Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Patriarhului în duminica vameşului şi a fariseului, ţinută în biserica „Înălţarea Crucii Domnului” în Altufievo

Predica Patriarhului în duminica vameşului şi a fariseului, ţinută în biserica „Înălţarea Crucii Domnului” în Altufievo
Versiune pentru tipar
24 februarie 2013 17:54

La 24 februarie 2013, în duminica vameşului şi a fariseului, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie în biserica „Înălţarea Crucii Domnului” în Altufievo.

După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragă stăpâne Iona, parohul onorific al acestui sfânt locaş! De numele Dumneavoastră este legată reconstruirea acestei biserici, iar moscoviţii, în special locuitorii acestui raion, ţin minte totul ce aţi făcut pentru renaşterea vieţii bisericeşti. Multstimate părinte Anatolie! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Am o deosebită bucurie să vizitez azi biserica „Înălţarea Crucii Domnului” în Altufievo, care se află în centrul unui mare raion al Moscovei, unde practic nu există biserici. Aş propune tuturor celor, care critică intenţia Bisericii de a construi locaşuri noi la Moscova, să vină încoace, în Altufievo, şi să vadă această biserică, înconjurată de clădiri enorme, unde locuiesc zeci şi zeci de mii de persoane. Ele scriu scrisori pe numele meu, solicită construcţia noilor biserici ale lui Dumnezeu. La aceste solicitări aderă nu doar creştinii, dar şi musulmanii, care cunosc cât e de deplorabil pentru un ortodox să nu aibă loc pentru rugăciuni.

Noi sperăm foarte mult că prin mila lui Dumnezeu, dorinţa a mii şi mii de moscoviţi de a avea biserici ale lui Dumnezeu, va fi soluţionată – poate că nu în măsura în care ei doresc aceasta, dar în acea dimensiune, în care poporul va fi gata să susţină aceste intenţii bune, inclusiv cu jertfele lor materiale.

Construcţia unei biserici este întotdeauna o nevoinţă şi de ordin duhovnicesc, şi de ordin material. În procesul de ridicare a bisericii se descoperă dorinţa adevărată a oamenilor spre comunicare cu Dumnezeu. Iată din ce cauză în rugăciunile la sfinţirea bisericii se spune că acelora care au construit o biserică, li se iartă păcatele. Nevoinţa în construirea unei biserici cu adevărat este acceptată de Domnul ca o jertfă bine mirositoare, bine plăcută, deoarece prin făurirea unei biserici a lui Dumnezeu, sufletele oamenilor se orientează spre calea mântuirii. Eu sper foarte mult că şi aici, în acest cartier mare al Moscovei, să fie ridicate biserici ale lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu stea pe ger afară, în timpul liturghiei Dumnezeieşti, cum a fost azi, dar ca să poată intra în biserică şi să se roage lui Dumnezeu.

Noi construim biserici pentru ca viaţa noastră să se schimbe spre mai bine. Ea poate fi mai bună doar atunci, când singuri vom deveni mai buni. Acela care nu vede această legătură reciprocă, este un orb. Nu poate deveni mai bună viaţa socială, statală, dacă în inima noastră se află răutatea, clevetirea, dacă noi cu uşurinţă răspândim minciuna, dacă invidiem, dacă noi cu putere, iar uneori şi cu violenţă, ne croim calea către acele scopuri, pe care ni le propunem, dacă obijduim pe cei mai slabi, dacă nu gândim la copii sau la cei în vârstă. Cum poate fi prosperă viaţa socială? Dar deoarece totul începe de la om, de la lumea lui interioară, Biserica, în primul rând, se adresează la lumea interioară a omului prin cuvintele propovăduirii şi îndemnului.

Astăzi este duminica, care în limba statutului bisericesc se numeşte duminica vameşului şi a fariseului. Din această zi începe perioada de pregătire pentru Postul mare, care durează trei săptămâni. În biserici la utrenie se cântă „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă”, iar conţinutul serviciilor divine pregăteşte pe oameni pentru intrarea pe tărâmul Postului mare. De aceea şi citirile din Evanghelie corespund acelui măreţ timp, în care păşim.

Astăzi este duminica vameşului şi a fariseului, duminica, dedicată amintirii despre pilda vameşului şi fariseului, pe care Domnul a spus-o, adresându-se ucenicilor Săi. Noi ştim că fariseul a fost un om cuvios, după cum spune singur: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig”. Într-adevăr, la prima vedere este o persoană cuvioasă. Puţini din noi ţin post de două ori pe săptămână şi cu totul puţini dau lui Dumnezeu a zecea parte din venituri, fie Bisericii, fie celor săraci, fie pentru săvârşirea faptelor bune. Iar fariseul era un astfel de om. Alături stătea un vameş, in strângător de impozite,dispreţuit de toţi. Pentru cine strângea? Pentru romani, pentru ocupanţii Palestinei, urâţi atât de mult de popor. Desigur, populaţia nutrea sentimentul de dispreţ faţă de astfel de persoane, le considera trădători, colaboraţionişti. Şi deoarece fiecare din strângătorii de impozite nu se oprea în faţa faptului de a-şi mări averea personală din contul funcţiei pe care o deţinea, mulţi din ei erau oameni corupţi, cum am spune noi azi. Eu furau de la propriul popor şi de aceea oamenii îi urau.

Fariseul i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu este aşa ca alţii – pentru că ţine post, dă zeciuiala şi că nu este ca acest vameş, ce stă alături. Iar vameşul nu îndrăznea să ridice ochii la cer. El doar se lovea în piept şi spunea: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”. Nici un cuvânt de justificare, nici un fel de comparaţii cu alţii, ci doar starea de scârbire a sufletului şi dorinţa ca Dumnezeu să-i ajute lui, celui care s-a încurcat în aceste circumstanţe de viaţă, deloc simple pentru el. Şi cu ce se termină totul? Domnul spune: vameşul a plecat mult mai îndreptăţit, decât fariseul. Nu este spus că fariseul este osândit. Însă vameşul a ieşit din templu mult mai îndreptăţit. Cuvinte minunate răsună la final: fiindcă oricine se înalţă pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa.

Din punctul de vedere al logicii vieţii cotidiene, această povestire nu are nici un sens. Dacă e să transpunem toate acestea în categoriile filosofiei contemporane ale vieţii, persoana ce nu cunoaşte textul evanghelic, auzind acestea, va roti cu degetul lângă tâmplă, ea nu va înţelege despre ce este vorba. Dar noi ştim că în cuvântul lui Dumnezeu este o mare putere mântuitoare, indiferent de faptul, dacă îl înţelege persoana în cauză sau nu, îl acceptă sau îl respinge. Cuvântul poartă în sine o putere, capabilă să mântuiască pe om.

Ce ne învaţă astăzi acest text? Minunat a spus despre aceasta sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul: „Dorind să ajungi la virtute (adică tinzând să săvârşeşti fapte bune), speranţa să o pui în Domnul, căci El mântuieşte”. Sfântul ierarh nu a spus că nu e nevoie de fapte bune. El propune să muncim pentru căpătarea virtuţii, adică să dorim să săvârşim fapte bune, dar să ţinem minte că mântuieşte Domnul. Şi aici apare cea mai importantă problemă: dar ce poate mântui pe om? Răspunsul este în pilda de azi. Vameşul, fiind conştient că este păcătos şi adresându-se lui Dumnezeu, nu îi spune: „Doamne, chiar acum o să ies şi voi plăti zeciuiala, voi săvârşi fapte bune”. El nu vorbeşte despre aceasta – el spune ca Dumnezeu să încline mila Sa către el, păcătosul. El se percepe pe sine ca pe un om păcătos, el conştientizează că merge la pierzare, el înţelege cât de responsabilă pentru el este această rugăciune, cât de important pentru el este dorinţa de a merge la Dumnezeu şi el strigă către El, folosind cuvinte simple: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”.

Iată cu aceasta începe mântuirea. Dacă gândim că faptele noastre bune, modul nostru de viaţă, împlinirea legilor de către noi – de stat sau bisericeşti – ne vor mântui, greşim amarnic. Fiindcă împreună cu săvârşirea acestor fapte bune noi putem creşte în trufie, în preaînălţare, iar uneori în dorinţa de a utiliza faptele bune pentru a dobândi autoritate în rândul altor persoane, a obţine o atitudine mai bună a şefilor sau a puterii. Cât de des faptele bune sunt folosite în scopuri, care sunt orientate, la urma urmei, nu la mântuirea sufletului, dar pentru a ajunge la putere, la mijloace materiale, la extinderea posibilităţilor de a-i influenţa pe alţi oameni!

Pilda de azi, cum se spune, nimereşte în ţintă, în centrul vieţii duhovniceşti. Fără conştientizarea propriilor păcate, fără pocăinţă, fără înţelegerea faptului că Dumnezeu mântuieşte, nici un fel de fapte bune nu ne vor mântui – ele întotdeauna vor fi un fel de strâmbătate, dar nu dreptate, care încurcă omului să conştientizeze profunzimea căderii sale şi a propriilor păcate.

Domnul se adresează nouă azi prin nişte cuvinte minunate. Fiecare din noi se compară în permanenţă cu alte persoane, în special când conştiinţa noastră începe să ne demasce. Comparându-ne cu alţii, noi neapărat spunem: „eu nu sunt ca vecinul meu sau vecina mea, sau poate că nu sunt ca fraţii şi surorile mele. Eu doar duc o viaţă mai bună, eu sunt mai bun”.  Anume această comparaţie, care întotdeauna este îndreptată spre liniştirea propriei conştiinţe, deseori ne încurcă să obţinem sentimentul de pocăinţă.

Nu trebuie să ne comparăm cu nimeni – trebuie să aplecăm urechea la gasul propriei conştiinţe, iar dacă conştiinţa tace, trebuie să o trezim prin rugăciune, prin adresare către Dumnezeu. Se prea poate, până la urmă, vameşul nu ştia care îi este vina, deoarece vieţuia într-o comunitate, în care guvernau astfel de legi, în conformitate cu care trebuia de procedat. Se prea poate, el până la urmă nici nu înţelegea acel neadevăr, pe care îl făcea, dar simţea – în interiorul său, prin conştiinţa sa – că duce o viaţă incorectă şi nu  a găsit alte cuvinte, decât: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”. Fie ca aceste cuvinte, spuse de noi, nu în văzul lumii, nu în voce tare, dar în adâncul conştiinţei noastre, să înceapă şi calea noastră spre mântuire.

Postul mare, de fapt, este predestinat pentru a ne oferi mijloace, care purifică sufletul nostru. Postul este timpul curăţirii şi nu întâmplător el coincide cu primăvara, deoarece şi primăvara este timpul trezirii, timpul speranţei la viaţă, timpul înfloririi naturii. Anume primăvara a suferit Domnul şi Mântuitorul nostru, şi în ajunul  suferinţelor Lui îngrozitoare şi al Învierii Lui slăvite, creştinii trec prin tărâmul Postului cel mare, ca să-şi cureţe sufletul şi să se apropie de Dumnezeu, iar lucrând pentru virtuţi, să ţinem minte că pe noi ne mântuieşte puterea lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă a Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană