Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

Discursul Preafericitului Patriarh Kiril în programul „Cuvântul păstorului” din 11 februarie 2012

Discursul Preafericitului Patriarh Kiril în programul „Cuvântul păstorului” din 11 februarie 2012
Versiune pentru tipar
15 februarie 2012 17:45
Cum putem păstra familia în condiţiile societăţii contemporane secularizate? Poate oare fi pocăinţa forţată? La aceste întrebări ale telespectatorilor răspunde Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril în programul „Cuvântul păstorului” din 11 februarie 2012.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori!

Pe adresa emisiunii noastre sosesc întrebări şi, conform tradiţiei, noi ne străduim să răspundem la ele. Şi de această dată a sosit o astfel de întrebare de la Roman Sergheevici Bâstrov din oraşul Kaliningrad: „Biserica se îngrijeşte de valorile perene aşa ca binele, adevărul, familia unită, puternică. Dar pentru a le păstra e nevoie de eforturi cu adevărat eroice, doar aceste valori în societatea noastră sunt  supuse unui atac extrem de puternic. Uneori chiar şi oamenii Bisericii spun că căsnicia dispare, deoarece nu există dependenţa financiară a femeii de bărbat. Poate este nevoie de a înrobi din nou sexul slab pentru a îndrepta situaţia actuală? Sau există o altă modalitate?”

Regret foarte mult, Roman Sergheevici, dacă cineva din oamenii Bisericii a spus o astfel de prostie. Precum în trecut relaţiile economice prin esenţa lor nu puteau întări sau distruge căsnicia, tot aşa şi în vremurile de azi, fiindcă căsătoria se întăreşte nu prin relaţiile economice, dar prin dragoste. E altceva că atunci când dispare dragostea, dar se păstrează dependenţa economică, oamenii vieţuiesc împreună, urându-se reciproc. Însă în acest caz nu mai este căsnicie – este un chin, de care suferă ambii; în trecut de acest chin de cele mai dese ori sufereau femeile, care într-adevăr nu puteau pe motive economice să-şi schimbe radical viaţa.

Aşadar, căsnicia dispare atunci, când dispare dragostea. Şi în trecut se întâmpla astfel, însă oamenii erau educaţi altfel - în inimile lor exista frica de Dumnezeu. Chiar atunci când ceva se petrecea în adâncul sufletului şi sentimentele unuia faţă de altul se transformau, atunci prin rugăciune, prin adresarea către Dumnezeu, prin fapte bune se păstrau relaţiile familiale şi se păstra familia. Iar apoi, când oamenii treceau prin aceste greutăţi, deja în vârstă matură observau că familia păstrată este cea mai mare valoare din viaţa lor, fiindcă doar ea îi apără de vânturile reci din afară. Căsnicia rămâne a fi în mod real o casă. O cetate, un loc, unde oamenii se susţin unii pe alţii – în mod sincer, dezinteresat, în cele mai dificile circumstanţe.

Aţi avut ocazia să vedeţi oameni în etate care merg la braţ pe trotuar? Dacă e iarnă, ei se tem îngrozitor unul pentru altul, ca nu cumva cineva din ei să lunece, să cadă. Ei merg ţinându-se strâns unul de altul, ei ambii au nevoie de susţinere, ei au încetat de a mai fi puternici, au încetat să mai fie independenţi de multe circumstanţe şi unicul lucru care se mai păstrează în viaţa lor este sprijinul care este alături de ei.

Dar ce se întâmplă cu oamenii care distrug căsnicia, familia? Se întâmplă următoarele. Dragostea dispare şi atunci viaţa în comun devine chinuitoare. Dar de ce dragostea dispare? Doar dragostea a fost atunci, când au făcut cunoştinţă, când îşi făceau curte şi se îngrijeau unul de altul, când au creat relaţii familiale... Şi nu numai dragoste a existat, a fost un fel de apogeu al vieţii! În limba germană cuvintele ”căsnicie”, „cununie” semnifică „un timp superior al vieţii”, este un oarecare apogeu. Într-un anume sens aceasta este anume aşa, un apogeu emoţional, sufletesc.

Dar ce are loc mai târziu? Din ce cauză acest apogeu treptat trece la zero? Deoarece acest  sentiment înălţător, pe care oamenii l-au trăit,  nu a putut fi păstrat, ei l-au distrus – inconştient, prin mărunţişuri. Când omul începe să trăiască mai mult pentru sine decât pentru altul, atunci el începe această distrugere. El surpă, taie încetul cu încetul copacul şi cu cât mai mult el sau ea trăiesc pentru sine, dar nu pentru altul, cu atât mai mult copacul se clatină. Şi când nu mai rămâne nimic pentru altul, dar numai pentru propria persoană, când apar relaţii extraconjugale în paralel, atracţii, o viaţă paralelă cu interese noi, cu noi senzaţii – atunci e suficient doar să te atingi puţin de copacul care este tăiat din toate părţile sau e suficient să sufle un vânt puternic, nemaivorbind de cutremur de pământ, şi el se va prăbuşi la pământ şi se va spulbera

Anume aşa se distrug relaţiile familiale. Chiar din  prima zi trebuie de păstrat dragostea şi de ţinut minte că este o muncă grea, că este un fel de  nevoinţă pe care omul de bună voie şi-o asumă.

Problema constă în faptul că cuvintele „fericire” şi „plăcere” au o diferită încărcătură semantică. Nu este una şi aceeaşi. Dacă omul este orientat doar pentru a căpăta plăceri, el nu va fi fericit – nici în prima căsătorie, nici la a doua, nici la a treia, nici la oricare alta.

Referitor la înrobire, este greu de înţeles cum femeile din trecut au fost înrobite. Consider că un mare rol îl joacă şi concepţia filozofică asupra trecutului: doar pentru unii tot ce a fost în trecut a fost o tiranie totală şi o înrobire a unora de către alţii. A fost cu adevărat aşa? Mă îndoiesc. Însă măcar acel fapt că un număr foarte mare de femei conduceau ţara, aveau o mare influenţă în societate, puteau prin soţii lor să determine soarta ţării, mărturiseşte despre faptul că înrobirea în acel sens pe care îl înţelegem astăzi nu a existat.

Dar, pe de altă parte, o egalitate economică deplină nici într-un fel nu trebuie să stimuleze distrugerea familiei. Însă acest lucru poate avea loc: dacă omul deja a tăiat substanţial copacul şi începe să se gândească la viitor, atunci autonomia economică deplină a unuia faţă de altul contribuie la separarea familiei. Am avut ocazia să discut cu unii oameni, care au trecut prin criza în familie, dar, spre fericire, nu au divorţat şi ulterior au conştientizat caracterul injust al acţiunilor lor. Eu i-am întrebat: ”De ce nu aţi divorţat atunci?” Răspunsul a fost următorul:” Cum să o fac? Aveam casă comună, avere comună, copii...” Astfel factorul material, dependenţa de el a unuia sau a altuia  la un moment dat au înlăturat decizia fatală, iar mai târziu şi eminenţa aceasta s-a spulberat.

În acest sens gospodăria comună, proprietatea comună, bineînţeles, ajută la păstrarea căsniciei în acele cazuri, când în familie apare criza. Dependenţa economică a unui faţă de altul – nu este obligator a femeii faţă de bărbat, s-ar putea ca şi bărbatul să depindă de femeie – ajută să evitaţi pasul fatal, iar apoi, se prea poate, în genere să lăsaţi acest gând periculos şi păcătos de a distruge relaţiile reciproce.

Şi, încheind această temă, aş vrea să mai spun încă odată că, desigur, nici un fel de avere comună, nici un fel de casă comună şi chiar copiii comuni nu opresc pe oameni de a lua deciziile fatale, atunci când sentimentul este epuizat, iar în locul dragostei apare ura. Pentru a evita o astfel de evoluţie a evenimentelor, păstraţi dragostea voastră.

Şi încă o întrebare: „Preafericirea Voastră! Biserica întotdeauna ne cheamă la pocăinţă. Şi Dumneavoastră în predici nu odată aţi vorbit de faptul că pocăinţa este acel fundament, pe care trebuie construită viaţa atât a omului în particular, cât şi a întregii societăţi în general. Dar apare o întrebare: ar putea exista o pocăinţă forţată? Şi dacă răspunsul e afirmativ, nu va fi oare această pocăinţă fără regrete?” Din scrisoarea Olgăi Nicolaevna Orocikina din oraşul Saratov.

Ce să vă spun, Olga Nicolaevna? Nu poate exista pocăinţă forţată. Cunoaştem cazuri, când oamenii erau nevoiţi să recunoască crime pe care nu le-au săvârşit, deoarece erau torturaţi. Au fost timpuri straşnice, când tortura îi făcea pe oameni să semneze autocondamnarea, să recunoască faptele pe care nu le-a comis, dar încă să mai clevetească asupra apropiaţilor...

Aceste exemple din trecut mărturisesc despre faptul că violenţa îl lipseşte pe om în mod deplin de libertatea alegerii, prin urmare, în semnificaţie religioasă acţiunile, săvârşite sub influenţa violenţei, sunt lipsite de orice măsură pozitivă. Deci, acţionează nu omul, nu raţiunea lui, nu voinţa lui, nu sentimente lui, dar sentimentele altor oameni; şi dacă cineva îl impune pe om să se căiască şi pentru aceasta utilizează violenţa, fie de ordin fizic sau moral, atunci nu va exista nici un fel de pocăinţă, fiindcă pocăinţa are loc nu atunci când rostim în mod mecanic ”sunt păcătos”, dar atunci când are loc schimbarea interioară a propriei stări.

Dar cum se poate să-ţi schimbi starea sufletului, dacă nu doreşti această schimbare? La drept vorbind, totul ce se înfăptuieşte în sfera religiei, în sfera vieţii duhovniceşti a omului – totul se bazează anume pe principiul liberului arbitru şi fiecare preot trebuie să cunoască bine aceasta. De aceea duhovnicul care trezeşte încredere persoanei ce se căieşte, trebuie să ţină minte un singur lucru – nu este el personajul principal, ci este acela care a venit la pocăinţă.

Încă Socrate vorbea despre faptul că meşteşugul lui este înrudit cu profesia de moaşă, care ajută pruncului să iasă la lumină. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserică - Biserica contribuie la faptul ca omul să-şi deschidă sufletul în faţa lui Dumnezeu şi să se determine. Factorul hotărâtor în toate acestea este însuşi omul credincios, voinţa lui, calea pe care a ales-o.

Iată de ce este foarte important astăzi – atât pentru persoanele care vin la credinţă, cât şi pentru preoţi, care răspund la solicitările credincioşilor şi chiar ale persoanelor fluctuante să ţină minte că omul se mântuieşte prin harul lui Dumnezeu ca răspuns la propria credinţă şi ca răspuns la alegerea liberă proprie.

Cu aceste cuvinte eu închei emisiunea noastră. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi şi pe curând.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii




Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie