Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Interviul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, acordat canalului de televiziune „Rossia”

Interviul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, acordat canalului de televiziune „Rossia”
Versiune pentru tipar
9 septembrie 2012 21:00

La 9 septembrie 2012, la canalul de televiziune „Rossia”, a fost difuzat interviul Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril, acordat jurnalistului Dmitrii Kiseliov.

- Sanctitatea Voastră, Biserica s-a ciocnit de o adevărată agresiune. După opinia mea, este o manifestare a unui fenomen mult mai larg - a anomiei. Anomia este un termen, introdus de către filosoful francez, fondatorul sociologiei Emile Durkheim, încă în secolul al XIX-lea. Este un vacuum valoric, lipsa punctelor de sprijin. Nu vi se pare că societatea noastră se află în pragul acestui fenomen sau deja parţial s-a cufundat în această stare?  

- Dacă e să vorbim pe scurt despre faptul ce s-a petrecut şi ce se petrece în planul agresiunii împotriva Bisericii, atunci acest fenomen nu este, desigur, întâmplător. Nu mă părăseşte gândul că este o oarecare cercetare prin atac. Trebuie de controlat cât este de profundă credinţa şi fidelitatea oamenilor faţă de Ortodoxie în Rusia. Doar mulţi deja de mult timp în urmă au înmormântat orice capacitate a poporului nostru, cel puţin, a majorităţii poporului pentru autoorganizare, pentru apărarea anumitor valori, pentru susţinerea propriei poziţii. Nu voi cita declaraţiile ofensatoare în adresa poporului nostru ale unor persoane, care se consideră a fi o clasă creativă, însă aceasta este o privire denigratoare de sus în jos. Iată, probabil, a şi venit un astfel de timp, în special după ce a fost adus în Rusia Brâul Maicii Domnului. Noi ţinem minte care a fost reacţia la aceste milioane de oameni care au venit în biserică. Probabil, a sosit timpul pentru control: într-adevăr poporul nostru este fidel credinţei în Dumnezeu? Este în stare să o apere? Este în stare oare măcar ceva să apere? Iată au şi urmat aceste provocări.

Astăzi, eu cred, toţi acei care au pus la cale aceste provocări, s-au convins de faptul că în faţa lor nu este o masă amorfă a unei majorităţi, dar un popor ce este în stare să-şi apere sfintele relicte.

- Însă această agresiune nu este îndreptată doar împotriva Bisericii. Această agresiune este îndreptată împotriva oricăror valori. Biserica - nu este o valoare. Victimele NKVD-ului - nu sunt valori. Viaţa umană - nu este valoare. Istoria - nu este valoare. În genere, este un protest antivaloric. Anume aceasta nu doar amărăşte, trezeşte indignarea, dar şi provoacă la unii deprimare, la alţii – mânie...

- Aveţi perfectă dreptate. Dar mai trebuie de adăugat că această agresiune este îndreptată împotriva nucleului nostru cultural, împotriva codului nostru civilizator. Noţiunea de sfinţenie întotdeauna a ocupat un loc central în viaţa poporului. De aici se trage noţiunea de Sfânta Rusie – nu din cauza că am avut multe biserici, dar pentru că dominanta vieţii a fost sfinţenia şi noţiunea de sfânt. Anume în această inimă, în această dominantă, este făcută lovitura.

Aveţi dreptate că este vorba de o provocare adusă dimensiunii valorice a vieţii. L-aţi pomenit pe Durkheim, însă el atrăgea o mare atenţie la starea morală a societăţii, el spunea că moralitatea este un minimum obligatoriu şi este o necesitate strictă. Este o anumită pâine pentru societate, fără de care societatea se destramă şi el avea perfectă dreptate. Nu se poate de considerat – însă mulţi astăzi insistă asupra acestui lucru, negând importanţa dimensiunii morale în relaţiile sociale – că cea mai importantă este justiţia, că justiţia menţine oamenii într-o oarecare comunitate. Dar ce se află în spatele justiţiei? Ameninţarea cu pedeapsa. Noi suntem cu toţii împreună, deoarece dacă vom încălca regulile vieţuirii în comun, vom fi pedepsiţi. Iar moralitatea este o condiţie interioară pentru traiul în comun. Este un factor stabilizator duhovnicesc, care uneşte oamenii. Este cu adevărat o noţiune fundamentală a valorii, fără de care se descompune comunitatea de oameni.

Iată despre ce aş vrea să vorbesc în acest context. Oamenii care în genere îl neagă pe Dumnezeu, consideră că moralitatea este un fenomen trecător, un fenomen cultural. Se schimbă cultura, se schimbă contextul, în care trăiesc oamenii, se schimbă moralitatea. Într-adevăr nu este aşa. Astăzi se pare că toate forţele sunt îndreptate pentru a slăbi bazele morale ale vieţii poporului, dar nu se reuşeşte. Uitaţi-vă ce spune statistica, de altfel diferite organizaţii sociologice afirmă că majoritatea absolută a populaţiei nu acceptă blasfemia. Procentul de persoane care aprobă blasfemia este în limitele erorii sociologice. Majoritatea absolută a populaţiei este pentru adoptarea legilor care ar limita răspândirea păcatului. Despre ce vorbeşte aceasta? Despre faptul că sentimentul moral este viu în oameni.

- Sanctitatea Voastră, unul din motivele agresiunii sunt învinuirile, aduse Bisericii, că ea concreşte cu statul. Cum răspundeţi la astfel de atacuri?

- Răspundem printr-un cuvânt – este un mit. Un mit, creat special. Doar Biserica trebuie să fie atacată de pe o poziţie conceptuală şi această poziţie conceptuală trebuie să fie creată. Iată, astăzi se creează un mit despre concreşterea, despre clericalizarea vieţii noastre. Pentru ce se face acest lucru? Pentru a arăta că prin concreştere Biserica pretinde la dirijarea conştiinţei noastre, a voinţei noastre. Este o anumită pseudoideologie, care vine pe locul ideologiei comuniste. Dar din acestea se trage concluzia următoare: Biserica este periculoasă din punct de vedere al libertăţii, ea va înrobi conştiinţa noastră.

Iar acum să trecem la „analiza zborurilor”. Prin urmare, concreşterea. Noi doar avem Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ruse. Jurnaliştii, înainte de a începe să răspândească acest mit, ar fi luat pur şi simplu această cărţulie şi ar fi văzut ce se vorbeşte la tema relaţiilor dintre Biserică şi stat.

Biserica îşi apără autonomia sa. Biserica consideră că doar o Biserică liberă are posibilitate să influenţeze din punct de vedere duhovnicesc asupra oamenilor, că orice fel de concreştere, orice clericalizare este periculoasă pentru propovăduire. Noi am trecut prin toate aceste în perioada de până la revoluţie. Atunci era concreştere, dar nu din vina Bisericii, dar din vina statului, care a ocupat Biserica. Prin urmare, nu există nici un document, nici o cerere, nici un cuvânt al Patriarhului, pe al cărui bază am putea face o deducţie despre concreştere.

De unde au apărut toate acestea? Iată de unde. În ultimii douăzeci de ani acea Biserică, care era învinuită de pasivitate, de incapacitatea de a-şi înfăptui misiunea în lumea contemporană, a realizat nişte rezultate foarte bune în domeniul luminării poporului nostru. Poporul nostru devine ortodox. Astăzi în faţa noastră în biserici, chiar pur vizual, în timpul slujbei de Înviere, în timpul marilor sărbători, observi un alt popor. Sunt oameni de vârstă mijlocie, bărbaţi şi femei, cu copii în braţe, este tineret, sunt copii, sunt oameni în etate – este poporul nostru.

Iar acum haideţi să spunem, cum trebuie să se poarte un politician credincios, membrul Bisericii Ortodoxe, dacă el intră în dialog cu Biserica? Oare el trebuie să se distanţeze sub orice chip de convingerile sale? El vorbeşte cu Biserica ca un fecior al Bisericii. El intră într-un dialog binevoitor cu Biserica. De ce noi trebuie, pe baza unui singur fapt, că preşedintele sau prim ministrul o dată sau de două ori pe an se roagă împreună cu Patriarhul, să ajungem la concluzia despre concreştere? Şi de ce noi trebuie să-i privăm pe aceşti oameni, care sunt credincioşi, de dreptul să se roage, inclusiv împreună cu Patriarhul lor? Chiar această imagine unică trezeşte sentimente nesănătoase la cei care nu doresc întărirea Bisericii în societatea noastră.

Mai este o imagine, pe care o demonstrează adversarii noştri, pentru a arăta concreşterea: Patriarhul se află la baza submarinelor atomice în Viliucinsk. Şi ce dacă? De ce nu se trage concluzia despre concreşterea Bisericii cu statul american, când ni se arată prezenţa capelanilor în Afganistan? De ce nu apare problema concreşterii, când în armatele regulate în aproape toate ţările europene activează capelani pe bază profesională? Patriarhul a venit la invitaţia marinarilor militari, ca să le vorbească cuvinte de recunoştinţă. El a venit la enoriaşii săi, deoarece majoritatea marinarilor sunt oameni credincioşi. Ce fel de concreştere este aceasta? Este, dacă vreţi, o vizită păstorească de misionarism. Iar poporului i se arată imaginea şi se spune: „Vedeţi ce concreştere!”

Are loc înlocuirea noţiunilor. Nu concreştere, dar creştinarea societăţii noastre, iată ce sperie pe oponenţi noştri. Iată de unde, cum s-ar zice, cresc coarnele. Frica că Ortodoxia, care a fost practic distrusă în timpurile sovietice, timp de 20 de ani a putut să revină în viaţa propriului popor. Desigur, nu în măsura în care ne-am dorit, dar, se prea poate, toată această gălăgie se ridică pentru a ne opri. Vreau să le spun: nu ne vor opri.

- La sfârşitul verii a avut loc vizita Dumneavoastră în Polonia. În ce măsură s-a reuşit a tămădui rănile, parvenite din îndepărtata istorie?

- În primul rând, despre istorie şi contemporaneitate. Probabil, nu există alte două popoare europene, asupra cărora în aşa măsură ar fi apăsat istoria şi care atât de conştient ar presura sare pe rănile, provocate de istorie, otrăvind relaţiile, ceea ce are loc astăzi. Noi ştim că fiecare din părţi duce evidenţa minuţioasă a tuturor greşelilor părţii adverse, fiecare parte încearcă să facă totalurile. Fiecare din părţi afirmă că „de partea mea este plusul, iar de partea cealaltă este minusul, adică cealaltă parte mi-a adus mai multe suferinţe, decât eu ei”. Eu nu sunt sigur că această abordare se va putea schimba, indiferent cât de mult savanţii ar studia istoria. Dar ce semnifică aceasta? Aceasta semnifică că noi până la infinit trebuie să presurăm aceste răni cu sare? Noi în permanenţă trebuie să le zgândărim? Dar poate trebuie să găsim o nouă abordare la tot ce a avut loc şi are loc în relaţiile noastre? Doar două popoare trăiesc istoriceşte împreună. Aşa a poruncit Dumnezeu ca noi să trăim întotdeauna împreună. În calitate de vecini şi de oameni, care împărtăşesc valorile creştine, oare nu putem noi să construim o altă bază pentru relaţiile noastre?

De aceea a apărut ideea de a spune istoricilor: „Luaţi-vă toate probleme istorice, iar noi vrem să începem o nouă pagină în relaţiile noastre”. Doar trebuie să existe un oarecare act de conciliere. În dialogul cu Biserica Catolică a Poloniei, care a durat timp de trei ani, noi am convenit: cuvântul–cheie în acest act de conciliere trebuie să fie cuvântul „iartă-mă”. Noi cerem unul de la altul iertare – ca şi comunităţi creştine, ca şi popoare creştine, îndeplinind voinţa a Însuşi Mântuitorul. Noi dorim să demonstrăm în relaţiile noastre bilaterale credinţa noastră în Hristos, credinţa noastră în valorile evanghelice, căci în numele acestei apartenenţe la valorile evanghelice noi cerem unui de la alţii iertare.

Şi ce credeţi? Când am sosit în Polonia, am fost uluit cu ce entuziasm a răspuns poporul polonez la mesajul comun al celor două Biserici, adresat popoarelor Rusiei şi Poloniei. Desigur, întotdeauna este o oarecare opoziţie, dar era o opoziţie microscopică. Însăşi mesajul a fost semnat de mine şi de mitropolitul Iosif Mihalik, care este preşedintele Conferinţei catolice a episcopilor din Polonia, într-un loc simbolic – la palatul regal. Sunt profund convins că astăzi sunt create condiţii conceptuale şi psihologice pentru a lăsa în urmă o pagină grea, pe care sunt scrise învinuiri reciproce, parvenite nouă din trecut şi putem începe o nouă pagină în relaţiile dintre cele două popoare, în faţa cărora se află provocări identice, legate de distrugerea culturii creştine în Europa, de refuzul la valorile morale creştine, despre toate acestea se vorbeşte în mesaj. Noi pornim de pe aceleaşi poziţii, apărând aceeaşi moralitate, despre care am vorbit cu Dumneavoastră în contextul cuvintelor clarvăzătoare ale fondatorului sociologiei.

- Sanctitatea Voastră, la 4 noiembrie se împlinesc 400 de ani din ziua izgonirii polonezilor din Moscova. În Rusia este o sărbătoare naţională şi va fi marcată pe larg. Puteţi să vă imaginaţi textul felicitării, sosite din Varşovia?

- Pot. Acuma pot, tot aşa cum pot să-mi imaginez şi mesajul de la Moscova la Varşovia cu ocazia restabilirii independenţei şi a integrităţii teritoriale a Poloniei. Dacă sunt eliminate problemele psihologice, dacă oamenii intră în starea de conciliere unii cu alţii, atunci toate aceste acţiuni sunt posibile. Dar aş vrea să atrag atenţia Dumneavoastră la următoarea circumstanţă: sărbătorirea biruinţei în război nu semnifică triumful asupra duşmanului. Noi sărbătorim biruinţa noastră, dar nu eşecul lor, nu insuccesul lor, doar un ostaş adevărat întotdeauna simte respect faţă de un inamic destoinic. Tot aşa şi sărbătorirea aniversării a 400 de ani de la biruinţa noastră şi terminarea Vremurilor tulburi nu semnifică o atitudine lipsită de respect faţă de cealaltă parte şi pot spune încă odată: noi nu triumfăm din cauza insuccesului lor.

- Sanctitatea Voastră, vă mulţumesc!

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii 

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie