Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după utrenia în Joia Mare la mănăstirea stavropighială de călugări Zaikonospasski de la Moscova

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după utrenia în Joia Mare la mănăstirea stavropighială de călugări Zaikonospasski de la Moscova
Versiune pentru tipar
1 mai 2013 21:50

În seara zilei de 1 mai 2013, în ajun de Joia Mare, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a vizitat mănăstirea stavropighială de călugări Zaikonospasski de la Moscova, unde a participat la serviciu divin bisericesc din biserica de sus în cinstea icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor” a catedralei „Hristos Mântuitorul” de la mănăstire. În încheiere Preafericitul Stăpân s-a adresat către cei credincioşi cu o predică.

Înaltcuvioşia Voastră, preacinstite arhimandrit Piotr, egumenul şi locţiitorul acestui lăcaş sfânt! Dragi părinţi, maici, fraţi şi surori!

Cu mare bucurie am păşit pragul acestui lăcaş sfânt, atât de slăvit în trecut şi, cred, nu mai puţin slăvit şi în viitor. Calea spre acest viitor este foarte grea. Pe chipul mănăstirii parcă e pecetluită toată tragedia poporului nostru, a ţării noastre, a Bisericii noastre în secolul al XX-lea, şi nu doar în secolul al XX-lea. În pofida faptului că restaurarea mănăstirii cere eforturi enorme, cred că pentru mila lui Dumnezeu, cu mijlocirea tuturor sfinţilor, care au strălucit în oraşul nostru de scaun, scopul va fi realizat şi mănăstirea va fi restaurată.

Ziua de azi este una deosebită, când Biserica pomeneşte evenimentele, legate de Cina cea de Taină. Cinei cele de taine este dedicată Joia Săptămânii patimilor, conform obiceiului acceptat noi săvârşim utrenia seara, pe când acum, oficiind utrenia din Joia Mare, noi deja am intrat în atmosferă zilei următoare şi am pomenit evenimentele care au avut loc în ajunul zilei de Joi din ajunul suferinţelor şi Învierii Mântuitorului. Aceea a fost ultima zi a ultimei întâlniri – Cina cea de Taină împreună cu ucenicii, când a fost stabilită Preasfânta Taină a Euharistiei, când Domnul, arătând exemplul de smerenie, a spălat picioarele ucenicilor, când Iuda a hotărât definitiv să meargă şi să-L vândă pe Învăţător.

Textele minunate ale serviciului divin de la utrenia din Joia Mare, pe care le-am auzit azi, ne introduc în atmosfera extrem de încordată a ultimei cine a Mântuitorului cu ucenicii. Accentul deosebit se pune pe trădarea lui Iuda. Iată cum una din stihire, pe care am auzit-o azi, numeşte pe trădător şi totodată apostol: „Iuda este rob şi linguşitor, ucenic şi clevetitor; prieten şi diavol”. Într-adevăr, toate aceste calificative s-au unit într-o singură persoană. Doar el a fost ucenic, a fost martorul la tot ce a săvârşit Domnul. El a văzut minuni care nu au putut că nu zguduie conştiinţa oricărui observator. El a auzit cuvinte, pline de o putere enormă. El nu a putut să nu vadă puterea lui Dumnezeu în totul ce a săvârşit Învăţătorul său. Şi totodată el s-a dovedit a fi clevetitor şi trădător. El era prieten şi totodată, după cum spune stihira, diavol. Este posibil aceasta? Poate că e un grotesc neobişnuit? Se prea poate, chipul lui Iuda este un chip neomenesc? Ba nu.

Totul ce s-a unit în Iuda, cu o şi mai mare uşurinţă sălăşluieşte în noi înşine. Într-un anume moment noi suntem ucenicii Mântuitorului, oameni de o profundă credinţă. Noi simţim prezenţa harului lui Dumnezeu în inimă. Noi ne înduioşăm de la cuvintele rugăciunii. Noi făgăduim să ne schimbăm viaţa, să ne schimbăm gândurile, să depăşim păcatele noastre. Dar trece puţin timp şi credinţa, rugăciunea pleacă undeva la periferia vieţii. Noi rămânem faţă în faţă cu patimile noastre şi uneori ne dăm sufletul pentru aceste patimi, pe deplin devenind robi ai diavolului, devenind totodată ucenici şi bârfitori. Căci, trăind necreştineşte, noi parcă Îl bârfim pe Domnul şi credinţa creştină. Dacă cineva, arătând la noi cu degetul, spune: „Şi acesta e creştin?”, înseamnă că prin noi în lume a venit ispita.

Lista contradicţiilor, care sunt încuibate în sufletul omului, poate fi prelungită. Este important a înţelege clar că această dualitate, această dihotomie, această dedublare este periculoasă pentru viaţă – şi nu doar pentru viaţa veşnică, dar şi pentru viaţa pământească. Când se produce dedublarea în conştiinţă, medicii diagnostichează maladia, numind-o schizofrenie. Omul având conştiinţa dedublată, nu are capacitate de lucru, nu te poţi bizui pe el, el nu poate îndeplini o activitate responsabilă, nu este fidel în prietenie, nu este credincios în viaţa familială. Uneori această dedublare este însoţită de o încordare colosală, încât omul se transformă într-o persoană periculoasă din punct de vedere social.

Totul despre ce noi medităm în legătură cu personalitatea lui Iuda, de asemenea este o anumită dihotomie, dedublare. Dar aceasta este deja o schizofrenie duhovnicească – ea nu se manifestă ca o maladie trupească. Persoana, care este, fără îndoială, periculoasă în aspect social, nu prezintă un pericol vădit, deoarece poate ascunde această dedublare, precum a încercat să o ascundă Iuda – prin linguşire, prin sărut trădător. Foarte multe scârbiri în viaţă provin de la fariseism, minciună, de la tot în ce se manifestă făţărnicia, dedublarea personalităţii umane.

Pentru a te lupta cu aceste păcate – toate acestea se referă la orice om într-o măsură mai mare sau mai mică – trebuie să ţinem minte că sunt sau, cel puţin, trebuie să fie limite la păcate. Este păcatul care se iartă. Dar sunt păcate, pe care Dumnezeu nu le iartă. Un asemenea păcat este hula contra Duhului Sfânt (vezi: Mit. 12:31). Când noi în făţărnicia noastră, în fariseismul nostru, în dedublarea noastră interioară, încă păstrând undeva rămăşiţele credinţei, concomitent datorită unui şir de circumstanţe – din laşitate, frică, făţărnicie, dorinţa de a face carieră – devenim inamicii lui Dumnezeu, atunci se încalcă limita. Ca să nu se întâmple aceasta, viaţa noastră duhovnicească trebuie să fie sub un control strict.

De fapt, elaborarea unor deprinderi al unui atare control – este cauza principală, pe care trebuie să o săvârşim în timpul postului. Postul anume ni se oferă pentru faptul, ca noi să învăţăm să analizăm gândurile noastre, dorinţele ascunse, să supunem unei analize profunde ceea ce se petrece în sufletul nostru.

Dacă omul încetează să privegheze asupra sine însuşi, el cu uşurinţă face greşeli, săvârşeşte păcate şi crime. Doar Iuda nu s-a născut trădător. Probabil, intrând în cercul îngust al ucenicilor Mântuitorului, el nu şi-a putut imagina, că Îl va trăda pe Domnul. Dar undeva s-a produs ruptura interioară, undeva au fost scoase frânele interioare, încât finalul a fost trădarea Învăţătorului Dumnezeiesc şi sinuciderea.

Pilda lui Iuda trebuie să avertizeze pe fiecare din noi privind atitudinea uşuratică faţă de viaţa interioară duhovnicească. El trebuie să ne cheme pe noi toţi la trezvirea duhovnicească. În special aceasta se referă la monahi şi monahii - acei care pleacă din lume anume pentru concentrarea duhovnicească. Desigur, a fi monah în centrul unui megapolis este un lucru deloc uşor. Într-un fel sau altul, toate aceste conflicte şi scârbiri, de care e plin un oraş mare, se referă şi la viaţa călugărilor. Cu toate acestea, trebuie să ţinem minte că sarcina principală pentru un monah este meditaţia interioară, încercarea permanentă a propriei minţi şi a propriei conştiinţe, lucrarea permanentă asupra gândurilor, dorinţelor, faptelor proprii.

Sunt bucuros că anume aici, în centrul capitalei noastre, a renăscut viaţa monahală. Şi aş vrea să vă chem, fraţilor şi surorilor, cei care sunteţi legaţi de această mănăstire, anume la o astfel de viaţă încordată din punct de vedere duhovniceşte. Nu vă relaxaţi. Cuvântul „relaxare” este cuvântul cel mai periculos pentru călugăr. El este periculos şi pentru mirean, dar pentru monah – în special.

De aceea aş vrea să vă doresc, părinte arhimandrit, fraţilor mănăstirii, comunității surorilor de caritate, în primul rând să păstraţi privegherea interioară, să puteţi supraveghea propria persoană şi să păşiţi pe calea luptei cu păcatele şi gândurile, când acestea apar. Aş vrea să vă doresc ca să se soluţioneze cât mai grabnic şi acele probleme cotidiene, care azi stau la ordinea zilei în mănăstire şi o împiedică în organizarea vieţii monahale depline.

Fie ca Domnul să ne păzească pe noi toţi, ajutând prin autoconştiinţa interioară şi rugăciune a ne elibera de prizonieratul păcatului, să ne înălţăm sufletul ca el să fie sensibil la recepţionarea harului lui Dumnezeu. Postul cel Mare, pe lângă faptul că ne dă deprinderi ale cuvioşiei reale, concomitent ne pregăteşte să primim bucuria nopţii de Paşte. Şi deoarece noi nu ne vom mai vedea până la Sfintele Paşte, aş vrea să vă doresc tuturor pace sufletească şi bucurie luminoasă Pascală, trăirea plină de bucurie a Învierii lui Hristos în noaptea de Paşte. Să vă păzească Domnul.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie