Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de joi din prima săptămână a Postului cel mare la mănăstirea stavropighială de călugări Novospassky în or. Moscova

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniţă în ziua de joi din prima săptămână a Postului cel mare la mănăstirea stavropighială de călugări Novospassky în or. Moscova
Versiune pentru tipar
21 martie 2013 22:00

În seara zile de joi, la 21 martie 2013, în prima săptămână din Postul cel Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat marea pavecerniţă cu citirea Canonului cel Mare al cuviosului Andrei Criteanul în biserica „Acoperământul Maicii Domnului” la mănăstirea stavropighială Novospassky, or. Moscova. După terminarea serviciului divin Preafericitul Stăpân a ţinut o predică.

În numele Tatălui şi Fiului, şi sfântului Duh.
Păcatul se manifestă în multe vicii, dar în unele din ele se arată în măsură deplină, demonstrând firea sa adevărată. Astfel de vicii sunt trei la număr: trufia, răul şi minciuna. Diavolul, izvorul răului şi al păcatului, a săvârşit căderea în păcat şi a încetat să mai fie Denniţa, înger, fiind cuprins de trufie. El s-a umplut de rău, iar răul este opus binelui, răul apare pe măsura îndepărtării de Dumnezeu. Şi deoarece el s-a izolat cu desăvârşire de Dumnezeu, firea lui a devenit rea. Diavolul este minciună, după cum spune Sfânta Scriptură (vezi: In. 8:44). Prin urmare, în minciună pe deplin se manifestă însăşi natura păcatului. 

Viciul minciunii este foarte răspândit. Sfântul avva Dorotei, un sfânt nevoitor din secolul al VII-lea, vorbeşte despre trei feluri de minciună. „Unul spune minciuni în gând, spune stareţul, altul – în cuvinte, iar celălalt – prin toată viaţa sa”. Aceasta înseamnă, că minciuna acţionează la trei niveluri – la nivel de gânduri, la nivel de cuvinte şi la nivel de fapte.

Când omul trăieşte cu gânduri mincinoase, când în adâncul sufletului conştientizează că aceste gânduri sunt mincinoase, dar nu le poate părăsi, atunci este vorba de minciuna minţii. Această minciună are şi o altă denumire – rătăcire. Omul se alimentează cu idei false. Într-un moment anume el poate chiar să înceapă să creadă în aceste idei, însă o idee falsă niciodată nu va permite persoanei să nu se îndoiască de ea. Îndoielile întotdeauna se păstrează şi omul, în profunzimea sufletului uman, se îndoieşte de faptul că prezintă un adevăr, chiar dacă mărturiseşte în gura mare această idee falsă.

Minciuna la nivel de cuvinte este extrem de periculoasă, deoarece ea transmite ideile mincinoase în spaţiul social. Omul se contaminează de minciună prin cuvinte şi noi ştim câte suferinţe a adus neamului omenesc minciuna, însuşită de masele de oameni. Această minciună duce la dezlănţuirea de războaie, la suferinţe, la moarte.

Şi, în sfârşit, minciuna în fapte – este aceea ce răspândeşte în mod văzut principiul diavolesc în lume. Omul care săvârşeşte faptele minciunii, continuă cauza tatălui întunericului.

Cum se poate de depăşit minciuna? Doar uneori noi utilizăm minciuna în glumă, spunând vrute şi nevrute; alteori – înălţându-ne pe noi înşine (o astfel de minciună se numeşte lăudăroşenie sau laudă de sine); iar câte odată prin minciună aducem lovituri altor oameni – o astfel de minciună se numeşte clevetire.

Sfântul nevoitor egiptean din secolul al IV-lea avva Isaia a spus nişte cuvinte foarte puternice: „Minciuna izgoneşte frica de Dumnezeu”. Iar sfântul cuviosul Ioan Scărariul, parcă continuând acest gând, afirma că frica de Dumnezeu o putem dobândi doar dacă biruim minciuna.

Prin urmare, există o anumită legătură internă dintre frica de Dumnezeu şi minciună. Această relaţie este evidentă, deoarece Dumnezeu este adevăr. „Eu sunt Adevărul”, spune Domnul (In. 14:6). Iar diavolul este minciuna. Şi dacă noi auzim şi ascultăm vocea lui Dumnezeu, dacă noi însuşim ceea la ce Domnul ne cheamă pe noi, atunci încălcarea legilor lui Dumnezeu în inima noastră generează frică – frica în faţa lui Dumnezeu. Şi nu doar frica de a fi pedepsit, după cum spune Vasile cel Mare, dar şi frica de a obijdui pe cel pe care îl iubeşti, frica de a fi separat de comunicarea cu Domnul.

Minciuna omoară frica de Dumnezeu. Cu cât e mai multă minciună în viaţa personală, familială, socială, în viaţa civilizaţiei omeneşti, cu atât  mai mică este frica de Dumnezeu. Noi putem face  măsurări exacte ale stării societăţii omeneşti prin faptul dacă se păstrează în inima oamenilor frica de Dumnezeu sau nu. Dacă frica dispare, înseamnă că societatea este cufundată în minciună.

Dar cum să ne eliberăm de minciună? Este cu totul clar pentru fiecare creştin că săvârşirea faptelor de minciună, rostirea cuvintelor mincinoase este trădarea lui Dumnezeu, Care ne cheamă cu totul la altceva. Fiind Adevăr, El ne cheamă să fim purtătorii acestui Adevăr. De fiecare dată, când utilizăm cuvinte mincinoase sau când în conştiinţa noastră se furişează gânduri mincinoase, sau când dorim să săvârşim faptele minciunii, noi trebuie să ţinem minte de judecata lui Dumnezeu. Trebuie să educăm în noi frica de Dumnezeu, noi trebuie să controlăm şi gândurile noastre, şi acţiunile noastre, şi cuvintele noastre. Acest control permanent a stării noastre interioare, a cuvintelor, pe care le pronunţăm, şi a faptelor, pe care le comitem, va putea să ne ajute să ne oprim în acel moment, când se pare că trebuie să spunem un neadevăr.

Uneori apare întrebarea: Dar putem evita minciuna? Sfinţii părinţi fac o oarecare demarcare dintre minciuna spusă din frica de moarte, minciuna, spusă din constrângere, şi minciuna, spusă conştient şi, în primul rând, pentru a aduce prejudicii irecuperabile altei persoane. Fiecare minciună este păcat, dar într-o măsură mai mare este păcat acea minciună, care se leagă de un alt viciu, ce provine din păcat – făţărnicia, fariseismul, linguşirea.

Omul mincinos duce o viaţă dublă – prin viaţa sa interioară, prin gândurile sale, printr-o altă viaţă ca o faţadă, adresată oamenilor. Iată această făţărnicie este extrem de periculoasă pentru starea duhovnicească interioară a omului – ea distruge integritatea personalităţii umane, îl slăbeşte pe om, îl face vulnerabil, supus multor vicii.

Însă făţărnicia este periculoasă nu doar prin faptul că distruge integritatea interioară. Făţărnicia generează o reacţie de răspuns la oamenii din jur, formând o atitudine de neîncredere faţă de cel ce vorbeşte minciună. Iar lipsa de credibilitate distruge ţesutul sănătos al relaţiilor omeneşti. Dacă nu există încredere, nu se poate de făcut prea multe. Dacă nu este încredere – nu este cu putinţă a crea o familie, nu este încredere – nu e posibil a păstra bunele relaţii dintre copii şi părinţi, nu este încredere – nu se pot construi relaţii armonioase în societate, nu este încredere – este imposibil a păstra pace între ţări şi popoare. Şi dacă făţărnicia distruge încrederea, prin aceasta trezeşte o reacţie adversă – bănuiala, care în orice moment poate duce la acţiuni agresive, orientate spre a contracara faptele periculoase ale mincinosului şi făţarnicului.

Iată în aşa mod minciuna, a cărei tată este diavolul, distruge existenţa, distruge relaţiile dintre oameni, distruge personalitatea umană. Noi putem să înfrângem acest păcat, consolidând controlul asupra gândurilor, asupra cuvintelor şi faptelor noastre. Nu întotdeauna poţi spune adevărul omului muribund – trebuie de lăsat lui o speranţă, pentru ca să se mai roage, ca să-şi mobilizeze puterile pentru biruinţa asupra maladiei şi noi ştim că nu orice medic îi spune pacientului diagnoza îngrozitoare, ca să nu tragă linia de totalizare a vieţii lui. Sunt şi alte situaţii, în care nu poţi spune adevărul.

Cum să procedăm în această situaţie? Nu trebuie de spus minciună, dar cine cere de la noi ca să spunem tot adevărul? Noi niciodată nu spunem tot adevărul, poate doar cu excepţii rarisime, ca în cazul mărturisirii sincere sau al comunicării cu oamenii cei mai apropiaţi şi scumpi. De la noi nu se cere ca să punem primului întâlnit pe drum totul ce gândim, ca să-i împărtăşim toate gândurile noastre. Nu se cere a spune tot adevărul, dar  nu trebuie să spunem minciuni.

Omul care are grijă de starea sa duhovnicească, care este cufundat în rugăciune, care păstrează frica de Dumnezeu, întotdeauna va găsi cuvinte corecte, înţelepte ca să nu cadă în păcatul minciunii şi să nu aducă durere altui om, ca să nu încalce îndatoririle sale în faţa altor oameni şi să nu comită greşeli, care pot avea loc, dacă cineva va afla tot adevărul – despre el, despre cei din jur sau despre circumstanţele, în care oamenii sunt atraşi.

Tărâmul Postului cel Mare este timpul rugăciunii, este timpul pocăinţei, este vremea abstinenţei şi vremea meditaţiilor. Când iureşul sarcinilor cotidiene şi deşertăciunea ne lipsesc pe deplină măsură de posibilitatea de a gândi la viaţa noastră duhovnicească interioară, este dificil să te laşi condus de gânduri cuvioase. Postul cel Mare ne oferă o astfel de posibilitate. De aceea tărâmul postului, legat de rugăciune şi abstinenţă, noi trebuie să-l parcurgem în meditare, citire, gânduri despre viaţa noastră duhovnicească. Să ne ajute Domnul ca anume astfel să petrecem Zilele Patruzecimii.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie