Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

„Cuvântul păstorului”. Ediția din 3 decembrie 2016

„Cuvântul păstorului”. Ediția din 3 decembrie 2016
Versiune pentru tipar
3 decembrie 2016 22:33

În ediţia ordinară a programului „Cuvântul păstorului”, care a fost  difuzat la 3 decembrie 2016, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a răspuns la un şir de  întrebări ale telespectatorilor, inclusiv despre faptul cum să nu ne temem de moarte şi indicele cărui fapt este răspândirea interesului și atracţiei pentru tema sfârşitului lumii.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori!

La adresa emisiunii noastre a parvenit întrebarea de la Klokov Vasilii Alexeevici din regiunea Altai, satul Krasnoşcekovo: „Vreau să vă întreb, Sanctitatea Voastră, următoarele: cum să învăţ să nu mă tem de moarte? Doar se spune în popor: la moarte, ca şi la soare, să nu priveşti direct. Dar cum să te ascunzi? Şi încă ceva. De ce sunt atâtea feluri de moarte la oameni? Uneori vezi cum o persoană evlavioasă şi bună moare cu moarte îngrozitoare într-o catastrofă, groaznică pentru un creştin – fără împărtăşanie, fără binecuvântare. Iar  vreun om făcător de rele, care nici la biserică nu a mers vreo dată, dar care mai şi râdea de credinţă, şi-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit înainte de moarte”.

Referitor la atitudinea faţă de moarte, aveţi dreptate: indiferent de argumentele pe care le invocăm în dorinţa noastră de a nu ne teme de moarte, ea întotdeauna trezeşte în om, în cel mai bun caz, sentimentul de neacceptare, dar de obicei sentimentul de frică sau chiar groază. Este vorba nu atât de convingeri intelectuale, raţionale, cât despre experienţa religioasă în viaţă. Iată oamenii sfinţi, nevoitorii evlaviei, nu se temeau de moarte. Şi noi ştim din istorie, din experienţa oamenilor simpli, că mulţi se pregăteau chiar cu bucurie de trecerea dintr-o viaţă în alta. Când omul vieţuieşte în comunicare cu Dumnezeu, când se alimentează cu harul lui Dumnezeu, atunci cu puterea lui Dumnezeu sunt depăşite fricile în genere, inclusiv frica de moarte.

Cel mai straşnic este atunci când scoatem la judecata noastră omenească ceea ce este ascuns de noi. Nouă ni se pare revoltător că un criminal sau un ateu, sau o altă persoană nedemnă s-a împărtăşit cu Sfintele Taine ale lui Hristos şi încă s-a mai spovedit. Dar parcă astfel de evenimente sunt întâmplătoare? Dar poate că această mărturie în ajunul morţii şi Taina Sfântului Maslu au fost cununa vieţii lor? Se prea poate că acel om a mers întreaga sa viaţă către acest eveniment şi Domnul i-a dat să guste din acest har pe pragul morţii. Iar omul sfânt care în permanență şi s-a împărtășit, şi s-a spovedit, a fost luat la Domnul în alte circumstanţe, fără mărturisire şi împărtăşanie, deoarece a fost demn să treacă peste linia care desparte această viaţă de altă viaţă, unde nu-i mărturisire şi împărtăşanie.

„În predicile Dumneavoastră de multe ori arătaţi oamenilor asupra păcatelor, în special asupra acelora care au rănit societatea noastră în ultimii ani: setea de îmbogăţire, egoismul, indiferenţa faţă de aproapele. Însă mi se pare că cel mai straniu şi mai răspândit păcat în zilele noastre este iubirea de slavă. Anume pentru satisfacerea lui deseori se aduce în jertfă totul – şi bunătatea, şi compătimirea, şi modestia, şi demnitatea. Cum să biruim acest păcat?” – întreabă  Margarita Alexandrovna Ulianova, satul Leonovo, regiunea Vladimir.

Margarita Alexandrovna, şi iubirea de slavă, şi indiferenţa, şi egoismul, şi toate acele păcate pe care le-aţi enumerat şi pe care nu le-aţi enumerat, au aceeaşi origine: păcatul creşte pe tărâmul răutăţii şi se inoculează în conştiinţa oamenilor prin ispite. De aceea totul ce am spus despre învingerea atracţiei omului pentru păcat, despre dezvoltarea duhovnicească, în măsură deplină o putem referi şi la iubirea de slavă. Omul care se controlează pe sine însuşi, care se supune pe sine unei critici obiective în faţa lui Dumnezeu, în faţa propriei conştiinţe, va vedea acest păcat periculos. Nu este simplu a-l depista în viaţa de toate zilele, când iubirea de slavă deseori se percepe în conştiinţa oamenilor ca o forţă anume şi chiar ca un factor ce duce spre succes. Anume controlul vieţii duhovniceşti ne ajută să deosebim binele de rău şi păcatul de virtute.

Elena Vasilievna Grigorieva din Sanct-Petersburg scrie: „Mi se pare că în Evanghelie sunt destul de multe locuri neclare şi chiar enigmatice. Astfel, în Evanghelia după Luca citim despre faptul că Domnul porunceşte ucenicilor Săi să-şi ia sacul, să-şi vândă hainele şi să cumpere sabie sau cuţit în înţelegerea slavonă. Iar când Hristos a auzit că deja sunt două săbii, a adăugat enigmatic: «Este destul». Sanctitatea Voastră, aş vrea să ştiu ce înseamnă aceasta şi de ce ar fi trebuit ca Apostolii să-şi cumpere săbii”.

Această întrebare v-a neliniştit nu numai pe Dumneavoastră, dar şi pe foarte mulţi în vremurile trecute sau prezente. Aici este o neînţelegere vădită a intenţiilor Mântuitorului. Iar faptul că este vorba nu de o sabie reală, este clar din replica Lui puţin iritată: „Este destul!” care poate fi tâlcuită astfel: „Eu am vorbit – vorbit, v-am învăţat – învăţat şi iată că se apropie sfârşitul – şi voi iarăşi nu înţelegeţi! Şi din nou când vă vorbesc nu despre sabia reală, dar despre alta, spuneţi că sunt două cuţite… Este destul!..”

Într-adevăr, este vorba nu de o sabie fizică, dar aceste cuvinte ale Mântuitorului erau înţelese în sens direct, însufleţindu-i în special pe cruciaţi care considerau că trebuie de cumpărat sabie şi cu ajutorul sabiei şi al focului să instaureze dreptatea lor. Noi ştim ce urmări a avut această încercare straşnică – să afirmi Creştinismul cu sabia. Aceasta a generat suferinţe enorme ale oamenilor şi nu doar ale celor care nu aparţineau creştinismului, dar şi ale creştinilor ortodocşi, pe care cruciaţii au încetat să-i considere ca fiind ai lor. Dacă e să vorbim despre momentul când Biserica unică Ortodoxă a fost divizată în cea de Est Ortodoxă  şi cea de Vest Catolică, în primul rând trebuie să vorbim despre cea de a IV-a Cruciadă, când Cruciaţii au cucerit Constantinopolul şi cu aceeaşi sabie pe care o considerau arma sfinţită a dobândirii dreptăţii, au început să omoare pe oamenii ortodocşi şi să  pângărească bisericile ortodoxe. Când s-a scurs sânge, atunci şi s-a produs divizarea reală a Bisericii.

Iată de ce este foarte periculos să înţelegem ad litteram cuvintele Mântuitorului. Dar despre ce atunci este vorba? Voi aduce cuvintele minunate din Epistola Apostolului Pavel către Evrei: Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4:12). Este vorba nu despre o sabie reală, dar despre acea sabie care va judeca gândurile şi intenţiile inimii la oameni – sabia credinţei.

De ce Domnul foloseşte această imagine puternică a sabiei? Deoarece ca răspuns la cuvântul Său omul nu poate să fie indiferent. Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, după puterea sa este mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri. El duce după sine reanalizarea propriei vieţi, modificarea conştiinţei. Dacă cuvintele lui Dumnezeu sunt înţelese cu seriozitate, ele nu pot să îl lase pe nimeni indiferent. Este o armă straşnică care îl ajută pe om să supună judecăţii propriile gânduri şi intenţii.

„Spuneţi, vă rog, Sanctitatea Voastră, nu este oare atracţia generală faţă de tema sfârşitului lumii un indicator al degradării conştiinţei noastre? Sau este un sentiment instinctiv al pericolului, sentimentul apocaliptic care pătrunde chiar în mintea omului obişnuit?”. Din scrisoarea lui Fedor Lobanov, satul Semenovski, regiunea Ivanov.

Apocalipsa – sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei – este acea stare a societăţii, acea stare a neamului omenesc, care este incompatibilă cu viaţa. Moartea este starea omului, a organismului său care este incompatibilă cu viaţa. Sfârşitul istoriei este o stare a societăţii şi a neamului omenesc, incompatibilă cu viaţa. Dumnezeu este viaţa. Dumnezeu este izvorul vieţii. Şi dacă Dumnezeu este scos din viaţa umană, din viaţa personală, familială şi socială, atunci această viaţă încetează de a mai fi capabilă pentru perpetuare. Faptul că azi oamenii sunt cuprinşi de dispoziţii apocaliptice, nu este întâmplător, deoarece anume în timpurile noastre şi în epoca noastră se întâmplă ceea ce nu s-a întâmplat mai înainte – legea Domnului nu este recunoscută ca o valoare absolută; când principiile morale, inoculate de Dumnezeu în firea omenească, sunt încălcate şi nu doar încălcate, dar prin puterea legii în unele ţări, prin puterea conducerii, sunt afirmate ca normă de conduită. Sfârşitul istoriei este biruinţa răului, este victoria păcatului, este lepădarea de Dumnezeu. Şi dacă neamul omenesc va merge pe această cale şi în continuare, vor creşte dispoziţiile apocaliptice.

Noi trăim cu adevărat  în vremuri foarte responsabile. Cu toţii trebuie să ne concentrăm, să ne adunăm gândurile, să ne gândim la trecut, să ne gândim la prezent şi să ne rugăm pentru viitor. Eu cred că Domnul va înclina mila sa către neamul omenesc, dacă neamul omenesc va fi capabil să reîntoarcă pe Dumnezeu în centrul vieţii sale.

„Sanctitatea Voastră! Într-o carte despre stareţii athoniţi am găsit expresia «taina cea din veac». Ce este aceasta?”. Din scrisoarea Lidiei Dmitrievna Borovleva, regiunea Voronej, satul Panino.

Este vorba de Taina cea din veac. Aceste cuvinte se  folosesc nu doar în cărţile despre stareţi, dar şi în imnografia noastră ortodoxă. „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi Arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil Harul Îl binevesteşte” este Cântarea 1, Canonul de rugăciune la praznicul Bunei Vestiri. Este vorba de Taina Sfintei Treimi care este din veac, care este în afara oricărui timp, în afara oricărui spaţiu, care există întotdeauna. Este gândul lui Dumnezeu care se realizează în istoria omenirii. De aceea prin taina cea din veac se are în vedere şi planul lui Dumnezeu despre crearea Universului, despre crearea lumii şi a omului, despre Întruparea Fiului Omului Domnului nostru Iisus Hristos şi multe alte lucrări ale lui Dumnezeu. Întreaga lume, noi toţi suntem urmarea tainei lui Dumnezeu celei din veac.

Cu aceasta închei emisiunea noastră. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi. Pe curând.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă

Toate materialele cu cuvintele-cheie