Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Cuvântul Preafericitului Patriarh Kiril rostit la Universitatea de Stat din Voronej

Cuvântul Preafericitului Patriarh Kiril rostit la Universitatea de Stat din Voronej
Versiune pentru tipar
19 septembrie 2011 12:30

Pe data de 18 septembrie 2011 la Universitatea de Stat din Voronej a avut loc ceremonia oficială de conferire a titlului de doctor honoris causa al Universităţii de Stat din Voronej Preasfântului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii. Preafericitul Patriarh s-a adresat către cei prezenţi cu un discurs.

Stimate Alexei Vasilievici! Înaltpreasfinţia Voastră! Stimate Dmitrii Alexandrovici! Stimaţi membri al Consiliului ştiinţific! Stimaţi rectori ai instituţiilor de învăţământ superior din oraşul Voronej!

Mai întâi de toate aş vrea să vă mulţumesc din toată inima pentru faptul că m-aţi învrednicit de o onoare atât de înaltă. Ca persoană care mi-am început calea în mediul academic şi care anume la mediul academic refer cei mai buni ani din viaţa mea, apreciez înalt semnele de distincţie din partea societăţii ştiinţifice, având un respect deosebit faţă de ea. Şi acum, efectuând consfătuiri intrabisericeşti, deseori apelez la metodologia, acceptată în mediul academic, care permite prin discuţie ştiinţifică transparentă a elimina totul ce e subiectiv, emoţional, artificial.

Discuţia noastră socială suferă de lipsa de disciplină interioară – disciplina gândului şi disciplina cuvântului - care este caracteristică societăţii ştiinţifice. Orice idee ştiinţifică poate fi pusă la îndoială, chiar dacă oponentul ei are suficiente argumente convingătoare. Faptul că opiniile oricărui participant al societăţii academice pot fi combătute, educă disciplina gândului şi disciplina cuvântului, care astăzi lipseşte cu desăvârşire în spaţiul nostru social – chiar şi în cadrul unor discuţii relativ respectabile care au loc în unele mijloace mass-media, la televiziune, fără să mai vorbim de Internet.

Regret că mulţi oameni care au astăzi posibilitate să vorbească în mod public nu au trecut prin şcoala comunităţii ştiinţifice. Şi înaltul titlu de doctor honoris causa al Universităţii din Voronej este pentru mine o distincţie deosebit de semnificativă –  datorită respectului meu profund faţă de ştiinţă şi oamenii care trudesc în domeniul ştiinţei şi învăţământului, dar şi graţie faptului că datorită acestui titlu eu devin copărtaş al unei cauze măreţe şi importante care are loc în incinta Universităţii de Stat din Voronej şi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior din oraşul Voronej.

Conform tradiţiei, doctorul care este îmbrăcat în mantie şi căruia i se înmânează diploma, trebuie să ţină un discurs. Nu am să vă obosesc cu o cuvântare prea lungă, dar aş vrea să vă împărtăşesc câteva gânduri, nelinişti, considerente de ale mele şi, în primul rând, să vorbim la tema învăţământului.

Consider că există două sisteme sociale, a căror activitate este necesară în mod vital pentru ţară şi stat. Cineva ar putea să se întrebe de ce eu unesc într-un tot întreg aceste două domenii ale vieţii sociale - este vorba de domeniul apărării şi al învăţământului. Permiteţi-mi să dezvolt această teză.

În zilele noastre se accentuează perceperea învăţământului ca fiind o prestare de servicii de piaţă. Pentru bani, particulari sau de stat, este oferită posibilitatea de a căpăta instruire, din aceste considerente studenţii sau părinţii lor pot căpăta sau nu pot căpăta acest serviciu, în dependenţă de dorinţa lor. Este tot atât de straniu ca şi atunci când am oferi cetăţenilor dreptul, dacă vor dori, să angajeze militari şi să procure tehnică militară pe bani personali. Este de neconceput ca apărarea ţării să fie o afacere particulară a cetăţenilor, căci altminteri se pierde însăşi semnificaţia statului. Doar statul este comunitatea de oameni, formată în baza unui contract social, una din condiţiile căruia este asigurarea securităţii. La fel este şi învăţământul – nu este o afacere personală a oamenilor, dar un astfel de domeniu social al vieţii, de care depinde existenţa societăţii şi a statului. Este coloana vertebrală a existenţei societăţii şi din aceste considerente trecerea învăţământului în exclusivitate în sfera prestării serviciilor de piaţă este, după părerea mea, o mare eroare.

Într-adevăr, învăţământul este tot atât de important ca şi apărarea ţării şi, la fel, poate fi doar o cauză a întregii naţiuni. Învăţământul pregăteşte oameni, apţi de a lucra în condiţiile economiei contemporane la nivel ştiinţific şi fără o populaţie instruită nu poate exista o economie prosperă. Atunci când vorbim despre factorul uman, deseori menţionat, noi avem în vedere lipsa disciplinei interioare, a culturii, a responsabilităţii morale, dar şi lipsa cunoştinţelor necesare, a disciplinei muncii.

Fiind încă foarte tânăr, am participat odată cu totul întâmplător la o discuţie, legată de construcţia unui obiect foarte important la Moscova. Pentru ridicarea lui a fost invitată o firmă de construcţie străină şi, întâmplător, am devenit coparticipant la o discuţie post-scriptum, când toate documentele au fost deja semnate – participanţii sărbătoreau acest eveniment. Eu am fost invitat şi am devenit martorul discuţii personajului principal din partea noastră şi a personajului principal din partea lor. Personajul nostru principal spune: ”Totul este bune în acest contract, dar, desigur, am comis o eroare – nu trebuia să fim de acord ca şi muncitorii să fie din partea voastră. Ce diferenţă este cine înfige şurubul – ai voştri sau ai noştri?” Personajul principal din partea lor a privit cu atenţie şi a zis: „Toată problema este în faptul că ai voştri înfig, iar ai noştri înşurubează”.

Eu spun toate acestea nu pentru a înjosi pe lucrătorii noştri şi a-i înălţa pe cei străini. Eu vorbesc doar despre faptul că nivelul disciplinei de muncă, nivelul cunoştinţelor în ziua de astăzi nu este la standardul la care trebuie să se afle. De aceea, luând în considerare şi lipsa responsabilităţii morale, noi ne ciocnim peste tot locul de problema factorului uman – şi pe apă, şi în aer, acolo unde au loc catastrofe tehnogene.

Nevorbind despre faptul că învăţământul este chemat să pregătească specialişti, apţi a lucra în condiţiile unei economii, bazate pe realizările ştiinţei, noi trebuie să menţionăm, de asemenea, că învăţământul nu este doar transmiterea de cunoştinţe. La urma urmei, cunoştinţele se transmit astăzi prin intermediul Internetului fără obligativitatea frecventării instituţiilor de învăţământ. Volumul informaţiei accesate este atât de mare, încât o persoană capabilă se poate autoinstrui destul de eficient, ceea ce şi se întâmplă, de altfel. Dar de ce nu ne putem noi lipsi în procesul de instruire? Consider, nu ne putem lipsi de formarea personalităţii umane. Acela care dobândeşte informaţia prin Internet sau doar la bibliotecă, este lipsit de posibilitatea dialogului şi contactului cu profesorul. Dar cine este profesorul? Profesorul este ca un ghid care conduce omul pe o cale extrem de interesantă, captivantă a dobândirii cunoştinţelor.

Aceasta nu înseamnă că profesorul este obligat să vorbească despre toate. De altfel, sistemul precedent sovietic presupunea că la lecţii trebuia să vorbim despre toate şi capul se umfla de atâta informaţie. De fapt, cum a spus în mod minunat părintele Pavel Florenski, sarcina lectorului, sarcina profesorului constă în a efectua această excursie, atrăgând atenţia la ceea ce este cel mai important, în a forma în om nu doar un bagaj de cunoştinţe concrete, dar, ceea ce este cel mai important, înţelegerea esenţei problemelor care sunt studiate pe parcursul procesului de învăţământ şi sunt propuse pentru însuşire celor ce studiază.

Iată ce este cel mai important în procesul de învăţământ, după opinia mea. Este transmiterea unui cod de cultură, despre care aţi vorbit astăzi, Dmitrii Alexandrovici, şi vă sunt recunoscător pentru aceasta. Într-adevăr, învăţământul este dator să transmită omului cunoştinţele generaţiilor anterioare, fiindcă, de fapt, toate cunoştinţele aparţin trecutului. Învăţământul este intrarea în tradiţie sau, cum vorbim noi, oamenii îmbisericiţi, în datină, este intrarea în trecut şi însuşirea din el a ceea ce este esenţial, ceea ce are importanţă pentru prezent, însă nu totul din trecut are importanţă. Noi bine ştim din viaţa cotidiană că nu păstrăm chiar totul – aruncăm cele învechite la gunoi. Ar fi fost un coşmar dacă omenirea ar păstra absolut totul – cu toţii ne-am fi sufocat din cauza gunoiului, lucrurilor netrebuincioase, cărţilor inutile, ideilor perimate. Dar există ceva esenţial, extrem de important – ceea ce se numeşte codul duhovnicesc de cultură al naţiunii şi al întregii omeniri. Iar măsura principală, forţa principală a acestui cod duhovnicesc este moralitatea.

De ce este aşa? Fiindcă totul poate fi nimicit şi totul poate fi orientat în daună –  a omului, a societăţii, a statului, a întregii civilizaţii umane – dacă învăţământul va fi rupt de unitatea de măsură a moralităţii. Eu nu descopăr acum adevăruri noi – despre aceasta au meditat fizicienii teoreticieni, atunci când a devenit clar că se va reuşi eliberarea energiei nucleului atomic. De atunci oamenii au început să se gândească la ce poate duce aceasta şi ce anume, în afară de parametrii moralităţii, ar putea canaliza progresul deosebit de vertiginos tehnico-ştiinţific în direcţia prosperităţii, şi nu a catastrofei. Doar nimic, în afara moralei, nu poate realiza aceasta – noi ştim că ceea ce are loc în liniştea laboratoarelor, în conştiinţa savantului, nu este reglementat prin nici un fel de legi. De aceea formarea bazelor moralităţii la studenţi este importantă pentru menţinerea stării morale stabile în comunitatea ştiinţifică, pentru asigurarea echilibrului dintre progresul ştiinţific, tehnic şi moral, pentru supravieţuirea întregului neam omenesc.

Profesorul – aş vrea încă odată să subliniez – nu este un vânzător care oferă pentru achiziţionare anumite cunoştinţe. El este un îndrumător, care îi ajută pe tineri să-şi găsească calea proprie în viaţă. Ne-am obişnuit cu îmbinarea de cuvinte „calea în viaţă” şi o percepem ca o metaforă. Dar nu este o metaforă – succesul nostru în activităţile zi de zi, lună de lună, an de an sunt determinate de scopurile noastre în viaţă, pe care ne-am propus să le realizăm. Deseori  persoana, în special dacă este tânără, nu se gândeşte la valorile personale sau sociale, la scopuri şi principii. Ea acţionează sub influenţa altor oameni, sub presiunea circumstanţelor, sub influenţa exemplului străin şi într-un fel anumit îşi determină orientarea în viaţă. Cineva studiază, fiindcă aşa cere familia, cineva lucrează pentru a-şi câştiga existenţa, iar seara, extenuat, vine acasă, se aşază în faţa televizorului, nu rareori deschide o sticlă şi în aşa mod îşi scoate stresul. Însă viaţa, organizată astfel, nu poate aduce roade semnificative atât omului, cât şi societăţii. Dacă omul nu are scop, el nu îl va realiza. Însă putem organiza viaţa noastră şi altfel: de la bun început să determinăm valorile personale, reieşind din ele – ţelurile noastre, reieşind din ţeluri – acţiunile. Iată paradigma: „valorile – ţelurile – acţiunile”.Dacă vom smulge din această triadă măcar o verigă, se prăbuşeşte logica vieţii. Este imposibil să determini scopurile în afara sistemului de coordonate ale valorilor. Este imposibil să atingi scopurile fără a face nimic. Cu alte cuvinte, valorile, scopurile şi acţiunile sunt o triadă, în cadrul căreia se dezvoltă personalitatea umană.

Dar şi aici pe om îl paşte o capcană. Determinarea incorectă a valorilor, priorităţile false îl pot împinge pe om la suprasolicitare care, în final, se va dovedi a fi inutilă. Oare nu au fost măcinate resursele omeneşti pe parcursul secolului al XX-lea, inclusiv în ţara noastră, pentru realizarea unor obiective false – fiindcă valorile false formau şi scopuri false?

În zilele noastre noi deseori ne ciocnim de anumite idei privind succesul personal, conform cărora acest succes este măsurat prin bani şi celebritate. Deja a devenit o tradiţie să faci trimetere la revista „Forbes” care publică lista oamenilor bogaţi. Pentru mulţi a nimeri în această listă este unicul scop şi principala valoare şi cât de mult suferă persoanele când redacţia revistei mută în sus sau în jos pe cineva pe această scară, pentru mulţi neînţeleasă.

Care valori sunt cele adevărate? Cineva consideră însăşi formularea acestei întrebări ca fiind lipsită de sens. Pentru o anumită concepţie care astăzi domină – nu în inimile şi minţile noastre, dar în mass-media, în publicistică, în spaţiul informaţional – valori obligatorii nu există, dar există doar predelecţii personale ale unor anumiţi oameni, ale unor anumite grupuri. Această concepţie de viaţă tot mai activ se pronunţă ca fiind unica acceptabilă în lumea înconjurătoare şi tot mai des se ridică împotriva legii tradiţionale de morală care, chipurile, limitează libertatea omului şi îl împiedică să fie fericit. Ca rezultat reiese că fiecare om este autonom, el este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, el singur determină valorile şi scopurile şi nu există nici un criteriu obiectiv, în concordanţă cu care s-ar putea determina dacă persoana are dreptate sau nu – fiindcă tot adevărul aparţine doar însuşi omului.

Când polemizez cu o astfel de filozofie, eu îi trimit în permanenţă pe oponenţii mei la sistemul căutării ştiinţifice. Doar în comunitatea ştiinţifică este imposibil a prezenta orice aberaţie ca fiind un adevăr – vei fi imediat corectat, cum am menţionat la începutul discursului meu. Se vor apropia de tablă, vor scrie formula şi vor demonstra că nu ai dreptate, că aberaţia ta nu poate fi adevăr. În ştiinţele naturale există un anumit criteriu al adevărului şi el contribuie la dezvoltarea ştiinţei. Există noţiunea de demonstrare. Cunoaşteţi că unii savanţi şi filozofi pun sub semnul întrebării însăşi posibilitatea demonstrărilor, însăşi posibilitatea existenţei adevărului obiectiv ştiinţific. Dar, cu toate acestea, astăzi tot progresul tehnico-ştiinţific este asigurat de această capacitate a oamenilor de a opera cu adevărul obiectiv ştiinţific.

Dar dacă aşa stau lucrurile în ştiinţă, de ce aceeaşi stare de lucruri nu trebuie să fie şi în viaţa socială? De ce aici pot domni orice fel de opinii şi convingeri din cele mai monstruoase? Atitudinea liberală cere doar un singur lucru: nu încălcaţi legea, nu călcaţi pe urmele unui altuia, iar ceea ce aveţi în interiorul vostru, ce fel de adevăr moral împărtăşiţi sau negaţi – este lucrul dumneavoastră personal. Este o eroare foarte gravă, care a intrat cu încetul în civilizaţia umană de pe timpul Renaşterii. Pe atunci tema libertăţii părea atât de atrăgătoare, iar astăzi noi suntem martorii oculari la ce a ajuns neamul omenesc, la ce ajunge civilizaţia umană – ea şi-a inoculat în sine un anumit cod de autodistrugere, fiindcă nu există un criteriu obiectiv al binelui şi al răului, nu există o înţelegere obiectivă a adevărului. De fapt, această opinie nu poate aduce nimic în afară de nenorocire – şi unor oameni aparte, şi societăţii în general. Aş vrea să citez cuvintele minunatului scriitor englez Claiv Louis: „Primul lucru care trebuie să-l faci pentru a aprecia orice creaţie – de la tirbuşon până la catedrală - este înţelegerea scopului pentru ce a fost creată şi în ce constă predestinaţia ei. Este adevărat şi în raport cu omul. Vom defecta orice instrument, orice utilaj, dacă vom încerca să-l utilizăm pentru alt scop decât a fost conceput. Şi noi la fel vom distruge viaţa omului, dacă vom renunţa să realizăm planul cel adevărat cu privire la ea”.

Într-adevăr, rădăcina multor probleme ale noastre este în faptul că în societatea noastră s-a dovedit a fi indefinit şi în multe privinţe pierdut ceea ce în orice civilizaţie se considera absolut necesar – şi anume tendinţa de a cunoaşte adevărul obiectiv moral şi a vieţui conform lui. Spuneţi, vă rog, ar fi putut evolua literatura noastră clasică care a educat generaţii întregi de oameni, dacă nu s-ar fi bazat pe adevărul obiectiv moral? Cum ar fi putut scrie Turghenev, Tolstoi, Dostoevski şi chiar autorii noştri sovietici dacă nu ar fi existat noţiunea obiectivă despre adevăr? Dacă trădarea nu ar fi fost percepută ca un rău, infidelitatea nu ar fi concepută ca un rău, furtul nu ar fi conceput ca un rău? Iar dacă fiecare om poartă criteriul adevărului doar în sine însuşi, atunci ce putem demonstra oamenilor? Noi vom spune: „Este rău a încheia „căsătorii” homosexuale” sau „Este rău a crea piramide financiare”, iar nouă ni se va răspunde: „Din punctul vostru de vedere este rău, dar din al meu – e bine”. Însă dacă îi dăm posibilitate omului să declare că el este alfa şi omega şi nu există nici un fel de criteriu al moralităţii, atunci noi plasăm o bombă atomică sub însăşi existenţa civilizaţiei umane.

Chiar şi în culturile necreştine există imaginea legii morale obiective care nu este stabilită de noi, dar pe care suntem datori să o cunoaştem şi în conformitate cu ea suntem obligaţi să trăim. Dar de ce? Pentru că Dumnezeu a programat în firea omenească această lege morală obiectivă, iar prin glasul conştiinţei noi cunoaştem această lege. Orice am zice, orice ne-ar învăţa alţii, dar, făcând un rău, noi auzim acest glas, doar dacă conştiinţa noastră nu a fost arsă ori înecată în băutură. Legea tradiţională morală religioasă este în corespundere cu această lege firească morală, iar dacă nu ar fi fost aşa – bisericile ar fi fost pustii, nimeni nu ar asculta predicile, nimeni nu s-ar interesa de religie. Însă religia reflectă această lege firească morală, plasată de Dumnezeu în firea omenească. Urmarea acestei legi era înţeleasă nu doar ca o datorie, dar ca şi o necesitate obligatorie pentru o viaţă decentă şi fericită. Anume astfel a fost format chipul eroului pozitiv, inclusiv în literatura noastră clasică şi cea sovietică. Eroul pozitiv era purtătorul de valori obiective morale, pe care astăzi practic nu-l mai vedem nici pe ecranele televizoarelor, nici în literatură. Însă astăzi trebuie să revenim la această înţelepciune veşnică.

Permiteţi-mi să-l citez, deoarece îmi ţin discursul la Voronej, pe Ivan Savici Nichitin care a scris nişte versuri minunate despre Pronia Dumnezeiască, despre prezenţa lui Dumnezeu în lumea înconjurătoare:

Prezenţa unei Forţe Neînţelese
Se-ascunde tainic în tot ce ne-nconjoară.
E gând şi viaţă în tăcerea nopţii
Şi-n luciul zilei, şi-n mormântul mut,
În trecerea de lumi nenumărate,
În liniştea adâncului, solemnă,
În umbra din pădurile tăcute
Şi-n furia din stepă a furtunii,
În adierea proaspătă a vântului de vară,
Şi-n şoapta frunzelor la răsărit de soare,
Şi în splendoarea florii din deşert,
Şi în izvorul ce şopteşte tainic.

Dea Dumnezeu să păstrăm ceea ce am învăţat. Şi să ne dea Dumnezeu înţelepciune şi forţă să nu fim aşa de creduli, pentru ca, răspunzând la ispite, inclusiv la cele intelectuale, să nu pierdem în interiorul nostru şi în poporul nostru ceea pe care doar poate să se fondeze viaţa societăţii şi a statului. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV Jocuri Olimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Patriarhului cu prilejul sărbătoririi Zilei tineretului ortodox

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril către sportivii ruși - participanți la cele de-a XXIV-lea Jocuri Olimpice și cele de-a XIII-lea Jocuri Paralimpice de iarnă din Beijing

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril în legătură cu desfășurarea acțiunii caritabile „Ziua milostivirii și compasiunii față de toți cei care se află în închisori”

Cuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Congresul internațional al profesorilor și lectorilor de limbă rusă

Cuvântul de învățătură al Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostit la înmânarea toiagului arhieresc Preasfințitului Gherasim, episcop de Vladikavkaz și Alania

Mesajul de felicitare al Patriarhului adresat participanților la solemnitățile din Lavra „Sfânta Treime” a Cuviosului Serghie cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Serghie de Radonej

Mesajul Sanctității Sale Patriarhul Chiril adresat Preafercitului Patriarh al României Daniel cu prilejul aniversării întronării

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită de ziua pomenirii Sfântului Binecredinciosului cneaz Alexandru Nevski rostită după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Lavra „Sfântul Alexandru Nevski”

Adresarea Sanctității Sale Patriarhul Chiril cu prilejul Zilei treziei