Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de ziua pomenirii sfinților apostoli Petru și Pavel la catedrala în cinstea sfinților apostoli Petru și Pavel din Sanct-Petersburg

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de ziua pomenirii sfinților apostoli Petru și Pavel la catedrala în cinstea sfinților apostoli Petru și Pavel din Sanct-Petersburg
Versiune pentru tipar
12 iulie 2014 18:26

La 12 iulie 2014, de sărbătoarea sfinților slăviților și întru tot lăudaților mai-marilor Apostoli Petru și Pavel, Preafericitul Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat Dumnezeiasca liturghie la catedrala în cinstea sfinților mai-marilor apostoli Petru și Pavel în cetatea sfinților apostoli Petru și Pavel (Petropavlovskaya) în Sanct-Petersburg. După încheierea Liturghiei Preafericitul Stăpân s-a adresat către participanții la serviciul divin cu o predică.

Înaltpreasfinția Voastră, stăpâne mitropolit Varsonofii! Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Dragi părinți, maici egumene, frați și surori!

Vă felicit pe toți cu ocazia unei mari sărbători – sărbătoarea care prin statutul său, prin importanța sa, se egalează cu sărbătorile domnești în cercul de slujbe bisericești.  Spre deosebire de unele sărbători  domnești, pentru această zi Biserica intră în post, ca în mod destoinic să se pregătească pentru proslăvirea numelor sfinților mai-marilor apostoli Petru și Pavel.

Dar de ce are loc acesta?  De ce este stabilită o perioadă liturgică deosebită pentru pregătirea de sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Pavel? Nu este întâmplător. În vechime postul pe care azi în limbajul popular îl numim „al lui Petru”, se numea ”Apostolic” și era consacrat nevoinței sfinților apostoli, primii dintre ei fiind Petru și Pavel. Deoarece nevoința apostolilor nu se poate compara cu nimic din ceea ce s-a săvârșit în Biserică după ei – nici cu mucenicia, nici cu mărturisirea, nici cu viața evlavioasă. Deoarece ca urmare a trudelor săvârșite de ei, cuvântul, preluat de ei de la Mântuitor, fiind martori, s-a răspândit în tot universul.

Ce se află dar în centrul acestei slujiri apostolicești? În exterior pare că este o propovăduire, o misiune. Într-adevăr, așa și era. Oamenii nu l-ar fi cunoscut pe Hristos, dacă apostolii ar fi rămas în Ierusalim, cu atât mai mult în Galileea, care era mai calmă, cu o climă bună. Dacă prima comunitate a apostolilor după suferințele, moartea și Învierea Domnului ar fi plecat în Galileea și ar fi rămas acolo pentru totdeauna – ce bine le-ar fi fost acolo! Cât de minunat și-ar fi terminat viața – în bucurie, în pace, în liniște, înconjurați de tovarășii lor de idei!

Dar nu aceasta cerea de la ei Mântuitorul. El a cerut ca ei să meargă până la marginea pământului (Fapte, 1:8) - și ei au ajuns. Nici un fel de calmitate, nici un fel de climă plăcută, nici un fel de bucate gustoase, nici un fel de anturaj al prietenilor – doar încercări. Apostolul Pavel, vorbind despre viața sa, comunică detalii îngrozitoare: de cinici ori a fost bătut cu bice, primind 200 de lovituri fără una, de trei ori a fost bătut cu bețe, o dată a fost bătut cu pietre, căutând să-l omoare. Călătoriile lui erau legate de încercări, de furtuni, de atacuri ale tâlharilor, ale puterii sau chiar ale fraților mincinoși (vezi: 2 Cor, 11:21-12:9).  Nu a fost liniște, nu a fost pace, nu au fost concedii sau zile de odihnă – toată viața a fost jertfită slujirii apostolicești. Apostolul este un mesager, este un martor și pentru mărturia lui Hristos el și-a sacrificat viața.

Dar dacă e să privim nu doar din exterior la slujirea apostolică, dar să încercăm să înțelegem ce este esența, atunci nu o putem înțelege fără citirea de azi din Evanghelie (Mt. 16:13-19). Domnul se adresează către apostoli și îi întreabă: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Ei au răspuns: unii, Ioan Botezătorul, alții, Ilie proorocul care trebuie să vină în lume, alții, Ieremia. Atunci, adresându-se către apostoli, Mântuitorul le pune cea mai importantă întrebare: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Petru spune: Tu ești Hristosul, adică Mântuitorul, Mesia cel făgăduit, Fiul lui Dumnezeu celui viu.

Aceste cuvinte sunt mărturia credinței. Anume mărturia credinței se află în centrul slujirii apostolicești. Mărturisirea nu este doar articularea în public a unor adevăruri de credință. Mărturisirea este afirmarea sensului absolut, netrecător al faptului ce au primit apostolii de la Însuși Mântuitorul. Mărturisirea este afirmarea unui sistem de valori, mai presus de care nu este nimic.

Dar dacă apostolii ar fi vorbit doar despre Hristos, despre valorile Evangheliei, povestind oamenilor ceea ce le-a comunicat Mântuitorul, aceasta nu ar fi fost mărturisire. Se cerea ca nu doar prin cuvânt – prin toată viața lor ei să mărturisească adevărul cuvintelor despre Mântuitor. Și toată viața apostolilor, în primul rând al mai-marilor Petru și Pavel, trebuia să fie această mărturisire, care este însoțită de scârbiri, boli, prigoană și care se termină cu o moarte violentă, de mucenic.

Iată de ce, vorbind de mărturisire, sfântul ierarh Ioan Gură de Aur spune că nu este nimic mai mult decât această virtute, că mărturisirea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Și în aprobarea celor spuse aduce cuvintele din Evanghelie: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 10:32). Prin urmare, oricine care Îl mărturisește pe Hristos – prin cuvânt, faptă, viață, suferință și chiar moarte – pe acela Fiul lui Dumnezeu îl va mărturisi în fața Tatălui Său din Ceruri. Ce virtute mai merită o astfel de  răsplată? Are dreptate sfântul ierarh Ioan Gură de Aur: nu este virtute mai mare. De aceea nu este în această lume nimic mai presus și mai important decât slujirea apostolicească.

Apostolii au trecut în lumea celor drepți. Dar cine le continuă slujirea? Se prea poate, ea s-a întrerupt? Dacă ar fi fost așa, noi toți împreună nu am fi stat în această catedrală istorică din Petersburg. Până în aceste locuri pur și simplu nu ar fi ajuns vestea despre Mântuitor.  Următoarele generații de creștini, Biserica lui Hristos, condusă de episcopi, moștenitorii și succesorii slujirii apostolicești, continuă această călătorie istorică, în a cărui centru se află mărturisirea credinței în Domnul și în Mântuitorul nostru.

Niciodată această mărturisire nu a fost  ușoară. Ea era însoțită, de cele mai dese ori, de reacția dușmănoasă a oamenilor ce nu doreau sau nu erau în stare să recepționeze cuvântul propovăduirii apostolicești. Uneori această reacție căpăta dimensiuni monstruoase și un caracter îngrozitor al luptei violente cu creștinismul. Noi știm cum primele trei secole ale creștinismului erau întunecate de prigoniri sângeroase.

Însă nu s-a curmat mărturisirea! Nu s-au speriat acei episcopi, preoți din vechime, bărbați, femei și copii, ce credeau în Hristos, să ducă lumii mărturisirea despre Domnul și Mântuitorul nostru. Toată istoria ulterioară aduce până la noi mărturia despre nevoințele muceniciei și mărturiei. Și multiplu în această istorie s-au repetat și baterea cu pietre, și scârbirile pe care le-a purtat apostolul Pavel, care au fost purtate de cei doisprezece ucenici ai Mântuitorului și doar unul dintre ei, după mila deosebită a lui Dumnezeu, a fost ferit de moartea violentă – acela a fost Ioan Teologul.

Noi suntem membrii acelei Biserici, care a fost fondată de Domnul, care a fost propovăduită de sfinții apostoli, în al cărei centru s-a aflat cea mai mare și mai slăvită faptă – mărturisirea credinței. Astăzi noi trăim în condițiile, când această mărturisire nu este  amenințată de pierderea sănătății sau a vieții, nu există prigonirii deschise. Dar nu a existat nici o epocă, nici un deceniu timp de aceste două mii de ani și ceva de creștinism, când mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, nu ar fi fost însoțită de scârbiri și greutăți. În acest sens și azi epoca noastră nu se deosebește de  altele, dar poartă în sine, bineînțeles, cu totul alte provocări, de care se ciocnește Biserica în calea înfăptuirii slujirii sale apostolicești.

De aceea noi ne pregătim cu ajutorul postului pentru întâlnirea zilei sfinților apostoli. Fiecare dintre noi trebuie să fie pe locul său - și episcopul, și preotul, și diaconul, și mireanul, deoarece noi suntem Biserica Apostolicească și Domnul așteaptă și cere de la noi mărturisirea. Pentru a fi gata să mărturisim credința noastră - prin cuvânt, faptă, dar dacă trebuie, și prin suferințe – noi trebuie să fim puternici în interior, duhovnicește, concentrați asupra nevoinței acesteia a apostolilor.

De aceea Biserica ne propune să ținem post înainte de aceste zile sfinte de sărbătorire a pomenirii sfinților apostoli, să medităm la responsabilitatea noastră mare pentru păstrarea credinței în istoria neamului omenesc. Credem că și azi, ca și în trecut, mulți oameni înțeleg că o cauză a vieții lor este mărturisirea Domnului și în măsura propriilor puteri continuă slujirea apostolică a Bisericii. În această catedrală măreață în cinstea sfinților apostoli Petru și Pavel noi ne adresăm către ei cu  rugăciunea de a ne întări pe noi pe toți în credință pentru Domnul, ca pilda lor minunată să fie pentru noi exemplu ce ne întărește pe fiecare dintre noi în urmarea lui Hristos. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie