Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului la mănăstirea din Solovki

Predica Preafericitului Patriarh Chiril de sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului la mănăstirea din Solovki
Versiune pentru tipar
19 august 2013 17:26

La 19 august 2013, de sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului, Preafericitul Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii Chiril a oficiat Liturghia în catedrala mănăstirii din Solovki. După terminarea serviciului divin Întâistătătorul i-a felicitat pe credincioși cu ocazia hramului sfântului locaș și s-a adresat cu o predică.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Cinstite părinte Porfirii! Dragi frați ai acestei mănăstiri sfinte! Dragi părinți, frați și surori – participanți la solemnitățile de azi cu ocazia hramului la mănăstirea stavropighială „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din Solovki!

Într-adevăr, sărbătoarea aceasta este cu totul deosebită. De cuvântul „schimbare” întotdeauna era asociată speranța spre un viitor mai bun. Acest cuvânt se folosește nu doar în Sfânta Scriptură, nu doar în teologie, nu doar în textele liturgice, dar și în vorbirea noastră de toate zilele. Când vorbim de schimbare, noi înțelegem o nouă stare, deosebitoare de precedenta, noi înțelegem o anumită schimbare principială de o importanță enormă. O schimbare care, fără îndoială, va duce la mai bine decât a fost. Anume de aceea noi vorbim despre schimbarea personalității, despre schimbarea societății, despre schimbarea statutului, de fiecare dată punând în acest cuvânt speranța noastră.

Iar sărbătoarea Schimbarea la Față a Mântuitorului ne readuce la această minunată istorie de pe muntele Tabor. Domnul s-a schimbat acolo – dintr-un om obișnuit, cum Îl vedea fiecare, El a devenit altul. Fața Lui, hainele Lui străluceau ca zăpada, spune apostolul (vezi: Mt. 17: 1-9). Ce înseamnă zăpada pentru acele regiuni sudice? Este ceva unic, uimitor, este un oarecare etalon de curăție și frumusețe, este reflectarea cerului pe pământ. Doar pe vârful muntelui Chevron erau mici porțiuni de zăpadă. Probabil că atunci, ca și azi, locuitorii Palestinei, privind la acea înălțime, admirau acoperământul de omăt. De aceea se folosește această imagine a zăpezii ca simbol al albeții, pentru a exprima sentimentele apostolilor, care au văzut pe Mântuitorul schimbat, Ce strălucea ca zăpada pe vârful muntelui.

Pentru ce a fost nevoie de această schimbare chiar în ajun, cu puțin timp înainte de suferințele Mântuitorului? Condacul sărbătorii de azi ne răspunde la această întrebare: văzând suferința de bună voie, lumii să propovăduiască. De ce era nevoie, înainte de aceste suferințe acceptate de bună voie, să se arate slava Domnului? Ca să nu se întunece credința apostolilor, ca, privind la Hristos însângerat, înjosit, răstignit, manifestând în Sine un simbol al neputinței și înfrângerii, ei, ținând minte Schimbarea la față de pe Tabor, să creadă că răstignirea este de bună voie și ca răstignirea să nu-i împiedice să propovăduiască întregii lumi întru mântuire acest chip al Mântuitorului înjosit. 

Printre cei care au fost prezenți pe Tabor a fost apostolul Petru. Anume el, după cum mărturisește evanghelistul, a spus, fără să știe că spune Domnului Însuși: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. El era conștient de cele întâmplate, el își avea reacția sa și a exprimat-o în aceste cuvinte nemăiestrite, neînțelese, spunând, însă, ceea ce era cel mai important: că pe Tabor a fost bine, că această slavă strălucitoare a Mântuitorului a străpuns conștiința apostolilor, că pentru ei a fost o experiență reală a atingerii de împărăția lui Dumnezeu și de veșnicie.

Dar ce a fost apoi? Când Mântuitorul a fost arestat, când a fost dus în curtea arhiereului Caiafa, când a început interogatoriul – ce s-a întâmplat cu Petru, care a fost martorul Schimbării? El s-a speriat, și nu doar el singur. Noi nu știm nimic despre Iacov, care de asemenea a fost pe muntele Tabor, dar și el, cu siguranță, a fugit împreună cu alți apostoli din numărul celor Doisprezece. Doar unul Ioan, după cum știm, cel mai tânăr, a păstrat marele sentiment al fidelității și dragostei față de Mântuitor, ceea ce i-a ajutat să nu fugă, să nu se ascundă, dar împreună cu Maica Domnului să stea pe Golgota. Iar toți ceilalți, inclusiv Petru, s-au risipit. 

Cum rămâne dar cu experiența Schimbării, experiența vederii slavei lui Dumnezeu? A fost totul în van? Prin urmare ea nu i-a ferit pe apostoli de frică, nu l-a scutit nici măcar pe Petru, acela care voia să construiască colibe pe muntele Tabor – atâta bucurie simțea? Într-adevăr, și Petru s-a lepădat, și apostolii s-au risipit. Nu întâmplător azi la liturghie s-a citit un fragment din Epistola a doua sobornicească a apostolului Petru (2 Pet. 1:10-19). Această epistolă se numește sobornicească, deoarece nu este adresată către vreo persoană anume, vreo unui oraș, vreo unei comunități, dar întregii lumi creștine. Apostolul Petru spune: „Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată”.

Singura această frază ne ajută să înțelegem ce experiență a trăit apostolul Petru și pe muntele Tabor, și în momentul lepădării. Aceste cuvinte izvorăsc din adâncul sufletului său, din experiența sa personală tragică. El a înțeles că doar temeinică chemarea este în stare, după cum spune, să ne ferească de a nu greși niciodată, să ne ferească de trădare, de pierderea credinței, de slăbirea puterilor duhovnicești, de deziluzii.

Fiecare dintre noi într-o măsură mai mare sau mai mică se atinge de ceea, ce poate fi caracterizat ca prezența harului lui Dumnezeu. Aceasta se produce și în timpul serviciului divin, în special la săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii și a Tainei Botezului a oamenilor maturi. Aceasta se întâmplă în momentele rugăciunii solitare și în timpul rugăciunii de noapte, la licărirea candelei se simte o inspirație deosebită, o bucurie aparte, o prezență specială a lui Dumnezeu. Cred că și între voi sunt dintre aceia care pot confirma cele spuse de mine. Anume acesta este Taborul nostru. Iar pentru oamenii laici, aceasta este legat de sentimente uimitoare, pe care omul le trăiește, contemplând frumusețea naturii sau chiar frumusețea făcută de mâna marilor pictori, în ale căror inimi era credință și care făureau capodopere ale artei plastice, sau ascultând opere muzicale de o deosebită inspirație, ce îi ating sufletul. Prin toate acestea noi ne întâlnim cu Dumnezeu, deoarece în spatele unei adevărate creații se află întotdeauna Dumnezeu; și atunci noi simțim o anumită schimbare interioară. 

Îndeosebi de puternic este acest sentiment la acei, care din necredință vin la credință, care, întâlnindu-se cu Domnul, simte în mod real prezența Sa și consideră că acum el începe o nouă viață, că totul ce a fost vechi este lăsat în urmă: nu vor mai fi păcate, nu vor mai fi ispite, nu vor mai fi trădări, nu vor mai fi deziluzii, el este deja cu Dumnezeu și nu va coborî de pe Tabor niciodată. Iar apoi se constată că în viață altceva se întâmplă – noi coborâm de pe Tabor și din nou ne pomenim în mulțime, în tumultul vieții cotidiene cu tentațiile ei, cu problemele ei, cu conflictele ei și cât de des noi pierdem această inspirație!

Uneori suntem nevoiți să auzim chiar de la slujitorii bisericii: „Am pierdut ceea ce am avut în momentul hirotoniei. Îmi amintesc ca de o minune adevărată de pe Tabor acea bucurie, pe care am simțit-o în momentul hirotoniei, acea putere duhovnicească, care m-a însoțit în primii ani de slujire – iar acum eu atât de mult m-am obișnuit cu totul ce fac, ce săvârșesc, încât am pierdut simțul fricii de Dumnezeu de la atingerea de cele sfinte”.

Dar același lucru se întâmplă și între călugări, care au intrat în această mănăstire, purtați de puterea harului lui Dumnezeu, printr-o stare interioară anumită, datorită unei minuni personale, care le-a transformat viața, iar apoi a survenit viața cotidiană cu grijile și ascultările ei, cu o climă dificilă, cu umezeală și frig, toate acestea estompând simțămintele… Fiecare dintre noi în anumite momente ale vieții trece prin crize interioare, iarăși și iarăși chibzuind – ce semnifică pentru el credința. Uneori se pare că este o experiență unică: „doar eu am o astfel de problemă – toți din jur se simt minunat; de ce dar în sufletul meu se produce această tulburare, această pierdere sau slăbire a credinței și a evlaviei?” Și cum să nu ne aducem aminte de cuvintele apostolului Petru, care a trecut prin ceea ce a simțit fiecare dintre noi, dar a trecut mult mai dramatic. El a trecut prin lepădarea de Mântuitor și într-un mod uimitor și-a exprimat experiența sa duhovnicească din timpul prezenței pe Tabor și lepădarea ulterioară în acele cuvinte, pe care le-am auzit azi: „Pentru aceea, fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată”.

Aceste cuvinte se trag cu adevărat nu din înțelepciune, nu din studii, nu din cunoștințe, dar de la experiența reală a apostolilor. Pe când aici el spune că mărturia apostolească despre prezența Domnului Iisus Hristos provine nu din fabule măiestrite, dar de la apostoli ca martori ai slavei lui Dumnezeu. Cât de mult noi trebuie să avem încredere în această mărturie a apostolului Petru, care nu ascunde nimic, care în epistola ascultată de noi mărturisește despre experiența proprie a lepădării de Mântuitor și afirmă că doar tăria și fermitatea pot să ne ferească de împiedicare.

Dar ce semnifică aceasta, dacă e să reieșim din categoriile concrete de viață? Aceasta semnifică că nu trebuie să dramatizăm, precum se mai întâmplă, atunci când are loc slăbirea cuvioșiei sau a credinței într-un anume moment al vieții noastre. Trebuie să aruncăm aceste emoții negative. Trebuie să ne aducem aminte și despre apostolul Petru, și despre Tabor, și despre lepădare, și să fim tari în nădejdea noastră, fermi în vocația noastră. Iar tăria semnifică răbdare, curaj, capacitatea a învinge îngrijorările și problemele în viața din jurul nostru, precum și îngrijorările și problemele noastre.

Uneori oamenilor străini li se pare că religia este pentru cei slabi. Noi eram învățați în vremurile ateiste că omul puternic nu are nevoie de nimeni, că el singur va face totul în viață, singur va trasa căile pentru bunăstarea sa; iar oamenii slabi au nevoie de Dumnezeu, ei au nevoie să se sprijine de cineva, deoarece nu se pot bizui pe sine înșiși. Este o profundă rătăcire. Religia este cauza oamenilor puternici, măcar pentru faptul că alegerea religioasă cere să mergem împotriva opiniei majorității oamenilor, care, se prea poate, în mod formal se asociază cu credința, dar care nu trăiesc conform credinței. Ceea ce este cel mai important, credința cere de la noi o lucrare permanentă interioară, tărie în vocație și în nădejde.

Sărbătoare de azi a Schimbării la Față, care ne arată chipul minunat al lui Hristos luminat, venit în slavă, trebuie să ne ajute fiecăruia dintre noi care trece prin greutăți interioare, care simte slăbirea credinței, deziluzie, epuizare a sentimentului religios. Evenimentul Schimbării la Față trebuie să ne ajute să conștientizăm că prin aceste ispite trece orice om, iar pentru a intra în Împărăția neapusă a slavei lui Dumnezeu, după cum spune în citirea apostolică de azi întâiul între apostoli Petru, este nevoie de tărie în vocație și în nădejde. Să ne ajute nouă tuturor Domnul să depășim problemele noastre interioare, rămânând puternici în credința noastră și capabili să fim fideli lui Hristos chiar și până la moarte.

Aș vrea să vă mulțumesc cordial Dumneavoastră, părinte Porfirii, pentru cuvintele calde, pe care le-ați spus, și pentru cadou. Aș vrea din partea mea să dăruiesc mănăstirii stavropighiale „Schimbarea la Față a Mântuitorului” această icoană a lui Hristos Pantocrator, a lui Hristos Marele Arhiereu cu sfinții ce stau în fața Lui, printre care marii noștri luminători Chiril și Metodiu și alți sfinți și părinți cuvioși, care au strălucit prin fidelitatea lui Hristos și prin această fidelitate învățând poporul nostru și alte popoare ortodoxe ce înseamnă să fii creștin. Aș vrea să transmit sfintei mănăstiri această icoană cu o inscripție respectivă întru amintire, cu rugămintea către frați de a se ruga neîncetat pentru Patriarhul lor. Iar fiecărui participant la solemnitatea de azi aș vrea să-i aduc în dar iconița Schimbării la Față a Mântuitorului cu binecuvântarea Patriarhului. Rog pe frați ca imediat după slujbă să împarte tuturor participanților această binecuvântare. Să vă fie de bine cu ocazia sărbătorii, dragii mei! 

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: ucraineană, rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie

 

Altele articole

Predica Patriarhului rostită în Duminica Lăsatului sec de brânză după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Patriarhului rostită în Duminica întoarcerii fiului risipitor după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Patriarhului rostită de sărbătoarea Întâmpinării Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Patriarhului rostită în Duminica Vameșului și a Fariseului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Liturghia săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski” la cea de-a treisprezecea aniversare a întronării Sanctității Sale

Predica Patriarhului rostită de ziua pomenirii Sfântului Cuvios Serafim de Sarov după Liturghia săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Patriarhului rostită în Duminica după Nașterea Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită la schitul „Sfântul Alexandru Nevski”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Vecernia Mare săvârșiită de sărbătoarea Nașterii Domnului

Predica Patriarhului rostită de Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită înaintea săvârșirii Te-Deum-ului cu prilejul anului nou