Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare la mănăstirea în cinstea Nașterii Maicii Domnului

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare la mănăstirea în cinstea Nașterii Maicii Domnului
Versiune pentru tipar
3 martie 2014 16:39

La 3 marte 2014, în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril s-a rugat la serviciul divin, conform tipicului, la mănăstirea stavropighială de maici în cinstea Nașterii Maicii Domnului, or. Moscova. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioși cu o predică.

Vă mulțumesc din inimă, maică, pentru cuvintele bune și pentru icoana Mântuitorului Hristos.

Întotdeauna vizitez cu bucurie mănăstirile stavropighiale în prima săptămână a Postului Mare. În acest an începem postul cu serviciul divin în vechea catedrală a mănăstirii în cinstea Nașterii Maicii Domnului din orașul Moscova – locaș sfânt, fondat peste șase ani de după lupta de la Kulikovo. Mănăstirea a fost creată de mama eroului luptei de la Kulikovo, Vladimir Andreevici Hrabryi, cneazul Serpuhovski, care a primit tunderea în monahism cu numele Marta și este venerată între aceste ziduri tot așa ca și Elena, soția cneazului Vladimir, care a primit în schimă numele de Eupraxia.

Mănăstirea a fost slăvită prin faptele sale bune. Ea a păstrat amintirea eroilor luptei de la Kulikovo. Aici se săvârșea rugăciunea neîncetată pentru cei adormiți – de fapt, primele maici ale mănăstirii au fost văduvele, mamele, surorile eroilor căzuți. Noi știm că mănăstirea, în pofida dificultăților de ordin istoric, se împodobea și către momentul închiderii a fost cea mai mare mănăstire a Moscovei – ea număra până la 700 de monahii. Însă această măreață mănăstire, având o importanță deosebită duhovnicească pentru viața Moscovei, a fost devastată, nimicită, multe din rasofore au fost împușcate. Se prea poate anume datorită sacrificiului lor de mucenic, printr-un miracol, catedrala în cinstea Nașterii Maicii Domnului a devenit prima biserică, care a fost deschisă, deocamdată în calitate de parohie, pe teritoriul mănăstirii în orașul Moscova.

De atunci a început renașterea mănăstirii, care continuă până acum și, în pofida greutăților și scârbirilor, mănăstirea crește din putere în putere. Aș vrea să vă aduc mulțumiri, maică, pentru trudele  Dumneavoastră, a tuturor surorilor, care făuresc împodobirea vieții mănăstirești, atât de viu arătată și în serviciul divin frumos, minunat, de azi.

Noi am pășit pe tărâmul Postului Mare și fiecare creștin rațional își pune problema, ce trebuie de făcut pe parcursul Postului Mare, ca să se producă schimbarea spre mai bine, ca să se schimbe modul nostru de a gândi, ca să se schimbe sentimentele noastre, ca voința noastră să se întărească pentru virtute. Și sfinții părinți, chibzuind la această temă, spun că o condiție obligatorie a unei creșteri duhovnicești interioare de acest fel este cunoașterea de sine.

Sfântului Simeon Noul Teolog îi aparțin cuvintele puternice, pătrunzătoare: „Pe acela care nu s-a cunoscut pe sine însuși, nu îl va putea salva nici chiar Dumnezeu cel Atotputernic”. Sunt cu adevărat cuvinte pătrunzătoare și ele trebuie să ajungă la conștiința fiecăruia dintre noi. Dacă nu ne vom cunoaște pe noi înșine, dacă nu înțelegem ce se petrece în interiorul nostru, chiar și Dumnezeu nu poate să ne ajute. Și nu din cauza că nu are puteri, dar pentru că, dăruind omului libertate, El nu impune pe nimeni cu forța spre mântuire. Doar diavolul trage cu forța pe om la ispită și pierzanie, diavolul este în stare să rupă cu forța pe oameni de la Dumnezeu – este suficient să amintim istoria mănăstirii în cinstea Nașterii Maicii Domnului. Parcă nu cu forța a fost închisă această mănăstire? Parcă nu cu forța au încercat să convingă pe monahi să-și schimbe modul de viață? Pe când Domnul nu îl impune pe nimeni cu forța.

Cunoașterea propriei persoane este o modalitate de curățire de păcate, în special săvârșite din neștire, nechibzuite, spune Grigore de Nissa. Într-adevăr, multe păcate le săvârșim nu din voință rea, dar din neștiință. Aceasta se referă, în special, la oamenii neîmbisericiți – poate și credincioși, doritori de a trăi conform voinței lui Dumnezeu și a legii lui Dumnezeu, dar care nu au deprinderi de viață duhovnicească. Nu rareori păcatele sunt săvârșite din neștiință și fiecare preot, în practica sa la mărturisire, s-a ciocnit de răspunsul uimitor al celui ce se pocăiește la întrebarea „Cu ce ai păcătuit?” – „Cu nimic, părinte, nu am săvârșit nici un fel de păcate”. Acestea au loc din cauza că oamenii nu cunosc și nu înțeleg ce este păcat, iar necunoașterea păcatului provine de la incapacitatea de a se cunoaște pe sine însuși.

Dar cum se va cunoaște omul pe sine însuși? Vasile cel Mare spunea că nu este cu putință să te vezi cu vederea obișnuită și chiar mintea noastră încetinește, când își examinează propriile neajunsuri, în același timp devine ageră la analiza slăbiciunilor altora. Mintea noastră este pătrunzătoare și puternică, când privim cu atenție la păcatele altora și încetinește, conform spuselor sfântului ierarh, când trebuie să examineze propriile păcate.

Prin urmare modalitatea de cunoaștere a propriei persoane este mintea omenească, însă nu doar mintea. Cuviosul Nichita Stifat ne învață în „Filocalia” ce trebuie să facem ca mintea omenească să poată să se descurce în propria viață duhovnicească. El vorbește despre două condiții importante. Prima – este depărtarea de deșertăciunea zilnică. A doua – este încercarea propriei conștiințe.

Într-adevăr, când omul duce o viață de deșertăciune, când a lui conștiință este umplută de informația din lumea ambiantă, pe care încearcă să o înțeleagă, când încearcă să răspundă la anumite întrebări, care decurg din această deșertăciune lumească, atunci privirea lui pleacă într-o parte, în exterior, aidoma privirii fizice care, conform spuselor aceluiași Vasile cel Mare, este în stare să cunoască doar lumea exterioară, dar nu și cea interioară.

Noi ne lipsim de privirea interioară, când focarul atenției noastre este îndreptat în exterior, în special spre deșertăciunea zilnică. Doar anume din această cauză s-a început monahismul în istoria Bisericii. Oamenii care aveau o atitudine serioasă față de viața lor duhovnicească, față de educația lor duhovnicească, înțelegeau bine că participarea la lucrurile cotidiene deșarte nu oferă rațiunii posibilitatea de a se concentra. Probabil, o știe fiecare persoană din propria experiență, se prea poate, în primul rând, aceia care frecventează biserica, cât este de greu să te rupi de deșertăciunea lumească chiar în timpul rugăciunii în biserică, cum gândurile se rup în exterior și acapără conștiința.

De aceea cuviosul Nichita vorbește despre necesitatea de a se separa de deșertăciunea cotidiană și a-și încerca conștiința. Anume aici se folosește mintea, care are posibilitate să analizeze ceea ce se petrece în viața noastră, gândurile noastre, faptele noastre, intențiile noastre. Anume cu ajutorul minții omul se cunoaște pe sine însuși. Pentru aceasta este necesar să ai deprinderi de a face aceasta. Dacă e pur și simplu să meditezi la propria persoană, poți înnebuni și nimic bun nu vei dobândi. Trebuie să faci aceasta, întotdeauna îmbinând meditările cu rugăciunea, cerând de la Domnul să ne descoperă propriile taine, deseori ascunse de noi înșine, cuibărindu-se undeva în conștiință sau chiar în subconștiință. Prin puterea lui Dumnezeu se descoperă în fața noastră tainele noastre personale - doar că inima și mintea trebuie să fie deschise în întâmpinarea unei astfel de încercări a conștiinței și nici o minciună, nici o autojustificare nu poate exista atunci, când ne gândim la propria viață, la propriile gânduri, la propriile intenții și la propriile fapte.

Dar ce dobândește omul în urma acestei autocunoașteri? Același Nichita Stifat ne învață că urmarea constă în conștientizarea, în primul rând, a celor ce se întâmplă zilnic. Începem să înțelegem deșertăciunea, nimicnicia a tot ce săvârșim în fiecare zi și ceea ce absoarbe toată atenția noastră și grijile noastre.

În această lume de zi cu zi există valori personale și ele înrobesc conștiința noastră. Uneori nu vedem nici un fel de valori, cu excepția celor care sunt necesare în munca zilnică. Dar autocontemplarea și autoîncercarea ne ajută să înțelegem nimicnicia acestor „valori” – cel puțin în fața eternității, în fața vieții de apoi și chiar în fața valorilor adevărate, care există în această viață, precum sunt dragostea, adevărul, dreptatea, pacea, neprihănirea.

Căpătând înțelegerea faptului ce este principalul în viață, noi devenim mai puternici și totodată devenim mai smeriți. Conform afirmațiilor aceluiași cuvios Nichita, una din urmările autocunoașterii este obținerea adevăratei smerenii. Dacă corelăm ceea prin ce trăim, ceea prin ce răsuflăm, ceea către ce ne este îndreptată atenția noastră, grija noastră, cu acele mărețe idealuri Dumnezeiești, care sunt trasate și în sufletul nostru, și în cuvântul lui Dumnezeu, dacă corelăm grijile noastre cotidiene cu realizările valorilor adevărate ale vieții umane, în acest caz nu putem să nu ne îngrozim cât de departe suntem de adevăratele idealuri. Este înțelegerea propriei slăbiciuni, a imposibilității de a viețui conform cuvântului lui Dumnezeu și aceasta trebuie să ne aducă la sentimentul smereniei și, precum spune același sfânt cuvios, la lacrimile umilinței.

Pentru cineva ar putea să pară straniu că lacrimile sunt virtute. Dar nu orice fel de lacrimi, nu lacrimile care sunt urmarea slăbiciunii omenești, al destrăbălării sau pur și simplu al unei maladii nervoase, dar lacrimi care provin de la înțelegerea propriului eu, de la analiza profundă a faptului ce se întâmplă în viața noastră, de la conștientizarea necorespunderii vieții noastre acelor mărețe porunci și legi, pe care Dumnezeu le-a trasat pentru noi toți.

Fie ca zilele Sfintei Patruzecimi să ne ajute să ne descurcăm în noi înșine, să ne ajute să privim în alt mod la deșertăciunea de zi cu zi, să ne ajute să obținem înțelegerea faptului ce este adevărat și folositor. Anume aceste sarcini noi trebuie să le soluționăm pe parcursul zilelor sfinte și mântuitoare ale Sfintei Patruzecimi. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită în Duminica a 13-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica cu hramul „Sfânta intocmai cu Apostolii marea cneaghine Olga” din Ostankino, or. Moscova

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfinților Binecredincioșilor cneji Daniel al Moscovei și Alexandru Nevski după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la Mănăstirea „Sfântul Daniel”

Predica Patriarhului rostită în Duminica a 12-a după Cincizecime după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la biserica „Sfântul Mare Mucenic Nichita” din Staraya Basmannaya Sloboda, or. Moscova

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Petru după Te-Deum-ul săvârșit la Mănăstirea „Sfântul Mitropolit Petru” din Vysokoe

Predica Patriarhului rostită de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Petru după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlinul Moscovei

Predica Patriarhului rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită de sărbătoarea Icoanei Maicii Domnului „Donskaya” la Mănăstirea Donskoi

Predica Patriarhului rostită după Dumnezeisca Liturghie săvârșită la biserica cu hramul în cinstea Icoanei Maicii Domnului „Darjavnaia” din Certanovo, or. Moscova

Predica Patriarhului rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Sfânta Treime” a Mănăstirii din Solovki

Predica Patriarhului rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din Sankt-Petersburg

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după privegherea săvârșită în Catedrala episcopală „Icoana Maicii Domnului de Kazan” din Sankt-Petersburg