Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în duminica a 4-a din Postul Mare, ținută la biserica moscovită în cinstea sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, în Krasnoie Selo

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în duminica a 4-a din Postul Mare, ținută la biserica moscovită în cinstea sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, în Krasnoie Selo
Versiune pentru tipar
31 martie 2014 09:30

La 30 martie 2014, în duminica a 4-a a Postului Mare, a sfântului cuviosului Ioan Scărarul și ziua pomenirii cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la biserica în cinstea sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, în Krasnoie Selo, or. Moscova. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către cei prezenți cu o predică.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Multstimate părinte Valerii, parohul acestei sfinte biserici! Dragi părinți, frați și surori!

Vă salut pe toți cu ocazia celei de a patra duminici din Postul Mare, ziua când este pomenirea sfântului cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Ioan Scărarul – un mare ascet, nevoitor, scriitor bisericesc, ale cărui  opere ajută și în zilele noastre oamenilor, contemporanilor noștri, separați prin mule veacuri de la cuviosul Ioan, să săvârșească faptele mântuirii.

Puterea operelor sfântului cuviosului Ioan constă în faptul că gândurile ce se conțin în cuvintele sale nu izvorăsc din înțelepciunea omenească. Bineînțeles, totul în expunerea cuviosului este prezentat foarte logic. În cartea sa, numită „Scara”, despre calea urcușului omului de la pământ la cer, în mod uimitor efectele sunt legate logic de cauze, astfel că este  aranjat un sistem întreg ascetic, în corespundere cu care omul poate urca pe scara nevăzută de la pământ la cer fiind încă în viață, aici, pe pământ. Însă această înțelepciune, această logică, acest cuvânt uimitor de convingător este condiționat nu de studii sau cunoștințe ale cuviosului, dar de experiența lui de viață. El scria despre ceea ce a trăit singur, a simțit singur, ceea ce a devenit parte din viața lui. Iar când omul vorbește, bazându-se pe propria experiență, dar nu din cuvinte străine, când cuvintele lui trec prin rațiunea lui proprie, prin inima lui, atunci aceste cuvinte devin îndeosebi de convingătoare. Ele nu mai pot fi limitate nici de apartenența etnică, nici de țară, nici de cultură, nici de epocă – ele vor avea semnificație pentru fiecare om, indiferent unde ar locui. Anume așa și s-a întâmplat cu operele sfântului cuviosului Ioan Sinaitul, Scărarul, a cărui pomenire o sărbătorim azi.

Întreg sistemul pe care ni-l propune cuviosul Ioan, se bazează pe principiul urcării treptate a omului de la mai puțin la mai mult, către ceea ce este cel mai important pentru viața duhovnicească a omului. Anume în ziua pomenirii sfântului cuviosului Ioan Scărarul este citit un fragment minunat din Evanghelia după Marcu, unde se povestește despre vindecarea unui tânăr demonizat, care era mut și surd (Mc. 9:17-31). Duhul care viețuia în interiorul acelui nefericit, îl arunca în foc și în apă, încât își pierdea cunoștința, el făcea spume la gură, el se zbătea în convulsii – era un om incapabil de a-și duce viața în societate, în comunicare cu alții. Nefericitul părinte l-a adus pe fiul său, atacat de o maladie duhovnicească strașnică, la Mântuitor și L-a rugat să-l vindece. Unicul lucru pe care Domnul îi spune tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. Iar acela a răspuns: „Cred Doamne! Ajută necredinței mele”. El a răspuns onest. Dacă ar fi spus: „Da, cred de la început până la sfârșit. Cred că este suficient doar un cuvânt de al Tău, ca tânărul să se vindece!”, probabil ar fi spus ceva incorect, nedrept, fals. Însă el era conștient că se află în prizonieratul necredinței și L-a rugat pe Domnul să-i ajute să depășească această necredință, deoarece simțea, totuși, în inima sa credința în puterea lui Dumnezeu.

Și Domnul îl vindecă pe tânăr. Iar apoi, când apostolii întreabă: „Pentru ce noi nu am putut să-l izgonim?”, Mântuitorul răspunde: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și post”. Astfel, într-un fragment mic din Evanghelie noi găsim pomenirea a trei condiții obligatorii al ajutorului acordat de Dumnezeu omului pentru vindecarea de maladii sufletești și trupești – este credința, este postul și este rugăciunea.

Bolnavul care a fost  vindecat de Mântuitor, era nu doar bolnav trupește. Unii contemporani de ai noștri, citind acest fragment, spun: „Probabil era bolnav de epilepsie”. Nu, el nu era bolnav de epilepsie. El era surd și mut. Firea lui omenească era distrusă. El era incapabil să comunice cu alți oameni. Nu este întâmplător că Domnul alungă din el duhul răutății, deoarece boala era, fără îndoială, ca urmare a prezenței în trupul și sufletul acelui om a puterii răului din văzduh – a diavolului. Tânărul era ținut de puterea diavolească atât de tare, că în el nu mai rămânea nimic  viu – nici conștiința, nici puterea de voință, nici sentimentele - toată esența lui duhovnicească a fost distrusă de puterea diavolească. Toate puterile omului erau distruse, aidoma metastazelor unei tumori maligne, care, dacă nu vor fi oprite, pătrund prin tot corpul omului. Astfel posedarea de către o forță rea a pătruns prin toată firea nefericitului – prin duh, suflet și trup. În el nu era nimic viu, el era suferindul, care, practic, nu mai trăia în această lume. Domnul îl eliberează de această maladie strașnică – alungă din el pe demon.

Când vorbim că cineva este posedat de duhul răutății, noi trebuie să  înțelegem că posedarea nu întotdeauna este legată de manifestări exterioare de ordin radical. Nu întotdeauna se manifestă ca o maladie de ordin exterior. Posedarea se poate manifesta în mod diferit, dar întotdeauna este legată de distrugerea personalității umane, cu o înrobire totală de către puterea cea rea. Poate apărea întrebarea: dar cu ce începe această înrobire? Se prea poate noi deja simțim în noi această înrobire, fiind cu desăvârșire sănătoși, cel puțin mental? Multe persoane sunt de fapt total sănătoase, dar se prea poate în ei deja s-a încuibat această boală, ce generează metastaze duhovnicești?

Chibzuind la această temă, sfântul ierarh Ioan Gură de Aur spune niște cuvinte extrem de importante despre faptul că prezența puterii întunecate din om începe cu minciuna. Nu începe cu anumite maladii îngrozitoare – nici paralizie, nici muțenie, nici surzenie, nici accese, nici spumă la gură, nici comportament incompatibil pentru viața societății – totul începe cu o minciună. Și minciuna intră în conștiința noastră în așa fel că noi putem nici să nu o observăm. Iată ce spune Ioan Gură de Aur: „Demonii inoculează minciuna, conferindu-i un grăunte de adevăr, la fel cum o fac aceia care fabrică otrăvuri, ung partea din afară a vasului, ca fiertura periculoasă să fie băută de oameni”.

Iată ce imagine minunată ne propune sfântul ierarh Ioan Gură de Aur. Diavolul nu dă omului minciuna pentru a se folosi, în care nu ar fi adevăr, deoarece o astfel de minciună este ușor de demascat. Diavolul ispitește pe om cu minciuna în care este o părticică de adevăr. Iată aceasta se numește ispită, ea este primul atac al diavolului asupra omului – a ispiti, a infecta cu minciună. Iar prin minciună intră și păcatul, deoarece unde este minciună, acolo este și păcat, unde este minciună, acolo este diavolul, deoarece el este tatăl minciunii (In. 8:44).

Cât de privighetori  trebuie să fim  ca părticelele adevărului risipite în minciună trebuie să fie depistate de privirea duhovnicească, ca după cuvintele, ce conțin adevăr, să vedem minciuna și să înțelegem că aceasta este o ispită! De fapt, anume astfel diavolul îl amăgește pe om în viața lui personală, în comunicarea lui cu alți oameni. Doar niciodată un mincinos, un amăgitor, un hoț, un tâlhar, făcând cunoștință cu un om onest, nu va spune cine este el. El va vorbi despre sine ceva ce conține un grăunte de adevăr, care este ușor de controlat. El va vorbi astfel, ca să fie credibil conlocutorului său. Însă doar la fel se întâmplă atunci, când aceia, care dețin puterea și se pot adresa către milioane, spun minciuni, chemând la acțiuni ale minciuni. În această minciună întotdeauna se găsește și adevăr, manifestat atât de viu, atât de pregnant, încât oamenii în numele acestui adevăr, sunt prinși în plasele minciunii.

Adineauri am auzit de la părintele paroh istoria închiderii mănăstirii „Sfântul Alexie” și a acestei sfinte biserici. Doar și atunci, când se săvârșea revoluția, când erau distruse bisericile, când erau profanate sfintele relicve, minciuna era amestecată cu adevărul. Doar și atunci oamenilor se oferea un vas, ale cărui margini erau unse cu miere și, punând la gură acel vas, oamenii înghițeau otravă, fără a simți. Dar ce cuvinte splendide răsunau atunci: „frăție, egalitate și libertate”, „toți vor trăi echitabil, nu vor exista exploatatori”, „totul va fi atât de minunat”… Dar cu ce s-au soldat toate? Prin distrugerea bisericilor, distrugerea țării, pentru a cărei reconstrucție s-au cerut milioane de vieți omenești și decenii de viață grea. Ceea ce s-a întâmplat cu noi în vremurile recente, astăzi se întâmplă cu foarte multe persoane în întreaga lume. Se aprind războaie fratricide, au loc revoluții și totul este amestecat: minciuna, planuri îngrozitoare tainice sunt amestecate cu adevărul și oamenii beau această otravă, acest amestec ucigător fără a se încreți, deoarece marginile vasului sunt unse cu miere…

De aici se începe posedarea. Dacă noi permitem să intre în noi minciuna, chiar și amestecată cu adevăr, dacă începem să slujim acestei minciuni, noi devenim posedați. Pentru aceasta nu este nevoie ca noi să fim bolnavi trupește, nu trebuie să fim surzi sau muți, nu trebuie să ne batem în convulsii. Posedarea strașnică îndreaptă conștiința umană în acea parte de care are nevoie diavolul și se produc acțiuni strașnice, care nu pot fi îndreptate în viața noastră personală, socială, statală sau general-umană.

Sfântul cuviosul Ioan Scărarul ne învață cum trebuie să urcăm ca să depășim atragerea răului. Iar sfântul ierarh Ioan Gură de Aur spune că diavolului îi este greu să facă primul pas – primul pas către posedare îl face singur omul. Diavolul nu are puterea să facă în locul omului primul pas către beznă – primul pas întotdeauna îi aparține omului. Dar când îl face, el deja pășește pe un câmp minat, al cărui stăpân este diavolul.

Iată din ce cauză noi trebuie să fim atât de privighetori în raport cu viața noastră duhovnicească. Iată din ce cauză prin post, rugăciune și credință noi trebuie să îndepărtăm de la noi orice acțiune a răului, orice acțiune a minciunii. Iată din ce cauză noi trebuie să concentrăm puterile noastre sufletești și duhovnicești, ca să declarăm luptă celui care este minciuna și tatăl minciunii. Anume atunci, când săvârșim aceste fapte bune, noi punem  început urcării noastre pe scara vieții duhovnicești, care duce de la pământ la cer.

Vă felicit pe toți, dragii mei, cu ocazia celei de a patra duminici din Postul mare. Pentru rugăciunile sfântului cuviosului Ioan Scărarul să ne întărească pe noi Domnul și să ne înțelepțească în lupta noastră nevăzută. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie