Fariseismul, făţărnicia este urmarea nemijlocită a minciunii în viaţa omului.

Dar ce capătă  mincinosul? Dar ce capătă  făţarnicul? Doar este imposibil toată viaţa să spui minciuni şi să nu fii demascat – mai devreme sau mai târziu cele ascunse ies la iveală şi oamenii care conştientizează că li se spun minciuni sau că nu se procedează cu ei drept, încep să se îndepărteze de acel om, să-l bănuiască de minciună. Aşa se dezvoltă sentimentul neîncrederii. Neîncrederea este rezultatul minciunii – dacă ni se spun minciuni, atunci noi încetăm să mai avem încredere.

Foarte multe lucruri în viaţa omului se bazează pe încredere. Nu este posibil ca fiecare acord dintre oameni să fie bazat pe documente juridice, obligatorii pentru realizare. Marea majoritate a tot ce ne leagă pe noi de alţi oameni se bazează pe încredere. Pe încredere se bazează căsnicia, pe încredere se fondează relaţiile dintre părinţi şi copii, pe încredere se stabilesc multe relaţii în societate. Cu cât e mai înaltă încrederea în societate, cu atât societatea e mai sănătoasă; cu cât e mai mare încrederea în societate, cu atât mai uşor este să trăieşti.

Astăzi, când minciuna a devenit o cauză obişnuită, deseori îmi amintesc de timpurile demult trecute, când neguţătorii ruşi încheiau acorduri de multe mii de ruble, fără a-şi pune semnătura sub acord, doar dându-şi cuvântul de onoare. Putem să ne imaginăm ce viaţă ar putea fi astăzi, cât de simplă şi plăcută ar fi, dacă încrederea ar exista în relaţiile sociale şi umane. Dar dacă vorbim şi creăm minciuna, noi distrugem canvaua relaţiilor sociale şi personale, noi vom fi pedepsiţi nu doar în veacul ce va să vină, dar şi  de coşmarul din viaţa noastră omenească, fie e viaţa familială sau socială.

Minciuna generează nu doar neîncredere, dar şi ceva mai mult. Doar omul care nu are încredere, poate în diferite moduri să se comporte cu acea persoană care, după părerea lui, vorbeşte sau săvârşeşte un neadevăr. Deseori oamenii care nu au încredere în cel mincinos, aplică primii lovitura, temându-se că omul mincinos ar putea să le facă vreun rău, de acea anume minciuna provoacă conflicte şi agresiune. Şi când astăzi auzim cuvinte de nedumerire şi amărăciune cu privire la cruzimea în relaţiile dintre oameni, trebuie să ţinem minte că pricina la toate acestea este păcatul, care se manifestă în minciună.

Cum trebuie să se comporte un creştin? El trebuie să înţeleagă că minciuna este o cauză diavolească. Dacă noi vorbim sau facem un neadevăr, atunci ne aliniem diavolului şi îngerilor lui, deoarece el este mincinos şi tatăl minciunii. Creştinul nu poate avea o altă poziţie în viaţă, decât să afirme adevărul şi să fie de partea adevărului.

Este foarte greu să te fereşti de minciună în circumstanţe umane variate, destul de complexe. Unii consideră că minciuna este o posibilitate de a te proteja – de mânia şefilor, de atitudinea dezaprobatoare a celor din jur şi mulţi utilizează minciuna în calitate de apărare. Dar există şi altă situaţie, când noi cu uşurinţă folosim minciuna nu doar ca  pe o apărare, dar pur şi simplu pronunţăm cuvinte goale şi mincinoase, distrându-ne pe noi şi pe cei din jur. De aceea trebuie să ţinem minte că orice cuvânt mincinos este păcat în faţa lui Dumnezeu.

Cândva, când eram copil, discutând cu regretatul meu părintele cuvios, l-am întrebat: ”Tată, cum poţi trăi o viaţă şi să nu spui vreo minciună?” Tatăl mi-a răspuns, iar răspunsul lui îl păstrez în inima mea ca pe o poruncă. El mi-a vorbit cuvinte simple: ”Fiule, niciodată nu spune un neadevăr, dar cine te trage de limbă să spui tot adevărul?” Consider că aceasta este poziţia cea mai corectă şi plăcută lui Dumnezeu în situaţia, când cuvântul adevărului poate aduce daună nouă sau oamenilor din jur. Atunci trebuie să-ţi opreşti limba de la rău şi să faci bine (Vezi: Ps. 33:12-13). Anume aşa – prin tăcere de aur - şi sfinţii părinţi şi nevoitorii cuvioşi răspundeau la orice neadevăr omenesc, în special la acel care îi împingea să răspundă cu neadevăr la neadevăr.

Zilele sfântului Mare Post ne sunt date pentru ca noi să putem medita prin rugăciune despre păcat, despre rău, despre urmările lor în viaţa omului, să ne gândim la sfinţenie, la virtuţi şi să gândim, de asemenea, despre ce se petrece în sufletul nostru, unde suntem noi în această luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi diavol. Pe parcursul acestor îndelungate servicii divine din Postul cel Mare noi avem posibilitate să îmbinăm gândurile noastre despre noi înşine, despre viaţă cu rugăciunea, cerând de la Domnul să ne întărească în lupta noastră cu păcatul, care distruge viaţa noastră aici, pe pământ, şi închide în faţa noastră uşile vieţii veşnice. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie