Biserica Ortodoxă Rusă

Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei

Русская версияУкраинская версияМолдавская версияГреческая версияАнглийская версия
Patriarhia

„Cuvântul păstorului”. Emisia din 9 martie 2013

„Cuvântul păstorului”. Emisia din 9 martie 2013
Versiune pentru tipar
9 martie 2013 13:12

În emisiunea ordinară a programului de autor „Cuvântul păstorului”, pusă pe post la 9 martie 2013, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a răspuns la întrebarea telespectatorului despre aprecierea Bisericii a rolului Casei Romanov în istoria Rusiei.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori!

După o oarecare întrerupere revenim la întrebările, pe care ni le expediaţi în scrisori.

„Spuneţi, vă rog, Sanctitatea Voastră, cum în lumina aniversării a 400 de ani ai Casei Romanov Biserica Ortodoxă apreciază anii de conducere a acestei dinastii? Este necesar să sărbătorim acest eveniment, precum şi sunt oare legitime pretenţiile urmaşilor dinastiei asupra tronului Rusiei?” Din scrisoarea lui Vladimir Petrovici Surov, or. Saratov.

Răspunzându-i lui Vladimir Petrovici, aş vrea să spun, în primul rând, că Biserica poate avea opinii cu privire la istorie doar de pe poziţiile acelei misiuni, pe care ea o realizează. Deseori corespondenţii mass-media, reprezentanţii societăţii publice cer de la Biserica Rusă comentarii neîntârziate la toate evenimentele politice, care se produc în ţară. Şi dacă Biserica, în special în persoana Patriarhului, nu face imediat comentarii, aceasta trezeşte nedumerire, întrebări, regrete, iar uneori şi învinuiri de a avea o poziţie incorectă.

În predica Sa adresată poporului, Biserica atrage atenţia, în primul rând, asupra la tot ce se referă la mântuire. Evenimentele istorice se pot referi la mântuirea oamenilor conform urmărilor lor, dar de cele mai dese ori însuşi evenimentul nu este legat nicidecum de Evanghelie. Iată din ce cauză de la Biserică nu trebuie de aşteptat comentarii fulgerătoare asupra evenimentelor, care au loc în viaţa politică. Biserica nu este un organ al comentariilor politice şi noi nu ne propunem  sarcina a da apreciere la tot, ce se întâmplă în ţară, în societate, în lume. Cu toate acestea, Biserica poate avea opinia sa, care se referă la mântuirea oamenilor, la istorie. Anume din acest punct de vedere aş vrea să comentez întrebarea Dumneavoastră.

Nu putem izola domnia Romanovilor de cea a Riurecilor. Nu putem vorbi despre Romanovi, fără să vorbim de cneazul Vladimir, de Alexandru Nevski, de Dimitrii Doinskoi, de Ioan III – strângătorul Rusiei, de Ioan IV cel Groaznic, care a jucat un rol enorm în formarea statului nostru. Ceea ce a înfăptuit dinastia Romanov a fost o continuare a acestei slujiri ţariste Patriei şi poporului. Dacă e să privim mai atent la toată istoria monarhiei ruse, atunci putem spune că în centrul acestei slujiri a fost, fără doar şi poate, binele ţării şi al poporului. În fiecare epocă se pun accente specifice în înţelegerea faptului ce este bine. Una este Evul Mediu, iar alta sunt vremurile noi. De aceea, pur formal, din punctul de vedere exterior, slujirea lui Petru I se deosebea, desigur, de slujirea lui Ioan cel Groaznic, dar din punct de vedere al folosului la nivel de stat al acestei slujiri, fără îndoială, se asemănau foarte tare una de alta. Într-adevăr, nu a fost nici un ţar, în al cărui timp s-ar fi micşorat teritoriul statului nostru – pe timpul fiecărui ţar suprafaţa doar se mărea. Desigur, au existat anumite cuceriri provizorii, aşa de pildă, pe timpul Elizavetei Petrovna oastea noastră a ajuns la Königsberg şi a ocupat Prusia Orientală, iar apoi la porunca lui Petru III s-a oprit şi a abandonat teritoriul ocupat. Dar nu despre aceasta este vorba. Este vorba, bineînţeles, despre mărirea statului Rus şi de slujirea patriotică a dinastiei Romanov.

Iată încă despre ce am vrut să vorbesc. Când dăm apreciere activităţii ţarului şi oricărui om de stat de o aşa talie, în primul rând îl apreciem din punctul de vedere al rezultatelor: ce s-a făcut pentru ţară, pentru popor, pentru dezvoltarea vieţii societăţii; dar noi uităm de calităţile personale – ele se află în umbră.

Trebuie de menţionat că în rândul Romanovilor nu a fost nici un sfânt, cu excepţia ultimului ţar, care a fost proslăvit în ceata sfinţilor nu în calitate de om de stat, nu ca şi conducător de oşti, nu ca lider politic, dar ca mucenic. De aceea, vorbind de dinastia Romanov, nu trebuie să uităm şi despre acel fundal general-cultural, pe care s-a dezvoltat activitatea ei. Iar pe acest fundal nu totul era benefic. Noi ştim ce influenţe distructive se exercitau asupra vieţii poporului nostru în secolul al XVIII-lea – fără îndoială, cu permisiunea aceloraşi ţari, care singuri erau atraşi de duhul epocii. Au existat probleme şi în secolul al XIX-lea, de aceea, cu tot respectul pe care biserica îl nutrea pentru puterea de stat, în corespundere cu poruncile evanghelice, trebuie să menţionez că exista o anumită distanţă dintre viaţa duhovnicească a poporului şi viaţa spirituală a aristocraţiei noastre.

Vorbind despre toate acestea, încă odată aş vrea să spun că în calitate de rezultat al activităţii ţarilor, ce au aparţinut la linia Romanov, noi atestăm realizări indubitabile, enorme. În acest sens, eu cred, că primul sentiment, pe care azi trebuie să-l simţim faţă de cei, care au fost în fruntea Patriei noastre pe parcursul a 300 de ani – este sentimentul de recunoştinţă, de mulţumire pentru tot ce s-a făcut. Cu toate acestea, recunoştinţa, de care am vorbit, nu trebuie să fie artificială, de ochii lumii. Noi trebuie să înţelegem, de asemenea, că şi anumite greşeli serioase au fost săvârşite în formarea idealurilor vieţii, caracteristice intelectualităţii noastre, clasei noastre luminate, ceea ce, fără îndoială, s-a oglindit asupra vieţii întregului popor. De aceea Biserica face o apreciere atât pozitivă, cât şi negativă cu privire la activitatea ţarilor, care aparţin la dinastia Romanov.

Şi totuşi, în încheiere aş vrea să spun că totul se cunoaşte în comparaţie. Dacă e să confruntăm activitatea de stat a ţarilor cu activitatea celor care apoi au distrus măreaţa Rusie, au devastat-o, cu activitatea celor care în secolul al XX-lea au adus un prejudiciu enorm intereselor general-naţionale, atunci, desigur, personalităţile ţarilor din dinastia Romanov ne apar ca modele înalte şi minunate de grijă pentru stat şi popor.


Şi a doua parte a întrebării Dumneavoastră: sunt legitime pretenţiile, după cum spuneţi, a urmaşilor Romanovilor la tronul Rusiei? Aş vrea să spun dint-o dată că nu există nici un fel de pretenţii. Dar în persoana Marii ducese Maria Vladimirovna şi a fiului ei Gheorghii se păstrează continuitatea Romanovilor – dar nu pe tronul ţarist al Rusiei, dar pur şi simplu în istorie.

Eu trebuie cu recunoştinţă faţă de această familie şi faţă de mulţi alţi Romanovi să menţionez contribuţia lor actuală în viaţa Patriei noastre. Maria Vladimirovna susţine foarte multe iniţiative bune, ea vizitează Rusia, ea se întâlneşte cu oameni, ea conferă titlul de nobil celor mai simpli oameni, care s-au distins prin ceva. Eu îmi aduc aminte bine, cum pe pământul Smolenskului a fost ridicată la demnitatea de dvoreancă o bătrânică, care a făcut atât de mult pentru cei, care au fost alături de ea în anii grei ai războiului şi în perioada postbelică. De aceea contribuţia de ordin cultural continue să fie foarte vizibilă în viaţa societăţii noastre.

Iar acum acea parte a întrebării puse, care se referă la sărbătorire: trebuie de sărbătorit? Da, bineînţeles că trebuie. Este un eveniment istoric remarcabil. Indiferent de atitudinea oamenilor faţă de monarhie, faţă de posibilitatea restabilirii ei în timpul de faţă, însăşi faptul aniversării de 400 de ani ne oferă posibilitatea de a analiza istoria; cu recunoştinţă, după cum am spus, să ne amintim de trudele celor care au condus statul Rus, de marile realizări în alipirea pământurilor, în crearea unei enorme infrastructuri de stat, incluzând infrastructura transportului, în dezvoltarea ştiinţei, a artei, a industriei. Doar este suficient a spune că în ajunul Primului război mondial Rusia era aproape pe al doilea loc după nivelul PIB în lume şi dacă nu ar fi existat evenimentele militare, fără îndoială, s-ar fi ridicat la acest al doilea loc. Toate acestea mărturisesc despre faptul că ţarii au adus cu adevărat o contribuţie enormă în dezvoltarea ţării noastre şi este firesc să sărbătorim aniversarea.

Solemnităţile nu vor avea statut de stat, dar este o dată istorică importantă şi Biserica a marcat-o – la 6 martie, în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin, a fost săvârşită liturghia solemnă, la care am pomenit pe toţi Romanovii, începând cu Mihail Feodorovici, Alexii Mihailovici – marele adunător de pământuri ai Rusiei, Petru I şi până la sfântul mucenic Nicolai II. Noi i-am pomenit în rugăciune pe aceste persoane, cu mulţumire faţă de Dumnezeu pentru trudele lor, ca Domnul să odihnească sufletele lor în sălaşurile drepţilor.

Este minunat şi faptul că mijloacele de informare în masă, televiziunea noastră, reflectă această dată. Acum putem vedea multe filme interesante la teme istorice, materiale, discuţii la această problemă. De aceea nu la nivel de stat, dar la cel al întregii societăţi, sărbătorirea se desfăşoară destul de larg.

Însă biserica, aş vrea să spun încă odată, comentează în felul său istoria şi în felul său marchează datele istorice, şi de ziua sărbătoririi aniversării a 400 de ani ai dinastiei Romanov noi, în primul rând, vom ridica rugăciuni Domnului pentru odihna sufletelor lor.

Cu aceasta eu închei emisiunea noastră şi fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Versiunea: rusă, ucraineană

Toate materialele cu cuvintele-cheie