Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după vecernia mare de sărbătoarea Naşterea Domnului la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după vecernia mare de sărbătoarea Naşterea Domnului la catedrala „Hristos Mântuitorul”
Versiune pentru tipar
7 ianuarie 2013 22:47

În seara zilei de 7 ianuarie 2013, de sărbătoarea Naşterii lui Hristos, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat vecernia mare la catedrala „Hristos Mântuitorul” la Moscova.

După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Biserici Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Înaltpreasfinţia Voastră, stăpâne mitropolit Iuvenalii! Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragi părinţi, maici egumene, fraţi şi surori!

Vă salut cordial pe toţi şi vă felicit cu ocazia sărbătorii mântuitoare a Naşterii lui Hristos.

Aţi spus adineaori, stăpâne, că doar credinţa în Domnul şi Mântuitorul, primită de poporul nostru, a lăsat o urmă adâncă – atât de adâncă, încât toate zguduirile, care s-au produs pe întinderile Patriei noastre istorice, toate ispitele şi tentaţiile nu au fost în stare să dezrădăcineze credinţa. Acelaşi lucru putem spune şi despre întreaga lume, despre civilizaţia creştină. Apare întrebarea: dar de ce a fost să fie aşa? Răspunsul îl găsim doar în unicitatea acelei vestiri evanghelice, pe care Hristos a adus-o oamenilor. Naşterea Domnului şi Mântuitorului lumii a fost un moment de cotitură în istoria neamului omenesc. Acei, care încearcă să clarifice din punct de vedere sociologic sau prin alte modalităţi în ce constă această cotitură, nu pot explica sau măcar aprecia urmările acestei cotituri. Ceea ce a adus în lume Mântuitorul, nu este cu putinţă să vezi, utilizând metodele de studiere, pe care le foloseşte ştiinţa sau experienţa umană, deoarece cotitura s-a produs în profunzimea conştiinţei oamenilor, în adâncurile vieţii duhovniceşti.

De fapt, prin ce vestirea Mântuitorului se deosebea de cea din Testamentul Vechi? Prin ce se deosebea de alte tradiţii religioase, doar toate tradiţiile subliniază prioritatea duhovnicescului asupra materialnicului? Şi la Mântuitor găsim aceeaşi chemare, deoarece acei care compară tradiţiile religioase, uneori spun că prin nimic deosebit creştinismul nu se deosebeşte. Dar noi ştim cu exactitate, şi această cunoaştere este înrădăcinată în istoria Bisericii, că într-adevăr s-a produs o schimbare radicală în dezvoltarea întregii familii umane. Deoarece Domnul Iisus Hristos nu doar a adus o vestire puternică, adresată către conştiinţa oamenilor cu privire la necesitatea schimbării vieţii. El nu doar a demascat formalizarea acelor adevăruri religioase, care au fost descoperite în Testamentul Vechi. El nu doar a chemat pe succesorii Săi să vieţuiască în corespundere cu credinţa şi a subliniat importanţa faptelor, dar nu a cuvintelor şi ritualurilor. El a mai făcut ceva ce deosebeşte vestirea Sa de oricare alt mesaj, adresat oamenilor, chemându-i la perfecţiune. Domnul Iisus Hristos a unit în personalitatea Sa Dumnezeiescul şi omenescul şi prin această unire a introdus pe oameni în atingere de viaţa Dumnezeiască. Dacă în Testamentul Vechi îndeplinirea legilor era responsabilitatea doar a omului, cerea doar puterile lui – dar dacă nu sunt puteri, nu este nici îndeplinirea poruncilor – atunci prin venirea în lume a Mântuitorului noi am căpătat accesul la puterea Dumnezeiască, pe care o numim har.

Noi nu suntem singuri, noi nu suntem doar robii lui Dumnezeu – noi suntem prietenii lui Dumnezeu, precum El Însuşi a vorbit despre aceasta. Prin Hristos Singur Dumnezeu îşi împarte cu noi puterea Sa, energia Sa. Şi de aceea îndeplinirea poruncilor, viaţa în concordanţă cu legea lui Dumnezeu este nu doar cauza noastră – Domnul cu noi coparticipă în această lucrare. Anume de aceea s-a produs cotitura radicală în viaţa familiei umane: Dumnezeu a intrat în trupul şi sângele, în ţesutul istoriei omeneşti.

Noi nu suntem singuri, noi nu suntem lăsaţi de izbelişte, noi putem nădăjdui nu doar la puterile noastre, dar în primul rând la puterea lui Dumnezeu, care în mod real se săvârşeşte în neputinţa noastră, în faptele noastre omeneşti, care este în stare să transforme viaţa noastră personală şi spaţiul din jurul nostru. Şi dacă nu ar fi avut loc această cotitură, dacă nu ar fi existat această brazdă adâncă, urmă adâncă, nimic nu ar fi rămas de la credinţa noastră creştină timp de două mii de ani de prigoană, urmăriri, încercări de distrugere totală, încercări de a crea tulburări, erezii, scindări, de a ciocni Biserica cu statul, cu forţele puternice, de a pune sub lovitură Biserica. Şi doar astfel se întâmpla, şi loviturile erau aplicate! Exemplu ne serveşte istoria Patriei noastre din secolul al XX-lea, al cărei simbol a devenit catedrala „Hristos Mânuitorul” distrusă, în care prin minunea lui Dumnezeu astăzi de obşte ne rugăm Domnului de ziua Naşterii Lui.

Prin ce putere au căzut obezile? Oare noi cu toţii aşa am făcut un efort în comun? Prin ce putere în epoca crizei economice profunde şi a sărăciei, timp de cinci ani s-a ridicat spre cer această catedrală? Putem enumera multe evenimente, care sunt inexplicabile din punct de vedere al omenescului – tot aşa cum nu putem explica din punct de vedere al înţelegerii omeneşti încetarea prigoanei asupra Bisericii şi a luptei cu religia, produsă într-o singură zi, tot aşa cum nu putem explica din punct de vedere al omenescului biruinţele în groaznicul război pentru apărarea Patriei, când ne despărţea de eşecul total doar câteva zile. Însă duşmanul nu a trecut, s-a oprit, iar apoi a suferit o înfrângere distrugătoare, deşi ne depăşea prin putere. Putem aduce încă multe exemple a prezenţei lui Dumnezeu în istoria omenirii.

Noi ştim că mulţi oameni nu văd aceste urme şi încearcă prin mintea lor omenească, prin metodologia lor să explice aceste minuni, dar până la urmă nu le pot explica, de acea nu ajung la un numitor comun, se ceartă, poartă discuţii, nu sunt de acord, uneori pe baza acestor neconcordanţe creează partide politice, îşi elaborează programele sale politice. Noi, oamenii Bisericii, avem o altă concepţie asupra istoriei, asupra trecutului, prezentului şi viitorului. Noi ştim că această cotitură radicală în viaţa familiei umane s-a produs, însă Dumnezeu pe nimeni nu-l impune. El pe nimeni nu-l impune să vadă ceea ce El a săvârşit în istoria noastră, în istoria neamului omenesc prin întruparea Fiului Său şi a Dumnezeului nostru.

Dar când ni se arată în profunzimea experienţei noastre religioase această vedere, cu ce forţă umple ea pe om! Dar parcă fără toate acestea ar fi putut să suporte predecesorii noştri adormiţi întru fericire, mucenicii şi mărturisitorii Patriei noastre prigonirile straşnice, încercările?

Uneori (în special aceasta se întâmplă în timpurile de criză, de nelinişte) oamenii se gândesc la viitor. Iată şi în anul trecut s-a ridicat o isterie, legată de sfârşitul lumii. Toate acestea puteau nelinişti doar pe acei pe oameni, care sunt lipsiţi de acea concepţie asupra istoriei, despre care vorbesc acum. Noi ştim când va fi sfârşitul lumii. El nu se va produce în urma ciocnirii Pământului cu vreun asteroid, nici în urma unei calamităţi. El se va produce atunci, când răul va predomina binele, când va fi distrusă şi încălcată legea lui Dumnezeu a convieţuirii, când răul va creşte, aidoma unei reacţii în lanţ în reactorul nuclear, când prin nici un fel de factor de reglare nu va fi posibil să oprim această reacţie, care multiplică răul până la infinit. Anume atunci va avea loc explozia, deoarece societatea va înceta să fie aptă pentru viaţă.

Având această cunoştinţă şi ştiind cauzele sfârşitului lumii, noi suntem chemaţi ca Biserică a lui Dumnezeu, ca purtătorii acestei cunoştinţe, să facem totul pentru ca legea lui Dumnezeu, legea morală a vieţii să fie păstrată în neamul omenesc. Niciodată nu a fost simplu să vorbeşti oamenilor ce este bine şi ce este rău. În vremurile noastre aceasta este deosebit de greu, deoarece se şterg hotarele dintre bine şi rău. Uneori torentul informaţional puternic prăbuşeşte acest amalgam asupra conştiinţei oamenilor, în special a celor tineri, care fiind duşi de acest torent informaţional, îşi pierd orice repere de orientare, pierd sistemul de coordonate, nu înţeleg unde este dreapta, şi unde este stânga, unde este bine, unde este dreptatea, iar unde este minciuna, devenind o pradă uşoară a manipulatorilor de istorie a omenirii, a celor care această uitare, acest torent ar fi vrut să le folosească pentru scopurile sale personale sau corporative, ideologice sau politice. Anume de aceea, declarând adevărul lui Dumnezeu, noi întotdeauna intrăm în atingere de acea realitate, care va lupta cu cuvântul nostru.

Cum trebuie să fie atitudinea noastră faţă de mărturia pe care suntem chemaţi să o ducem? Cum trebuie să fie sentimentul nostru intern faţă de acei care nu sunt doar de acord, dar care în mod activ doresc eşecul nostru? Trebuie să avem doar o singură atitudine. Şi acei, care Îl primesc pe Hristos, şi acei care Îl resping – sunt copiii lui Dumnezeu. El a venit de dragul tuturor, ca toţi să capete mântuire, iar aceasta semnifică că declararea noastră a adevărului lui Dumnezeu întotdeauna trebuie să ţină uşa deschisă pentru cei care vor dori să vină şi să slujească cu noi împreună Domnului. Aceasta înseamnă că şi cuvântul nostru trebuie să fie plin de ceea ce Însuşi Hristos a numit valoarea cea mai mare – dragoste.

Evenimentele Naşterii lui Hristos, ajutându-ne să vedem mai bine sensul celor întâmplate în istorie, ajutându-ne mai bine să conştientizăm predestinaţia Bisericii, ne învaţă concomitent să iubim. Iată de ce sărbătoarea Naşterii lui Hristos este sărbătoarea dragostei lui Dumnezeu către om, este sărbătoarea declarării dragostei ca a unei valori supreme. Să primim această vestire Dumnezeiască în inimile noastre şi să slujim cauzei care este cea mai sfântă, cea mai onorifică şi cea mai importantă – cauza mântuirii neamului omenesc.

Astăzi, în această biserică, împreună cu un mare număr de oameni credincioşi, pe care e atât de îmbucător să-i vezi – şi pe tineri, şi pe cei în vârstă, şi pe cei de vârstă medie – se roagă clerul şi, după obicei, când ne adunăm toţi împreună, eu adresez cuvintele mele clerului nostru moscovit. „Duhul să nu-l stingeţi” (1 Tes. 5:19). Sentimentul de sfinţenie, frica de Dumnezeu întotdeauna să fie prezentă în inimile voastre, deoarece cauza pe care o săvârşiţi are o importanţă hotărâtoare pentru mântuirea multor oameni.

Eu le mulţumesc Preasfinţiţilor stăpâni, preoţilor oraşului Moscova, pentru trudele, efectuate în anul trecut şi sper că şi în anul ce vine noi în calitate de Biserică Locală a cetăţii de scaun vom săvârşi slujirea noastră întru slava lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie