Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

„Cuvântul păstorului”. Emisiunea din 10 iunie 2012

„Cuvântul păstorului”. Emisiunea din 10 iunie 2012
Versiune pentru tipar
11 iunie 2012 18:30

De ce Biserica deseori este supusă unei critici dure din exterior? Care este rolul Ortodoxiei în autoidentificarea poporului rus? Acestor teme este consacrată emisiunea ordinară a programului de autor al Preafericitului Patriath Kiril „Cuvântul păstorului”, care a ieşit în emisie la 10 iunie 2012.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori!

La adresa emisiunii noastre a venit o întrebare de la Maria Pavlovna Ermakova din or. Celeabinsk. „Preafericirea Voastră! Dostoevski cândva a spus: „Ia de la omul rus credinţa şi va rămâne un om de nimic”. Noi acum suntem martorii acestui tablou. Cinismul şi necredinţa au pus stăpânire pe un mare număr de oameni. Dar şi credincioşii nu rămân în urmă şi, din păcate, nu întotdeauna demonstrează un model de cuvioşie, ceea ce este remarcat cu răutate de ateiştii înveteraţi. Din aceste cauze, situaţia Bisericii, cu toată bunăstarea ei exterioară, trezeşte nelinişte”.

Aş vrea, răspunzând la întrebarea Dumneavoastră, să spun următoarele şi să fac următoarea analogie. Biserica este o comunitate a tămăduirii. De ce? Fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a învăţat – ceea ce continuă să o facă Biserica, înfăptuind slujirea Lui în istorie. Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit şi nu doar de boli trupeşti, dar şi de boli sufleteşti, care erau provocate de demoni. Biserica îşi continuă slujirea de vindecare. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, a spus Domnul (vezi: Mt. 9:12).

Iar acum haideţi să transpunem această temă evanghelică bine cunoscută în realitatea vieţii bisericeşti. Dacă Biserica este o comunitate a tămăduirii, atunci ce fel de oameni vin în ea – sănătoşi sau bolnavi? Răspunsul este evident: oameni bolnavi. Dar de fapt, avem noi oare oameni absolut sănătoşi? Astfel de oameni nu există, doar dacă omul este sănătos trupeşte şi mintal, atunci cu siguranţă există vreo dereglare interioară în firea lui morală, în chipul lui duhovnicesc. Biserica, fiind o comunitate a tămăduirii, unde vindecarea se oferă prin puterea Sfântului Duh, are grijă de toţi aceşti oameni.

Dar dacă Biserica este o comunitate a tămăduirii, atunci o analogie din zilele noastre ar putea fi spitalul. Nu sanatoriul poate fi comparat cu Biserica, unde convalescenţii se plimbă pe aleele frumoase ale parcului, se bucură de viaţă, se bucură că s-au însănătoşit, dar anume spitalul poate fi asociat cu Biserica – unde există sala de recepţie, unde sunt aduşi oamenii cu membrele zdrobite, care pierd sânge, de la care miroase şi totul arată respingător şi neplăcut. Biserica poate fi comparată cu sălile din spital, arhipline de oameni, unde este scârbire şi siferinţă; ea poate fi comparată cu sala de operaţie, unde curge sânge şi unde nu fiecare poate intra fără riscul de a-şi pierde conştiinţa.

Acelaşi lucru, numai în domeniul duhovnicesc, are loc şi în Biserică. În ea vin oameni diferiţi – cei care sunt păcătoşi, cei care se căiesc, cei care doresc linişte, pace, vindecare. Acei care privesc la Biserică dintr-o parte, aceia critică Biserica pentru faptul că nu totul este în regulă. Dar şi chirurgul care a făcut recent o operaţie are halatul murdar de sânge şi totul arată neplăcut. Dar dacă vreun chirurg ar comite vreo greşală? Noi ştim cu ce se termină totul şi câtă critică se va prăbuşi pe un astfel de medic. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserică. Privirea aruncată din afară asupra Bisericii presupune că oamenii, care critică Biserica, nu aparţin la ea, că ei sunt nişte martori externi. Dar, de fapt, cei care fac critică, de cele mai dese ori, de asemenea sunt oameni botezaţi, de asemenea au maladiile şi problemele lor.

Uneori ne indignăm şi spunem: cum pot oare oamenii să blasfemeze, să ofenseze Biserica, să o denegreze? Cine săvârşeşte aceasta? Deseori o fac oamenii botezaţi, adică acei care sunt bolnavi duhovniceşte, care de asemenea au nevoie de tămăduire. Şi ei sunt membrii Bisericii, se prea poate că nu fiecare recunoaşte aceasta, însă dacă este botezat, el este membrul Bisericii. În Biserică se săvârşeşte taina mântuirii – nu plimbarea pe alee frumoase, dar taina şi lupta pentru mântuirea oamenilor; şi câte lucruri dificile, neplăcute pot fi legate de această luptă duhovnicească!

Uneori în adresa Bisericii, în special a slujitorilor ei, este îndreptată şi o astfel de critică: acest om nu corespunde idealului. Dar parcă idealul, în special idealul creştin, poate fi în deplină măsură înfăptuit în viaţa oamenilor, fără a lua în considerare firea slabă, păcătoasă a omului? Nu poate fi aşa ceva. Idealul creştinismului este Domnul nostru Iisus Hristos, iar în fiecare om există păcat şi există slăbiciune. Noi doar nu respingem ajutorul medicului, dacă el nu corespunde în măsură deplină idealului, dar, cu toate acestea, este capabil să acorde ajutor. Tot aşa este şi în viaţa duhovnicească: dacă slujitorul bisericii nu corespunde pe deplin idealului, dar este în stare să ajute, noi mergem la el şi cerem de la el ajutor şi sfat, şi închinăm capul sub epitrahilul lui, ca să primim prin puterea harului Dumnezeiesc lăsarea păcatelor.

Cea mai mare greşală şi cea mai mare rătăcire a multor critici este să privească la Biserică de sus în jos şi dintr-o parte şi, observând unele imperfecţiuni, să fondeze pe aceste observaţii ale lor o critică distrugătoare, adresată nu doar Bisericii, dar şi însăşi credinţei. Până la sfârşitul veacurilor Biserica militantă sau, cum spuneau sfinţii părinţi, Biserica luptătoare, care luptă cu păcatul, îşi va realiza slujirea sa.

Niciodată nu va fi uşor şi confortabil acest lucru, el întotdeauna va fi însoţit de luptă, iar înfăptuirea acestei lupte pentru mântuirea oamenilor o vom efectua noi toţi. Cu toţii în trecut şi cu toţii în viitor am fost şi vom fi părtaşi ai acestei măreţe cauze a mântuirii sufletelor omeneşti – atât clerul, cât şi oamenii credincioşi. Este important ca acei care privesc dintr-o parte, să-şi conştientizeze şi coparticiparea lor, ca să vină cât mai grabnic în biserica lui Dumnezeu, iar poziţia unui privitor extern să o schimbe pe poziţia unui copărtaş în măreaţa cauză a mântuirii neamului omenesc, care se săvârşeşte în Biserică şi prin Biserică cu puterea lui Dumnezeu.

Mai este o întrebare. „Spuneţi, vă rog, Preafericirea Voastră, cum vedeţi rolul Ortodoxiei în autoidentificarea poporului rus, adică în autoconştientizarea lui, în misiunea lui în istorie? Acum se vorbeşte mult despre aceasta, dar parcă fără a atinge ceea ce e mai important”. Din scrisoarea lui Evghenii Mihailovici Virin, or. Navlea, regiunea Breansk.

Evghenii Mihailovici, noţiunea de autoidentificare este o noţiune, desigur, care nu ţine de teologie, este o noţiune din domeniul culturii. Şi Ortodoxia este un pivot cultural în autoidentificarea poporului rus din simplu motiv că anume Biserica Ortodoxă a jucat un rol decisiv în crearea statului rus, în formarea culturii sale, inclusiv scrisul, muzica, arhitectura, învăţământul. Anume Biserica în mare parte a contribuit la formarea unui anumit profil al naţiunii, al chipului poporului nostru. Un rol enorm îl joacă, de asemenea, şi limba, şi experienţa vieţii în comun, care formează tradiţiile. Factorii, care determină autoidentificarea culturală a poporului, pot fi enumeraţi şi mai departe, dar totuşi pe primul loc este credinţa ortodoxă.

Şi acum, de la autoidentificarea culturală aş vrea să trec la ceea ce se referă la misiunea Bisericii, care neîndoielnic influenţează viaţa poporului. Biserica formează nu doar cultura exterioară, materială, ea, în primul rând, formează cultura interioară, duhovnicească a personalităţii omului, la a cărei temelie se află principiul moral.

Biserica, desigur, a creat scrisul şi multe secole la rând oamenii ruşi nu au citit alte cărţi decât „Vieţile sfinţiilor”, cărţi de oficiere a slujbelor divine şi operele sfinţilor părinţi. Vă puteţi închipui ce influenţă enormă duhovnicească au exercitat aceste lecturi, acest factor intelectual, în afara căruia nimic altceva nu a existat!

Unii istorici afirmă că Ortodoxia nu a avut un rol decisiv. În acest caz aş vrea să întreb, dar ce a avut un rol decisiv? Doar în viaţa intelectuală a poporului totul a fost legat anume de mărturisirea credinţei. În acest sens este foarte important să înţelegem că Biserica, înfăptuindu-şi misiunea, nu a „modelat” un chip special cultural al omului rus, ea s-a ocupat de sufletul lui, de sistemul lui de valori, prin care trăia omul, de orientarea morală a personalităţii. Şi, desigur, în această sferă nu există puteri tot atât de importante care ar fi influenţat în aceeaşi măsură asupra formării matricei culturale a poporului nostru, care până în zilele noastre reproduce un tip absolut determinat duhovnicesc şi cultural al omului.

Cu regret, pe măsura laicizării, pe măsura depărtării oamenilor de la credinţă, slăbea influenţa Bisericii Ortodoxe. Dar uitaţi-vă ce este minunat: în multe privinţe generată de Ortodoxie, cultura rusă, inclusiv literatura, muzica, pictura au început să înfăptuiască, în anume fel, aceeaşi funcţie, pe care la etapele iniţiale în dezvoltarea poporului rus o înfăptuia Biserica Ortodoxă Rusă. De aceea şi astăzi la ordinea zilei este problema interacţiunii Bisericii cu toate păturile societăţii noastre şi, în primul rând, cu acele pături instruite, cu intelectualii, care sunt îngrijoraţi de păstrarea originalităţii duhovniceşti şi culturale a poporului nostru, sunt îngrijoraţi de faptul ca tradiţia minunată, care a juns până în zilele noastre, să nu se curme.

Cu aceasta eu închei emisiunea noastră. Fie ca binecuvântarea lui Dumenzeu să fie cu voi cu toţi.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii


Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie