Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Cuvântul păstorului”. Emisiunea din 13 decembrie 2014

Cuvântul păstorului”. Emisiunea din 13 decembrie 2014
Versiune pentru tipar
13 decembrie 2014 22:24

În emisiunea programului de autor „Cuvântul păstorului”, difuzată la 13 decembrie 2014, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, răspunzând la întrebarea telespectatorului cu privire la  dreptatea supremă, meditează despre concepțiile omenirii cu privire la  dreptate și despre faptul ce este în stare să facă omul de dragul realizării ei.

Bună dimineața, dragi telespectatori!

La adresa programului nostru a sosit următoarea întrebare: „Sanctitatea Voastră! Ce este dreptatea supremă despre care se vorbește adesea? Există ea oare în realitate și cât de mult ea depinde de Dumnezeu, de voința lui Dumnezeu?”. Din scrisoarea lui Ghenadii Borisovici Dmitriev, satul Hanholai, Bureatia.

Mulțumesc, Ghenadii Borisovici, pentru această întrebare. Este foarte importantă.  Într-un anume sens, este tema centrală a vieții omului. Și dacă e să vorbim despre dezvoltarea mondială, inclusiv dezvoltarea gândirii filozofice și a filozofiei politice, a concepției politice, despre dezvoltarea culturală care reiese din această dezvoltare – toate acestea sunt legate de acea întrebare pe care ați pus-o. De faptul cum omul soluționează această problemă, cum răspunde la ea, depinde concepția sa, atitudinea față de cei din jur, față de propria persoană.

Îmi voi permite să mă aprofundez puțin în istorie și să spun despre faptul că în acel moment când în capul unghiului filozofiei, iar apoi al filozofiei și practicii politice, a fost plasată ideea libertății omului ca a unei valori absolute, întrebarea pusă de Dumneavoastră a devenit cu adevărat cea mai critică. Trebuie să spunem că atunci când în istorie a apărut ideea alegerii de către om a libertății absolute ca fiind o valoare supremă, atunci urmările realizării acestei idei nu erau înțelese de oameni. Ei nu aveau senzația și înțelegerea faptului la ce poate aduce realizarea practică a acestei idei. Acum înțelegem la ce poate aduce și, se prea poate, secolul al XXI-lea va intra în istoria neamului omenesc ca un secol, când oamenii vor putea să înțeleagă pericolul postării ideii de libertate pe locul valorii absolute.

Dar în ce constă problema? Problema constă în faptul că dacă libertatea absolută a omului este valoarea supremă, aceasta înseamnă că omul deține dreptul de a determina ce este bine și ce este rău. Și nu mai există pentru el nici un alt criteriu suprem, nici o altă autoritate supremă. Într-adevăr, dacă libertatea este valoarea supremă, cine mai poate perturba această valoare printr-o autoritate oarecare? Cine poate face aceasta? Cine deține acest drept? Și de ce, cu adevărat, vreo persoană poate domina prin concepțiile sale conștiința și voința altor oameni?

Toate acestea sunt juste doar cu o condiție – dacă din conștiința și viața oamenilor este exclus Dumnezeu, dreptatea supremă și adevărul suprem. Și în acest sens, anume liberalismul filozofic care a declarat libertatea personală a omului ca valoare supremă, prin firea sa este ateist. Liberalismul filozofic nu se poate îmbina cu religia. Vreau să subliniez că nu vorbim despre liberalismul economic, politic. Noi vorbim anume despre liberalismul filozofic, a cărui idee dominantă este libertatea personalității umane. Așadar, dacă aceasta este valoare supremă, înseamnă că Dumnezeu nu există. Și în acest caz omul cu adevărat este acel fenomen care determină pentru sine ce este bine și ce este rău. Noi știm câte răspunsuri pot fi la întrebarea: ce este bine și ce este rău. Noi știm, cât de mult se pot diferenția acest răspunsuri. De aceea fondarea vieții sociale pe baza acestui liberalism filozofic duce la o creștere nemaipomenită a individualismului și la destrămarea tuturor relațiilor sociale, la distrugerea organismului social.

S-a decis ca acest pericol să fie rectificat prin ideea justiției. Libertatea omului este limitată de justiție, de lege. Legile trebuie să mențină conviețuirea umană în toată diversificarea răspunsurilor privitor la ce este bine și ce este rău. Dar nu întotdeauna legile funcționează. Și chiar în aceste țări, în care ele funcționează, concepțiile la tema libertății dau buzna deseori în domeniul justiției și creează o încordare colosală interioară în acest domeniu.

Voi aduce  un exemplu simplu. Este problema legalizării căsătoriilor dintre persoanele de același gen. Când oamenii, educați în spiritul ideilor despre libertatea personală ca valoare absolută, aleg un mod de viață netradițional și insistă asupra faptului, ca acest mod de viață să fie apărat de lege, ei ies împotriva majorității, introducând prin aceasta o mare încordare în domeniul legislației. Noi știm cum aceste legi sunt negate de oameni în formă de proteste. Să ne aducem aminte despre demonstrațiile de multe mii de oameni din Franța, să ne aducem aminte că majoritatea oamenilor la sondaje se pronunță împotriva acestor legi. Cu toate acestea, legile sunt aprobate, sunt introduse în practică.

Am considerat de cuviință să amintesc încă odată despre această dramă a vieții contemporane anume pentru ca să fie clar: dacă omul singur determină ce este bine și ce este rău, aceasta aduce un prejudiciu enorm societății umane. Societatea se poate unifica doar în baza acelor valori care sunt mai presus de opinia vreo unei personalități sau vreo unui grup.
Astfel de valori au fost dintotdeauna ideile dreptății și ale adevărului, al cărui izvor este Dumnezeu Cel absolut. Nu vreo persoană relativă care își poate schimba atitudinea sa față de ce este bine și ce este rău de multe ori pe parcursul vieții, dar Dumnezeu Cel absolut și neschimbat. Legea Lui este acel sistem de valori în permanentă funcțiune, care formează celelalte sisteme de valori ale existenței umane. Dacă voi distrugeți această valoare absolută de valori, atunci fiecare trăiește cum vrea pe baza înțelegerii proprii a ce este bine și ce este rău, ceea ce duce la acele urmări, despre care am vorbit adineauri.

Și iată ce este cel mai important, se prea poate. Experiența vieții demonstrează că nu poate exista viața fără adevărul absolut care este Dumnezeu. Noi folosim cuvântul „dreptate”.  Este uimitor faptul că în multe legi, în multe declarații politice noi găsim cuvântul „pace” și „dreptate”. Dar ce înseamnă  dreptatea, dacă adevărul suprem este alegerea personală a omului? Aceasta înseamnă, că pentru „X„ există o dreptate, pentru „Y” – o altă dreptate. Unul determină dreptatea în sistemul propriu de valori, iar altul – în alt sistem de valori. Dar în acest caz nu poate exista o dreptate comună.

La nimeni nu apare întrebarea, inclusiv în cadrul Organizației Națiunilor Unite, ce înseamnă dreptatea. Toți știu cu exactitate, ce înseamnă dreptatea în relațiile internaționale, în alte domenii ale vieții umane. Și când sunt adoptate legile, care distrug dreptatea, care aruncă o provocare dreptății, fie că sunt legi naziste sau rasiste la vremea lor, sau alte legi de același tip, în acest caz se ridică opinia publică mondială, deoarece aceste legi sunt divergente ideii dreptății.

Dar dacă dreptatea este pentru toți, în acest caz izvorul unei atare dreptăți nu poate fi omul, nu pot fi grupurile de oameni, ale căror gusturi și predilecții se schimbă în funcție de  epocă, de timpul și locul de trai, de cultură și de mulți alți factori. Noi admitem o oarecare dreptate comună. Anume de ideea acestei dreptăți este legat tot sistemul justiției. Există chiar un compartiment atare în știință: „Justiția și moralitatea”. Dacă justiția se rupe de moralitate, justiția devine injustă.

Dar ce este moralitatea, care este capabilă să asigure dreptatea la scara întregii civilizații umane? Este acel principiu moral, care provine din principiul absolut, de la valoarea supremă absolută – de Dumnezeu. De aceea de fiecare dată, când vorbim de dreptate, noi ne exprimăm în limbajul religiei.

Noțiunea de dreptate la scară globală este într-un mod cu totul uimitor aceeași și în antichitate, și în vremurile noastre. Cu anumite nuanțe, întotdeauna s-a considerat că a obijdui pe cel slab este nedrept, a fura este nedrept, a ucide este ilegal, nedrept. Aceasta este înrădăcinat în firea omenească și se trage doar dintr-un singur izvor, Care este în afara oricărei culturi particulare și a oricărui context istoric. Unul Singur Dumnezeu este în afara istoriei umane. Doar Dumnezeu este purtătorul adevărului absolut.

De aceea concluzia, care trebuie trasă din toate cele spuse, constă în următoarele: dacă vreo persoană anumită insistă asupra faptului că libertatea lui este o valoare absolută - această persoană este ateistă, chiar dacă aparține în mod formal la vreo comunitate religioasă. Dar dacă vreo persoană insistă asupra faptului că există dreptatea, pentru care poți merge la moarte (majoritatea conflictelor interumane au fost, de altfel, pentru  adevăr), dacă omul este gata să-și jertfească viața de dragul dreptății, în acest caz, indiferent dacă  aparține la vreo comunitate religioasă, persoana este religioasă prin firea sa. Doar trebuie ajutată să înțeleagă că apărând dreptatea, ea apără adevărul suprem al lui Dumnezeu.

În acest sens încă odată aș vrea să spun că întrebarea Dumneavoastră se referă la cea mai importantă temă, se prea poate, care la începutul secolului al XXI-lea a căpătat un nou răsunet și a deschis noi posibilități de înțelegere ce semnifică lumea lui Dumnezeu și ce semnifică adevărul lui Dumnezeu.

Cu aceasta termin emisiunea noastră. Fie ca binecuvântarea Domnului să fie cu voi cu toți. Pe curând.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie