Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Prea Fericitului Patriarh Kiril după Dumnezeiasca liturghie în biserica din Troiţe-Lîkovo

Predica Prea Fericitului Patriarh Kiril după Dumnezeiasca liturghie în biserica din Troiţe-Lîkovo
Versiune pentru tipar
30 octombrie 2011 16:45

La 30 octombrie 2011, în duminica a 20-a după Pogorârea Sfântului Duh, Prea Fericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie în biserica Adormirea Maicii Domnului în Troiţe-Lîkovo. După terminarea serviciului divin Înaintestătătorul s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Cuvioase părinte Stefan! Dragi părinţi, fraţi şi  surori! Domnule Kara-ool, conducătorul Republicii Tîva!

Vă salut cordial pe toţi şi vă felicit cu un eveniment semnificativ – sfinţirea bisericii Adormirea Maicii Domnului în Troiţe-Lîkovo şi săvârşirea în această biserică nou sfinţită a hirotonisirii arhiereşti a arhimandritului Teofan în treapta de episcop de Kîzîl şi Tîva.

Este a doua la număr Taină a hirotonisirii arhiereşti, efectuate în bisericile parohiale din oraşul Moscova. Săvârşind în aceste biserici hirotonisirea arhiereilor, noi căutăm să subliniem, în primul rând, importanţa pentru toată Biserica a slujirii episcopale şi, în al doilea rând, necesitatea pentru arhierei de a fi mai aproape de  fiecare parohie şi de fiecare om credincios. Fiindcă pe arhiereu se revarsă un har deosebit al lui Dumnezeu şi când credincioşii intră în  tangenţă vie cu arhipăstorul, primind de la el binecuvântare, căpătând un sfat, o susţinere, toate acestea în mod deosebit influenţează asupra vieţii lor.

Astăzi în Biserica Rusă sunt create noi eparhii, mai ales în regiuni îndepărtate, unde pe întinderi enorme sunt răzleţite parohiile, până la care arhiereul conducător nu poate uneori ajunge din motive de deplasare. Pentru ca arhipăstorul să poată fi mai aproape de poporul său, pentru ca în Biserica noastră să fie create mai multe parohii, şcoli duminicale, locuri pentru rugăciuni şi comunicare între oamenii credincioşi se  fondează noi eparhii şi sunt hirotonisiţi noi arhierei.

Stăpânul Teofan va pleca în Republica Tîva – este partea de sud a Siberiei de Est şi acolo, în condiţii de loc uşoare, îşi va duce slujirea sa. Am spus deja stăpânului Teofan din inimă totul ce am dorit să-i spun – în speranţa că va depune toate puterile pentru ca viaţa oamenilor ortodocşi în Tîva să se îmbogăţească cu darurile harului lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să capete stimulentul de a trăi în concordanţă cu legile lui Dumnezeu, cu poruncile lui Dumnezeu, pentru ca din experienţa vieţii proprii oamenii să vadă, să conştientizeze, să simtă cât de uşor e jugul lui Dumnezeu, cât de minunat, mântuitor şi fericit se poate vieţui în concordanţă cu legile lui Dumnezeu.

În timpul hirotonisirii arhiereşti de asupra capului celui care se hirotoniseşte în episcop este deschisă Evanghelia şi, conform tradiţiei existente, eu întotdeauna pun un semn în acest loc al Evangheliei, pentru ca mai apoi să spun episcopului hirotonosit ce cuvinte ale lui Hristos au intrat în atingere directă cu el în momentul hirotonisirii. Şi ceea ce astăzi s-a întâmplat, eu consider că nu e întâmplător. Eu am deschis Evanghelia, fără a mă uita în text, la acele cuvinte care astăzi, conform statutului, sunt citite în biserică (Lc. 8:5-15). Este pilda despre semănător şi cred că această coincidenţă dublă este un semn al lui Dumnezeu, o mărturie despre faptul că tu, stăpâne, trebuie în mod deosebit să trudeşti, semănând cuvântul lui Dumnezeu.

Când citim această pildă sau medităm asupra ei, noi în primul rând ne gândim despre sămânţă: iată cade lângă drum, cade  pe piatră, cade între spini, cade pe pământul cel bun... Însă principalul în această pildă nu este cuvântul, dar solul. Cuvântul lui Dumnezeu poartă în sine o forţă enormă, dar această forţă nu poate fi percepută de către om fără participarea lui. În pildă se descoperă o taină uimitoare a corespondenţei dintre omenesc şi Dumnezeiesc, a providenţei lui Dumnezeu şi a libertăţii omului. Dumnezeu vă dă cuvântul Său – El dă fiecăruia, însă fiecare îl percepe în corespundere cu particularităţile sale interioare, înclinările şi predilecţiile sale.

Şi când sămânţa cade lângă drum, atunci, conform pildei, este călcată cu picioarele şi păsările cerului o mănâncă. Explicând această imagine, Însuşi Mântuitorul a spus că este diavolul care vine la omul care a răspuns la cuvântul lui Dumnezeu şi smulge această sămânţă din firea lui. Cât de uimitor aceste cuvinte sunt raportate la ceea ce are loc astăzi, mai ales printre tineret! Doar sunt dintre aceia care au învăţat în şcoli duminicale, acei pe care părinţii îi aduceau în bisericile lui Dumnezeu, care au auzit cuvântul şi îl acceptau. Însă apoi diavolul prin ispite, tentaţii, înfierbântarea trupului, provocarea celor mai josnice instincte ale firii omeneşti smulge acest cuvânt din inima şi mintea oamenilor tineri. Şi mulţi din ei au nevoie de ani lungi, mulţi trebuie să mai păşească pe căile priporoase ale vieţii, să capete cucuie, să li se provoace răni, pentru ca în cele din urmă să înţeleagă că acel cuvânt către care a tins cândva mintea şi inima lor, purta în sine taina fericirii omeneşti.

Dar se întâmplă şi aşa că noi auzim cuvântul lui Dumnezeu şi parcă îl percepem, dar inima rămâne de piatră şi nu este în stare să răspundă la chemarea lui Dumnezeu – aidoma faptului cum sămânţa care a căzut pe piatră, se usucă, fiindcă nu are vlagă interioară.

Dar de cele mai multe ori se întâmplă aşa că grijile, dorinţa de plăceri, tendinţa spre bogăţie oprimă orice capacitate a omului să dezvolte cuvântul lui Dumnezeu, primit anterior. Cred că aceasta se referă la majoritatea oamenilor credincioşi, inclusiv la clerul care aude şi cunoaşte acest cuvânt. Însă deşertăciunea cotidiană, dorinţa de a câştiga bani – nu doar pentru sine, dar şi pentru soluţionarea unor sarcini care stau în faţa noastră – ne lipsesc de posibilitate atunci, când ne cufundăm în cuvântul lui Dumnezeu, să vieţuim în conformitate cu el. Cele mai periculoase sunt plăcerile către care tinde omul. Sfinţii părinţii – iar ei sunt numeroşi, nu-i poţi enumăra pe toţi, toţi vorbesc despre una şi aceeaşi – despre pericolul plăcerilor. Acest lucru îl poate mira pe omul contemporan, însă sensul mărturiei sfinţilor părinţi este în faptul că plăcerile nu sunt sinonimul fericirii. Omul care capătă plăceri nu este în mod obligatoriu fericit – mai degrabă omul care trăieşte din plăcerea trupului său niciodată nu este fericit.

Despre aceasta vorbeşte în mod minunat Ioan Gură de Aur – despre faptul că acest om este bântuit de frica de a pierde această plăcere. La el apar diferite superstiţii, inclusiv cea atât de răspândită cum e frica de moarte, căci nimic în afară de plăceri un astfel de om nu vede în calitate de scop al vieţii sale şi pentru el moartea este o catastrofă deplină, sfârşitul la toate. Domnul, explicând pilda, vorbeşte că spinii – sunt grijile, şi bogăţiile, şi plăcerile vieţii.

Toate aceste minunate cuvinte Dumnezeieşti ne ajută fiecăruia din noi să răspundă la întrebarea:” Unde sunt eu în această enumerare: eu sunt acel care e lângă drum, acela care este pe piatră, acela care este printre spini sau acela care e pe pământ bun?” Probabil la această întrebare nu este un răspuns limpede, fiindcă în fiecare moment al vieţii noi suntem şi în situaţia întâi, şi în a doua, şi în a treia, şi în a patra.

Semnificaţia pildei constă în faptul că pentru a deştepta conştiinţa noastră, pentru a ne impune să trăim aşa, să percepem cuvântul lui Dumnezeu, să trudim şi să ne rugăm, necătând la slăbiciunile firii noastre trebuie să fim capabili să ne deschidem sufletul în faţa cuvântului lui Dumnezeu şi să arătăm în noi pământul bun, îngrăşat pentru a percepe înţelepciunea lui Dumnezeu.

Iată şi tu, stăpâne Teofan, va trebui să semeni pe pământul îndepărtat al Tîvei ceea ce este nepieritor, sfânt, bun şi veşnic, ceea ce se conţine în cuvântul lui Dumnezeu.

Aş vrea să vă mulţumesc, Înaltcuvioşia Voastră, părinte Stefan, pentru trudele de mulţi ani întru amenajarea acestui loc. Am auzit despre multele scârbe ale Dumneavoastră, despre curajul Dumneavoastră întru înapoierea Bisericii a ceea ce a fost cândva nu doar luat cu forţa, dar şi distrus, batjocorit. De acest loc sunt legate momente îngrozitoare ale istoriei noastre de după revoluţie – probabil că mulţi din cei prezenţi cunosc aceasta. Aici au avut loc împuşcări şi fărădelegi, au murit oameni nevinovaţi; şi anume pe acest loc a fost semnat decretul sângeros privind sechestrarea valorilor bisericeşti, după care locaşurile sfinte au fost distruse şi pângărite, sub pretextul ajutorului acordat celor flămânzi a fost nimicit tezaurul duhovnicesc şi material al Bisericii şi al Patriei noastre şi a fost ridicată o mare blasfemie şi clevetire asupra Bisericii cu scopul de a rupe sufletele de la viaţa mântuitoare. Într-un anumit moment al istoriei s-a creat impresia că totul ce s-a înfăptuit este ireversibil, că nu este cu putinţă a întoarce înapoi cursul vieţii, însă ziua de azi mărturiseşte nu despre puterea răutăţii omeneşti, nu despre puterea acţiunilor ateiste, dar despre puterea lui Dumnezeu. Şi din nou săvârşim aici serviciul divin şi cu mulţime de arhierei Patriarhul nu doar a sfinţit această biserică, dar a şi hirotonisit pe noul episcop pentru îndepărtata Tîva, fapt despre care nici nu le-ar fi putut trece prin gând celor ce îşi băteau joc de credinţa în Hristos, inclusiv pe acest loc.

Fie ca Domnul să vă ajute, părinte Stefan, împreună cu clerul şi enoriaşii evlavioşi, puterea locală, ctitorii să duceţi până la bun sfârşit sfânta cauză a renaşterii parohiei şi a bisericilor sfinte, care împodobeau acest sfânt loc – în amintirea despre credinţa strămoşilor noştri şi a bărbăţiei celor care în anii grei de încercare au păstrat fidelitate lui Hristos şi Bisericii Lui.

În amintirea aflării mele în această biserică sfântă aş vrea să vă aduc în dar icoana sfântului ierarh Alexii, mitropolit al Moscovei, Kievului şi al întregii Rusii, a sfântului cuviosului Serafim de la Sarov. Pentru rugăciunile lor Domnul să păzească acest loc sfânt, pe Dumneavoastră, Cuvioşia Voastră, pe cler şi enoriaşi – pe toţi acei care cu dragoste şi credinţă au trudit aici.

Aş vrea să salut cordial pe domnul Kara-oola, conducătorul Republicii Tîva, pe reprezentanţii Republicii Tîva cu ocazia unui eveniment semnificativ – hirotonisirea episcopului de Kîzîl şi Tîva. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu noi cu toţi, întărindu-ne pe căile vieţii noastre. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie