Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după Dumnezeiasca liturghie la catedrala „Botezul Domnului” în or. Tomsk

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după Dumnezeiasca liturghie la catedrala „Botezul Domnului” în or. Tomsk
Versiune pentru tipar
22 septembrie 2013 21:12

La 22 septembrie 2013, în duminica a 13-a după Cincizecime, înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la catedrala „Botezul Domnului” în or. Tomsk. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul s-a adresat către cei prezenţi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Stimate stăpâne mitropolit Rostislav! Excelenţa Voastră, stimate Serghei Anatolievici, guvernatorul regiunii Tomsk, înalţi reprezentanţi ai puterii de stat, dragi părinţi, fraţi şi surori!

Cu bucurie am oficiat azi, în această biserică istorică a oraşului Tomsk, Dumnezeiasca liturghie, înconjurat de voi toţi. Cu inima am simţit rugăciunea voastră, am simţit starea voastră sufletească, care mi s-a transmis.

Într-adevăr, când oficiem Dumnezeiasca liturghie, când ridicăm rugăciunea către Dumnezeu, noi concomitent exercităm influenţă unul asupra altuia, deoarece relaţia cu Dumnezeu se realizează doar prin intermediul unei încordări enorme interioare. Sunt cunoscute cazurile când în cele mai severe mănăstiri, unde era foarte mult lucru greu, ascultătorii, care erau eliberaţi de la lucrul fizic pentru a duce rânduiala slujirii, deseori îl rugau pe egumen să-i întoarcă la cea mai grea ascultare fizică, deoarece nimic nu îţi ia mai multe puteri, decât rugăciunea.

Însă aceste puteri niciodată nu pleacă fără urmă. Este o energie, pe care o dezvoltă omul, se atinge de alţi oameni şi se îndreaptă la Dumnezeu, iar de la Dumnezeu se întoarce la noi în formă de har Dumnezeiesc, care ne întăreşte puterile, ne dă înţelegere, ne întăreşte voinţa noastră, împrospătează sentimentele noastre, ne ajută să depăşim dificultăţile în această viaţă.

Astăzi este zi de duminică, care precede unei mari sărbători – Înălţarea Crucii Domnului. În limbajul statutului bisericesc ea se numeşte învierea înainte de Înălţare. Deja azi am auzit citirea Evanghelică, care ne ajută încă şi încă odată să chibzuim asupra sensului jertfei pe Cruce a Mântuitorului Hristos. În mod deosebit răsună cuvintele sfântului apostol Pavel din epistola către Galateni, pe care le-am auzit azi. Apostolul spune: Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, iar apoi rosteşte cuvinte de o putere şi o importanţă enormă, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume! (vezi: Gal. 6:14). Nu pe care lumea este răstignită – în cazul dat lumea se află pe cruce, dar prin care lumea este răstignită.

Ce semnifică aceste cuvinte ale apostolului? Ele semnifică doar una – crucea se pune pe întreaga lume ca un măsurător al adevărului lui Dumnezeu şi al dreptăţii Dumnezeieşti. Însăşi Crucea lui Hristos este de neînţeles. Oamenii care sunt prea departe de credinţă, nu pot înţelege ce semnifică Dumnezeu, Care suferă pe Cruce. De ce era nevoie a pune Crucea în centrul concepţiei creştine despre lume – simbolul suferinţei? Şi azi mai există unele secte, care nu pot înţelege sensul Crucii şi spun: cum putem să ne închinăm Crucii, instrumentului de tortură? De fapt, cuvintele apostolului Pavel poartă în sine o importanţă enormă, care au un sens netrecător pentru fiecare om. Oamenii au cel mai tare nevoie de o unitate de măsură, de un criteriu, care le-ar ajuta să înţeleagă totul ce îi înconjoară, pentru gândul care le vine, pentru torentul informaţional, pentru cuvintele politicienilor şi ale oamenilor simpli, pentru faptele anumitor oameni.

Într-adevăr, cum să deosebim adevărul de minciună, când minciuna niciodată nu se numeşte pe sine minciună? Doar ea întotdeauna se prezintă pe sine drept adevăr şi în lucruri mari, şi în cele mici. Cum să deosebim o persoană onestă de una fără scrupule? Doar omul fără onoare niciodată nu va spune: Eu nu am onoare, sunt fără conştiinţă, eu fac ce vreau, mi-e indiferent ceea ce se întâmplă cu oamenii din jurul nostru. Nici un om nu va spune astfel, cel mai fără de onoare se va strădui să pară onest.

Acelaşi lucru noi îl putem spune despre cele importante şi mai puţin importante, din cele săvârşite cu noi, cu poporul nostru, cu ţara noastră, cu tot neamul omenesc. Cum să nu ne rătăcim în acest labirint? Cum să nu confundăm decoraţiile artificiale cu natura autentică, creată de Dumnezeu? Cum să nu greşim în analiza, în aprecierea celor întâmplate? Cum să nu devenim cu adevărat copărtaşi ai fărădelegii? Cum să salvăm sufletul nostru, la urma urmei, în această lume, cu totul netransparentă, care poate duce cu uşurinţă pe orice om în eroare? Aceasta se referă îndeosebi la vremurile noastre, la acel torent informaţional puternic, care se prăbuşeşte asupra fiecărei persoane prin mijloacele de informare în masă, în special prin televiziune, prin Internet. 

După cum a fost întotdeauna, este şi va fi, probabil, răul se îmbracă în haine atrăgătoare. Otrava este învelită în ambalaj frumos, ca oamenii să o creadă bomboană dulce şi să guste din acest produs, care într-adevăr otrăveşte conştiinţa, sufletul, iar uneori distruge şi natura fizică a omului. Pe aceasta este construit, practic, întreg sistemul de relaţii dintre oameni. Câtă minciună şi cât neadevăr în aceste relaţii! Cum să nu te încurci, cum să înţelegi că sub ambalaj se află un conţinut otrăvitor? Cum să înţelegem cu claritate încotro să mergem, ce să facem? Dar dacă e să vorbim despre viaţa socială – pe cine să susţinem, cine să devenim, pe cine să considerăm autoritate? Unde este acest criteriu, unde este această unitate de măsură?

Filozofia contemporană şi concepţia uzuală de viaţă, care generează din această filozofie periculoasă, afirmă că însuşi omul este pentru sine adevăr – câte capete, câte minţi, atâtea şi adevăruri. Ceea ce este pentru mine bine, aceasta şi este bine şi mi-e indiferent dacă acest bine este bine pentru alţii.

Iată apostolul Pavel, de parcă prevăzând aceste straşnice ispite ale veacului de acum, spune aceste cuvinte pătrunzătoare despre Cruce, prin care lumea este răstignită, despre Cruce, pe care s-a arătat adevărul lui Dumnezeu cel fără de margini. Cine ar putea spune: cum poate fi acesta, un om în suferinţă, plin de sânge, bătut, distrus, spânzurat pe cruce, ce fel de adevăr e acesta? Cu atât mai mult că Hristos nu era criminal, s-a comis pur şi simplu o fărădelege – L-au prins pe cel Nevinovat şi l-au executat cu cruzime.

Aşa ar şi fost, dacă Domnul Singur nu ar fi urcat pe această Cruce. Fiind absolut fără de păcat, El urcă pe Cruce doar pentru faptul că a iubit creaţia Sa. Pentru ca să elibereze pe om şi toată creaţia din bezna păcatului, ca să le descopere oamenilor perspectiva vieţii veşnice, ca să le ajute să înţeleagă adevărul autentic, El urcă pe Cruce şi moare.

Dar ce fel de adevăr este acesta, ce fel de dreptate absolută? Dumnezeu pentru dragostea faţă de oameni suferă pentru ei. Dacă aceasta face Dumnezeu, dacă El prin trupul Fiului Său primeşte suferinţele, aceasta este cel mai important, cel mai fundamental – totul se aranjează în jurul acestei adevăr. Adevărul constă în faptul că cel mai important în viaţă este dragostea. Toate celelalte sunt secundare. Iată de ce porunca dragostei este porunca principală a creştinismului, iată de ce Domnul declară această poruncă nu doar prin cuvinte, dar şi prin jertfa vieţii Sale. Concomitent El arată oamenilor că dragostea întotdeauna este însoţită de jertfă. Într-un anume sens, dragostea devine sinonimul jertfei, iar jertfa – sinonimul dragostei, deoarece dacă noi, iubind pe altul, nimic nu suntem în stare să facem pentru el, aceasta nu este dragoste.

Eu am avut ocazia, în perioada când eram rectorul academiei teologice, să binecuvântez pe seminarişti şi studentele din clasele de regenţi pentru încheierea căsătoriei. Şi când veneau tinerii, eu îi întrebam: „Vă iubiţi unul pe altul?” Ei răspundeau: „Da, nu putem trăi unul fără altul”. Atunci eu îi rugam să răspundă la o întrebare straşnică şi prezentam această întrebare printr-o situaţi simplă din viaţă: mergeţi împreună într-un automobil, deja fiind soţ şi soţie, şi nimeriţi în accident, iar unul din voi rămâne invalid pentru toată viaţa. Veţi putea spune acestui invalid că îl iubiţi fără margini? Sau iubiţi doar pe cel frumos, bogat, care vă oferă ceva şi care vă asigură viaţa? Bineînţeles, tinerii întotdeauna spuneau: da, vom iubi oricum. Însă în ochi eu uneori vedeam nesiguranţă, deoarece pentru a realiza o dragoste adevărată înseamnă a fi gata nu doar să fii în bunăstare, tinereţe şi frumuseţe, nu doar în confort sau în circumstanţe prielnice de viaţă – înseamnă ca să fii gata să-ţi schimbi viaţa pe jertfă. Doar Domnul anume aşa a procedat, eliberând pe oameni din robia păcatului. El S-a dat pe Sine, S-a jertfit, astfel ne-a oferit nouă o pildă uimitoare de dragoste adevărată.

Dar dacă e să vorbim nu despre dragoste, dar despre simple relaţii omeneşti, ce ar fi fost cu societatea, dacă vreun om nu ar fi fost în stare să se jertfească pentru alţii? Nu este obligatoriu să mori, deşi uneori aceasta se cere. Ar fi putut exista oare o astfel de societate, dacă fiecare ar fi orientat doar spre realizarea propriei fericiri şi propriei bunăstări? Societatea s-ar fi scindat în molecule, în indivizi înstrăinaţi unii de alţii. Dacă ceva mai uneşte societatea, este sentimentul de solidaritate, iar solidaritatea întotdeauna presupune slujirea unuia pentru altul, capacitatea de a da ceva altuia, iar în situaţii extreme – chiar viaţa să o dai pentru aproapele tău (vezi: In. 15:13).

Cât sunt de departe toate acestea de filozofia vieţii, pe care noi o excerptăm din mijloacele mass-media, din filme, din reclamă. Ni se propune să ducem o viaţă bogată, veselă, să câştigăm mult, să cheltuim totul pentru sine, cică, o singură dată trăim, fără a ne limita în ceva, fără a ne educa instinctele noastre, din contra – să ne dezlănţuim instinctele, să facem totul ce ne doreşte inima. Unde se află aici porunca principală a lui Dumnezeu despre dragoste? Şi iată că oamenii, care sunt educaţi astfel, se căsătoresc. Şi ce rezultă? Până la 70 % din căsătorii se desfac, în special primele, iar urmarea divorţurilor sunt orfanii nefericiţi cu părinţi în viaţă. Nu pot trăi împreună, deoarece nu este dragoste adevărată. Există o atitudine de consum a unora faţă de alţii - a folosi frumuseţea, apropierea altei persoane pentru plăcerile sale. Dar când este vorba de a împărţi greutăţile cu altă persoană, dar mai ales dacă ambii nimeresc în situaţii grele de viaţă, iată aici şi se rup sentimentele omeneşti, care nu au rădăcini profunde.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre societate, şi despre întreg neamul omenesc. Noi putem exista ca indivizi, noi putem exista ca familii, noi putem exista ca societăţi umane doar atunci, când cel mai mare adevăr al lui Dumnezeu, descoperit nouă pe Cruce, devine legea principală a vieţii. Iată toate acestea ne-a spus nouă apostolul Pavel: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine”.

Biserica este chemată azi să propovăduiască acest adevăr al lui Dumnezeu. Este tot mai greu de făcut aceasta, deoarece un număr enorm de oameni, în special tineretul, este supus unui atac informaţional, care distruge valorile autentice. Ambalajul este atât de atractiv, încât nimeni nu se mai gândeşte ce se află în interior – înşfacă cu mânuţele lor aceste ambalaje, le deschid, pun în gură aceste bombonele, precum face copilul care nu are voie să mănânce ciocolată, şi se otrăvesc pentru întreaga viaţă. Într-un anume moment ei înţeleg că viaţa a mers invers – şi beţie, şi stupefiante, şi desfrâu, şi pustietate interioară, şi pierderea interesului pentru viaţă; chiar şi atunci când apar mulţi bani – este un gol, omul nu ştie ce se întâmplă cu el.

Nu există o altă cale pentru neamul omenesc, nu există o altă cale spre fericirea şi plinătatea vieţii, decât calea pe care ne-a arătat-o Hristos. Nu există o altă lege în relaţiile umane, în afara legii dragostei, care presupune o dăruire deplină a propriei personalităţi altui om şi ca răspuns - primirea marelui dar al dragostei de la acel, căruia te dăruieşti. Anume această lege face ca societatea umană să nu fie turmă. Şi invers, când legea aceasta se distruge, societatea umană se transformă sau în turmă, sau în haită de lupi, când animalele flămânde se omoară unele pe altele.

Ceea despre ce vorbim, are o atitudine directă pentru fiecare dintre noi, faţă de viaţa Patriei noastre, faţă de viaţa întregului neam omenesc. Vom ţine minte aceste cuvinte ale apostolului, pe care le-am auzit cu toţi împreună în ajunul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci şi în momentul, când vom simţi că ne este greu să ne dăruim altei persoane, să ne aducem aminte încă şi încă odată de faptul ce este cel mai important din cele ce trebuie să facă omul în viaţa lui pe pământ. Credem că cel ce a păşit cu un sentiment sincer şi inima deschisă pe calea dragostei, a slujirii altor oameni, va primi de la alţii o mare susţinere duhovnicească, pe care noi o căpătăm în momentul rugăciunii, când suntem adunaţi în biserica lui Dumnezeu.

Pe voi pe toţi vă felicit încă odată cu ocazia acestei zile de duminică. Mă bucur că Domnul m-a adus în slăvitul oraş Tomsk, cândva capitala întregii Siberii şi care până în ziua de azi nu şi-a pierdut importanţa sa, care este cunoscut în întreaga Rusie şi în multe ţări ale lumii ca fiind un centru al ştiinţei, învăţământului şi al noilor tehnologii. Dea Dumnezeu, ca să se dezvolte viaţa duhovnicească şi culturală a acestui oraş şi a întregii regiuni Tomsk. Dea Dumnezeu ca acele valori, care se află în acest pământ siberian, să slujească poporului nostru, ajutând ţării noastre să se dezvolte din punct de vedere duhovnicesc şi material, să desăvârşească inclusiv şi relaţiile umane în interiorul societăţii noastre. 

Aş vrea în memoria despre scurta, dar atât de semnificativa pentru mine vizită în oraşul Tomsk, să aduc în dar bisericii icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „A Semnului”. Fie ca Stăpâna Cerului să vă păzească de la orice rău şi să vă acopere cu Acoperământul Său.

Iată despre ce m-am mai gândit azi în timpul oficierii Liturghiei. Slăvitul oraş Tomsk, vechea capitală a Siberiei, iar în oraş nu există catedrală. La ziua de azi aproape în toate centrele regionale sunt construite catedrale, iar voi nu aveţi catedrală. De aceea eu mă adresez către puterea regională şi cea orăşenească. Gândiţi-vă la faptul ce înseamnă o catedrală în oraş. Este o dominantă duhovnicească şi culturală, este simbolul oraşului. Mulţi dinte voi călătoresc după hotare şi cunosc că în Europa catedralele vechi medievale sunt simbolul oraşelor. Cu ce suntem noi mai răi? Dacă anumiţi oameni demenţi au distrus, parcă astăzi Rusia, care creşte în putere, nu va găsi mijloace să construiască o catedrală? Străduiţi-vă să faceţi acest lucru.

Vă mulţumesc, stăpâne, pentru cadou, pentru potirul minunat. Actualmente eu am dreptul să fac cu el ce doresc şi eu îl aduc în dar viitoarei catedrale a oraşului Tomsk.

Iar Dumneavoastră, dragă stăpâne, aş vrea să vă aduc în dar o cruce cu panaghie în semn de recunoştinţă pentru trudele Dumneavoastră. Mă bucur că odată cu formarea Mitropoliei de Tomsk se întăreşte viaţa bisericească nu doar în oraş, dar chiar şi în centre raionale, şi în sate. Vă rog să trudiţi şi mai departe, să înfăptuiţi slujirea Dumneavoastră arhipăstorească, inclusiv în calitate de mitropolit de Tomsk şi Asino. De asemenea doresc ajutorul lui Dumnezeu şi stăpânului Siluan, care este chemat să muncească în calitate de arhiereu eparhial al regiunii Tomsk.

Vă felicit pe toţi încă odată cu ocazia sărbătorii. Fiecăruia dintre voi, dragii mei, aş vrea să-i aduc în dar icoana lui Hristos Mântuitorul cu binecuvântarea mea Patriarhală. Păstraţi-o în casele voastre şi când va fi posibilitate, rugaţi-vă în faţa ei, inclusiv pentru Patriarhul vostru. Să vă păzească Domnul.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie