Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniță în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după marea pavecerniță în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova
Versiune pentru tipar
3 martie 2014 23:02

În seara zilei de 3 marte 2014, în ziua de luni a primei săptămâni din Postul Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat marea pavecerniță cu citirea Canonului cel Mare de pocăință al cuviosului Andrei Criteanul la catedrala „Hristos Mântuitorul” în Moscova. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul s-a adresat către credincioși cu o predică.

În numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Pe parcursul Postului Mare fiecare creștin, care are o atitudine conștientă față de propria credință, trebuie într-un mod deosebit să supună înțelegerii, analizei, viața sa interioară. Sfinții părinți propun ca noi să plasăm această autoîncercare în centru vieții noastre, în special în acele timpuri, când și circumstanțele din exterior contribuie la această autoconcentrare.

Postul este anume o astfel de circumstanță. Fără îndoială, supunându-ne unei încercări de ordin intern, punându-ne întrebări neplăcute, noi ne vom atinge de multe aspecte dificile ale vieții noastre interioare. Despre una din aceste fațete aș vrea să vorbesc azi – nu atât în numele meu, cât al sfinților părinți.

Această fațetă sunt stresurile, prin care omul contemporan trece în diferită măsură, practic, în fiecare zi. La unii stresurile sunt legate de îndatoririle profesionale, alții nu suportă fundalul general informațional, care se prăbușește asupra omului și poartă o foarte mare cantitate de negativ, acționând, cu voie sau fără voie, asupra conștiinței noastre.

Pe timpul sfinților părinți cuvântul „stres” nu era utilizat, dar era un alt cuvânt, care a ieșit, practic, din circuit – cuvântul „scârbire”. Despre scârbire se vorbește mult în scrierile patristice. Sfântul Grigore de Nissa spune că scârbirea usucă inima omului. Iar minunatul scriitor ascet cuviosul Ioan Casian Romanul aduce o astfel de comparație: precum molia este dăunătoare pentru haine, tot așa scârbirea este dăunătoare inimii omenești.

Sfinții părinți înțelegeau cu claritate că scârbirea în majoritatea cazurilor distruge pacea interioară și liniștea omului, îl lipsește de posibilitatea de concentrare, inclusiv în problemele vieții duhovnicești. Când omul trece printr-un stres puternic, el nu se poate gândi la altceva – el în permanență „trece” prin propria conștiință anumite situații legate de acest stres, el încearcă cu mult chin să găsească ieșire din situația creată, el suferă în mod real. Și cât de des stresurile aduc la urmări fizice irecuperabile, distrugând organismul omului și chiar viața lui!

O astfel de stare sfinții părinți o numesc starea păcatului. Scârbirea este păcat, deoarece ea cu adevărat distruge inima omului și omul contemporan, trecând prin stres, cunoaște aceasta din propria experiență.

Dar poate fi scârbirea mântuitoare? Și la această întrebare dau răspuns sfinții părinți. Același Ioan Casian Romanul spune că în două cazuri scârbirea este mântuitoare – când are loc în urma pocăinței sincere în fața lui Dumnezeu sau când vine la om din cauza insatisfacției de pe urma evoluției sale duhovnicești.

Însă scârbirea, care se referă la aceste două situații, nu usucă inima omului și nu este stres. Este un alt fel de scârbire – ea mobilizează conștiința și voința, ajută a determina sarcini importante în viață, legate de desăvârșirea duhovnicească, de dezvoltarea personalității. O astfel de scârbire nu ucide, dar înalță, fiind un stimulent al desăvârșirii interioare.

Dar ce e de făcut, când ne ciocnim de stres – acea scârbire, care usucă sau distruge firea omenească? Sfinții părinți dau un răspuns simplu. Astfel, Ioan Scărarul spune că scârbirea și tristețea se distrug prin cântarea de psalmi și virtuți.

Prin cântarea de psalmi cuviosul a avut în vedere, bineînțeles, rugăciunea – o rugăciune sinceră către Dumnezeu. În momentele de scârbire și tristețe trebuie de corelat cauzele lor cu acel sistem de valori duhovnicești, pe care Dumnezeu le-a determinat pentru viața omului. De cele mai dese ori, corelând cauzele stresului și ale scârbirii cotidiene cu marile porunci ale lui Dumnezeu, putem spune că pricina scârbirii și a tristeții este nimic în fața lui Dumnezeu și a vieții veșnice și este nimic față de mântuirea sufletului nostru. Puterea creștinului constă în faptul că el poate contrapune tristeții, stresului convingerea sa interioară, bazată pe credință. Anume astfel, prin convingerile noastre este biruită scârbirea pentru frații noștri adormiți. Prin convingeri, prin rugăciune, este biruită tristețea, de care deseori ne ciocnim în viață.

Ioan Scărarul mai pomenește virtutea. De ce virtutea? Deoarece săvârșirea de fapte bune întotdeauna poartă în sine o anumită încărcătură pozitivă, îmbogățind pe om cu energie. Chiar și vizitarea oamenilor scârbiți, în loc ca să răpească energia de la om, îl ajută să traseze în propria conștiință ceva important, să determine prioritățile, să separe principalul de secundar. Dacă săvârșim fapte bune, astfel întoarcem spatele adevărurilor triste. Anume din aceste considerente, când ne vizitează tristețea nu pentru Dumnezeu, dar tristețea determinată de scârbirile vieții, noi nu trebuie să ne închidem în interiorul nostru, nu trebuie să ne gândim permanent la cauzele acestei tristeți, nu trebuie să ne luptăm cu cei care ne-au obijduit și să creăm un sistem de apărare, astfel aducând și o mai mare pierdere sufletului nostru. Este foarte important să comutăm conștiința și să începem să facem fapte bune, să citim Sfânta Scriptură și, cum ne-a învățat Ioan Scărarul, să combatem scârbirea prin cântări de psalm.

Înțelepciunea patristică conține indicații minunate care ne ajută să ne organizăm corect viața. Nu pot să nu amintesc cuvintele minunate ale cuviosului Nil Sinaitul care a spus clar și simplu că scârbirea omului este biruită de curaj și noblețe. Însă curajul și noblețea trebuie să aibă un izvor, și acest izvor este întotdeauna în interiorul omului, în inima lui, în mintea lui. Curajul și noblețea se cultivă pe baza convingerilor și a unei experiențe duhovnicești reale, altminteri ele rămân doar cuvinte frumoase, incapabile nu doar să acorde ajutor omului în scârbiri, dar să-l însoțească pur și simplu în viață.

Instruiți de înțelepciunea patristică, să privim cu atenție în interiorul nostru, să încercăm să răspundem la acele întrebări, pe care conștiința le pune în fața noastră și, bazându-ne pe înțelepciunea sfântă și măreață a părinților și învățătorilor Bisericii, înarmându-ne cu această înțelepciune, să depășim scârbirile și tristețile vieții noastre. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

 

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie