Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Kiril de ziua pomenirii sfinţilor cuvioşi Petru şi Fevronia în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Kiril de ziua pomenirii sfinţilor cuvioşi Petru şi Fevronia în Catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
8 iulie 2012 16:52

La 8 iulie 2012, de ziua pomenirii sfinţilor cuvioşi Petru şi Fevronia în Catedrala „Hristos Mântuitorul”, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la Catedrala „Hristos Mântuitorul”. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Vă felicit pe toţi cu ocazia zilei de  duminică şi a zilei pomenirii sfinţilor cuvioşi cneazul Petru şi cneaghina Fevronia de Murom.

În citirea de azi din Apostol (Rom. 10:1-10) noi găsim cuvinte foarte importante, care nu întotdeauna sunt recepţionate cu uşurinţă de către oameni, dar totodată poartă în sine un sens enorm mântuitor. Am să vă amintesc aceste cuvinte ale apostolului Pavel: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”.

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre două dimensiuni foarte importante ale vieţii creştine: despre credinţă şi despre mărturisire. Noi ştim că credinţa este convingere, care nu doar este prezentă în conştiinţa omenească, dar şi fecundează, prin voinţă, viaţa omului. Credinţa este o astfel de recepţionare a lumii şi o astfel de concepţie despre lume, în al cărei centru este Dumnezeu Cel viu; şi prin legătura cu Dumnezeu conform credinţei sale omul capătă putere harică de a trăi în concordanţă cu legea lui Dumnezeu.

Dar ce înseamnă mărturisire? Mărturisirea este mărturia despre Dumnezeu, despre propria experienţă religioasă, este mărturia a faptului că a trăi conform legii lui Dumnezeu, conform poruncilor Lui înseamnă să ai o viaţă minunată, care ajută omului a avea pace în inimă, linişte, bucurie – ceea ce noi numim pe înţelegerea noastră omenească „fericire”.

A mărturisi înseamnă a vorbi. „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul, - ne spune nouă apostolul Pavel, - te vei mântui.”. Vă veţi mântui atunci când credeţi şi când mărturisiţi.

În viaţa noastră noi ne concentrăm atenţia, în special, asupra credinţei. Noi rugăm pe Domnul să  întărească în noi credinţa, să ne ajute să trăim în concordanţă cu opiniile noastre, cu convingerile noastre, în concordanţă cu credinţa noastră. Şi aceasta este o rugăciune adevărată, însă noi ne vom mântui, când vom crede şi vom mărturisi.

Despre a doua condiţie a mântuirii noi ne gândim rareori. Dar de fapt, dacă omul credincios nu mărturiseşte despre credinţa lui, ce fel de mântuire poate fi? Iată apostolul spune: mărturisim cu gura ca să ne mântuim.

Toată istoria Bisericii este istoria credinţei şi a mărturisirii. Credinţa, după cuvântul apostolului, ne arată pilde de dreptate. Mărturisirea, de cele mai dese ori, este pecetluită de sângele mucenicilor, ne arată mântuirea chiar a oamenilor celor mai păcătoşi – tâlharii de ieri, ateiştii, păgânii. Mărturisirea are o putere enormă, fiindcă întotdeauna este legată de jertfă. Mărturisirea nu este pur şi simplu o discuţie despre credinţă, nu este doar o transmitere a propriilor cunoştinţe despre credinţă. Mărturisirea este mărturie, însoţită de sacrificiu. Anume de aceea noi îi venerăm pe mărturisitori – pe cei care nu au murit în rezultatul mărturiei sale, însă pentru care mărturia se unea cu o mare jertfă.

Ar fi fost o mare greşală să credem, că mărturia, mărturisirea este caracteristică doar pentru vremurile din trecut. Şi astăzi, în condiţii de viaţă prielnice, s-ar părea, iar pentru mulţi chiar confortabile, mărturisirea lui Hristos este legată de jertfire. Unii se ruşinează să vorbească despre credinţa lor, având până acum frică că o astfel de mărturisire le va împiedica să stabilească relaţii necesare cu colegii şi şefii. Alţii consideră credinţa ca fiind cauza lor personală – o păstrează în adâncul sufletului, o păzesc, se străduie să-şi educe în credinţă pe propriii copii sau nepoţi, dar nicicum nu leagă mântuirea lor cu mărturisirea, cu mărturia.

Dacă şi în timpurile noastre, mai mult sau mai puţin liniştite, noi începem să mărturisim despre Hristos, despre legea Lui Dumnezeiască, despre puterea mântuitoare a poruncilor Lui, atunci această mărturie întotdeauna este însoţită de mărturisire, deoarece cuvântul despre Dumnezeu niciodată nu a fost perceput în mod simplu – nici în antichitate, nici chiar în perioada înfloririi Bisericii în imperiul Bizantin sau în imperiul Rus, nici cu atât mai mult în perioada de după revoluţie.

Când Îl mărturisim pe Hristos, noi întotdeauna avem o rezistenţă de la cei, care nu Îl acceptă pe El. Aceasta nu înseamnă că mărturisirea noastră trebuie să ducă la confruntare, că noi trebuie să mergem la o anumită luptă pentru convingerile proprii. Niciodată cruciadele nu au contribuit la întărirea şi promulgarea credinţei. Contrapunerea din partea celor, care nu doresc să accepte poruncile lui Hristos, trebuie să fie însoţită de pace sufletească şi de dragoste chiar faţă de cei care nu sunt gata să asculte. Anume atunci mărturisirea se umple de  putere, când nu este legată de emoţii negative, nu este însoţită de intonaţii înfricoşătoare, nu generează chipul unei puteri care atacă şi care este periculoasă pentru cei, care nu sunt gata încă să accepte mărturisirea despre Hristos. Anume de aceea cuvântul, pe care îl adresăm lumii, trebuie să fie plin de dragoste, de dorinţa în mod liniştit şi cu smerenie să împărtăşim experienţa noastră cu alţii şi să învăţăm pe alţii. Dar dacă într-un anume moment – iar astfel de momente apar – mărturisirea lui Hristos este legată de greutăţi, de încercări, de scârbiri, în acest caz nu trebuie să vă temeţi de aceste scârbiri şi încercări, ţinând minte despre faptul că „de vei mărturisi cu gura ta, te vei mântui”.

Astăzi noi sărbătorim pomenirea sfinţilor cuvioşi cneazul Petru şi cneaghina Fevronia de Murom. Ei de asemenea au fost mărturisitori, arătând o pildă minunată a purităţii relaţiile conjugale, a dragostei sincere, a dorinţei de a-şi duce dragostea prin cele mai grele circumstanţe în viaţă şi făceau aceasta, concomitent mărturisind credinţa lor în Domnul, în Dumnezeul dragostei şi al dreptăţii. Câţi oameni sunt aduşi la Hristos chiar şi în zilele noastre prin această pildă minunată a vieţii sfinţilor cuvioşi cneazul Petru şi cneaghina Fevronia de Murom! Viaţa lor ne demonstrează că mărturisirea este nu doar pronunţarea cuvintelor trebuincioase, drepte şi curajoase, dar şi viaţa în concordanţă cu aceste cuvinte. Şi rugăciunea noastră astăzi este pentru ca fiecare care crede în Iisus Hristos să aibă puterea a mărturisi acea credinţă atât prin cuvintele bune, cât şi prin faptele bune.

Astăzi noi de asemenea ne-am rugat în timpul Dumnezeieştii liturghii pentru persoanele care au decedat în mod tragic în regiunea Krasnodar din cauza stihiei îngrozitoare de apă, care doar în câteva  minute a răsturnat case, a rupt poduri şi a luat viaţa la zeci de oameni. Cum îmi spun martorii, era ceva de neînţeles şi de neprevăzut. Pe oraşele Ghelendgik şi Krymsk s-a prăbuşit un val de apă cu o înălţime de câţiva metri; era un fel de „tsunami” de râu, care într-o clipă omora oameni, răsturna automobile, distrugea case. Conform datelor de ultimă oră, au decedat mai bine de 100 de persoane – nu într-o zi, dar în câteva minute. Noi astăzi ne-am rugat pentru rudele şi apropiaţii, care suferă, care nu înţeleg sensul celor întâmplate, în special când moartea a luat vieţilor persoanelor care erau la odihnă, care au sosit special ca să-şi petreacă concediul.

Fie ca aceste decese subite să nu  clatine pe nimeni în credinţă, deoarece noi ştim că Dumnezeu aşterne căile oamenilor. Raţiunea omenească nu este în stare să înţeleagă sensul acestei tragedii, dar noi credem că Dumnezeu ne duce pe fiecare din noi pe calea sa, iar sensul vieţii nu este timpul liniştit de pensie în abundenţă şi bunăstare, dar Împărăţia Cerurilor. Prin ce căi ne poartă pe noi Domnul în Împărăţia Cerurilor noi nu ştim, însă puterea credinţei noastre constă în faptul că noi avem încredere în Dumnezeu şi acceptăm acţiunile Lui.

Acelaşi lucrul îl putem spune şi despre pelerinii, care mergeau de la Pskov, din Velikie Luki spre lavra de la Poceaev, pentru a se ruga. Domnul a oprit calea lor în viaţă pe drumul pelerinajului şi noi credem că El le-a iertat multe păcate şi a primit sufletele lor în Împărăţia Sa.

Compătimind pe cei vii, noi ridicăm rugăciunile noastre pentru cei adormiţi, transmiţând în mâinile Domnului şi vieţile noastre, având credinţă că acţiunile Lui pentru noi se săvârşesc după pronia Lui, pe care e greu să o înţeleagă omul. Să ne dea Dumnezeu în smerenie şi în simplitatea inimii, cu mare încredere faţă de Dumnezeu, să acceptăm tot ce se întâmplă cu noi după voia Lui.

Încă odată vă felicit pe voi pe toţi cu ocazia zilei de duminică. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu pentru rugăciunile sfinţilor cuvioşi cneazul Petru şi cneaghina Fevronia de Murom să ne binecuvânteze şi să ne întărească pe căile vieţii creştine. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie