Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de miercuri din prima săptămână a Postului cel mare la catedrala „Botezul Domnului” din or. Moscova

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de miercuri din prima săptămână a Postului cel mare la catedrala „Botezul Domnului” din or. Moscova
Versiune pentru tipar
20 martie 2013 23:06

În seara zile de miercuri, la 20 martie 2013, în prima săptămână din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat marea pavecerniţă cu citirea Canonului cel Mare al cuviosului Andrei Criteanul la catedrala „Botezul Domnului” din Elohovo, or. Moscova.

După terminarea serviciului divin Întâistătătorul bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către păstoriţi cu o predică.

În numele Tatălui şi Fiului, şi Sfântului Duh.

Tradiţia sfinţilor părinţi mărturiseşte despre faptul că păcatul, al cărui început a fost pus în lumea îngerilor şi care prin căderea în păcat a strămoşilor a intrat în viaţa oamenilor, se manifestă în mod variat în diverse vicii. Cel mai mult firea păcatului se manifestă în trufie. Trufia, după afirmaţiile multor sfinţi părinţi, este mama tuturor viciilor. Din ea, ca din rădăcină rea, cresc diferite manifestări ale păcatelor omeneşti.

Una din aceste manifestări este mânia. Sfântul Ioan Scărariul face o legătură directă dintre mânie şi mândrie. Mânia este acea emoţie omenească, care aduce suferinţe şi celui care se mânie, şi în special celui care este martorul sau obiectul mâniei. Ioan Scărariul numeşte mânia „maladie” şi el are dreptate: mânia este maladie şi în sens duhovnicesc, şi în cel trupesc.

Uneori cauza mâniei este dereglarea sistemului nervos. Este o oarecare neordine în trupul fizic al omului şi astfel de manifestări ale păcatului trebuie tratate, adresându-se la medici, administrând medicamente şi alte modalităţi de vindecare a acestei emoţii bolnăvicioase. Dar pe noi mai mult ne nelinişteşte altceva. Dar dacă este o maladie duhovnicească? Dacă este manifestarea păcatului, cum de luptat cu această maladie?

Dacă mânia este manifestarea mândriei, atunci ea este legată de astfel de calităţi, cum e iubirea de sine, iubirea de putere, sentimentul superiorităţii. Mânia provine din faptul că omul i-a permis trufiei să intre în inima lui, i-a permis păcatului să sălăşluiască în el, care, dezvoltându-se, generează urmări extrem de grave.

Omul trufaş repetă păcatul lui Denniţa – al acelui înger, care a devenit satana. El nu a dorit să fie alături de Dumnezeu, ci a dorit să fie în locul lui Dumnezeu. Tot aşa şi omul mândru îl izgoneşte pe Dumnezeu din locul central al vieţii sale şi acest loc îl ocupă propriul ego, căruia i se închină, pe care îl preaînalţă şi totodată îl supune încercărilor enorme. Căci dacă omul este iubitor de sine, egoist din fire, atunci orice încercare a altor persoane de a spune ceea ce nu corespunde gândurilor lui sau de a întreprinde acţiuni, care măcar într-un fel îi lezează ego al lui, aduc la urmări foarte grele şi deseori astfel de persoane, de parcă ar fi obijduiţi de alţii, îşi manifestă mânia.

Când omul suferă de pe urma trufiei, el devine foarte vulnerabil şi slab. Lui i se pare că este puternic, doar trufia pătrunde în conştiinţa persoanelor deştepte, instruite, de succes. Însă, izgonidu-L pe Dumnezeu din propria viaţă şi plasându-se pe sine pe acel loc, o astfel de persoană devine extrem de vulnerabilă. De fapt, mânia este gradul suprem al dezacordului unui om cu altul, care se manifestă în exterior prin cele mai respingătoare forme. În mânie noi parcă vedem faţa păcatului, urâţenia lui, caracterul anormal al lui, doar norma este îndeplinirea legii lui Dumnezeu, ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, viaţa în conformitate cu aceste porunci. Anume aceasta este norma vieţii, determinată de Dumnezeu pentru oameni, iar păcatul este încălcarea normelor, prin urmare, este o anormalitate, o maladie, precum o spun sfinţii părinţi.

Multe mişcări ale păcatului se produc în interiorul omului, în profunzimea conştiinţei lui, în inimă. Dezacordul dintre persoane poate crea sentimentul de iritare interioară, însă această iritare este ascunsă, de la ea suferă doar acela, care se irită. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa mâniei. Mânia - nu este o iritare interioară ascunsă, dar este o emoţie extrem de grea, care în primul rând aduce într-o stare gravă pe însuşi omul mânios. Prin mânie el slăbeşte, dacă nu chiar distruge relaţiile sale cu alţi oameni. Cine îl va iubi pe cel mânios? Cât e de greu să lucrezi cu o persoană mânioasă. Nu este posibil să prieteneşti cu el, iar acela, considerându-se puternic, într-adevăr este atât de slab, încât rămâne în deplină singurătate.

Păcatul nu poate fi plăcut. Viciile pot fi doar în aparenţă plăcute, de fapt orice păcat poartă în sine un prejudiciu enorm pentru personalitatea umană şi mânia este pildă a acestui prejudiciu. Mâniosul pierde şi nimic nu dobândeşte, deoarece omul nu poate dobândi nimic pentru sine prin păcat.

Dar mai este încă ceva, ce transformă acest păcat în marele pericol pentru viaţa duhovnicească a omului. Noi găsim cuvinte uimitoare în epistola apostolului Pavel către Efeseni: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului” (Efes. 4: 26-27). Apostolul previne: chiar dacă te-ai mâniat, nu te-ai stăpânit, ai manifestat emoţii într-un mod necuviincios, fă astfel, ca după apunerea soarelui totul să treacă, eliberează-te de povara mâniei, împăca-te cu acea persoană, pe care te-ai mâniat. Dar de ce e nevoie să o facem repede? Deoarece, dacă mânia este reţinută pe parcursul unui timp mai îndelungat, ea trece în alt viciu, încă mai straşnic – în răutate. Iar răutatea – nu este pur şi simplu unul din vicii. Cuvântul „răutate” are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „rău”, iar răul anume şi este diavolul. Precum în trufie, în răutate se manifestă însăşi firea păcatului şi omul rău nu se poate mântui. El nu poate fi împreună cu Dumnezeu, deoarece acolo, unde este răul, acolo nu este Dumnezeu. Omul prin rău se leagă cu diavolul şi contrar voinţei sale devine jucărie în mâinile lui, precum prin dragoste omul intră în comuniune cu Dumnezeu.

Mânia uneori este explicată prin trăsăturile de caracter şi, într-adevăr, ea poate într-un fel să fie legată de particularităţile organismului omului. Dar dacă această trăsătură, acest viciu nu este supus tratamentului duhovnicesc, atunci el trece în răutate, iar răutatea nu mai poate fi tratată, deoarece răutatea este contrapusă lui Dumnezeu – omul rău moare.

Iată de ce este necesar să luptăm cu mânia, să ne reţinem, în primul rând, de manifestările exterioare ale iritării. Iritarea prin sine este la fel de periculoasă pentru om – ea distruge lumea şi pacea lui interioară, încurcă gândurile, încurcă la determinarea relaţiilor dintre oameni, la analiza lor corectă, în special dacă aceste persoane intră în perioada conflictelor. Prin iriscibilitate omul îşi slăbeşte capacităţile în comunicarea cu alţii, însă iritarea, rămânând în interior, nu aduce atâta prejudiciu persoanei în relaţiile ei cu cei din jurul său ca iritarea manifestată în exterior – este o stare cu mult mai straşnică.

Mânia, care intră în obişnuinţă, mânia, care intră în firea omului, care devine a doua lui natură – este calea în abis, deoarece o astfel de mânie întotdeauna va trece în răutate, în deplina înstrăinare de Dumnezeu. Persoana chiar poate să creadă în mod formal şi chiar să meargă la Biserică, dar dacă are în sufletul său răutate, atunci nu poate avea loc mântuirea. De aceea trebuie de oprit acest păcat, până mai este în interior, când apare iritarea, supărarea pe alţi oameni. Un remediu foarte bun propun sfinţii părinţi – a gândi în acest timp la propriile păcate. Dacă ceva nu ne-a plăcut în om, dacă vedem paiul în ochiul lui, trebuie să privim la noi înşine şi, se prea poate, vom vedea bârna, care este incomensurabilă cu ceea ce trezeşte iritare în alt om.

Dar dacă mânia, totuşi, ne-a vizitat, ne-a cuprins sufletul, s-a revărsat în exterior, atunci, prin cuvintele apostolului Pavel „soarele să nu apună”, scoate din sine această stare, căieşte-te în faţa lui Dumnezeu şi împacă-te cu apropiaţii. Cuvinte minunate auzim de multe ori în timpul slujbelor din Postul cel Mare: „Pune, Doamne, lacăt gurii mele”. Noi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, ca să ne dea puteri să controlăm cuvintele noastre, prin urmare, şi emoţiile noastre, iar aceasta este aplicabil şi pentru mânie. Postul cel Mare este timpul de meditare asupra propriei persoane, timpul rugăciunii, timpul luptei cu patimile şi viciile noastre şi să ne ajute Domnul cu mila Lui să ne eliberăm de ceea ce ne apasă sufletul, ca să facem nişte paşi, fie nu prea mari, dar reali, în întâmpinarea lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie